„Doamne, învață-ne din nou să iubim ce e simplu. Să plângem ce e curat. Să păstrăm ce e sfânt.”

  Undeva, între floare și rugăciune, se naște Dumnezeu

Nu în ziduri de aur, nu în catedrale mari,
ci în freamătul unei Sânziene,
într-o floare mică, necăutată de nimeni,
calcă Dumnezeu desculț.

O atingi — și te curățești.
O miroși — și te rogi.
O plângi — și te sfințești.

Că Dumnezeu S-a ascuns nu în strălucire, ci în smerenie.
S-a coborât în cea mai mică floare, ca să poată fi iubit și de cel mai mic om.

 Cine calcă peste o floare, poate călca și peste inima cuiva

Sânziana nu strigă. Nu se apără.
Se rupe cu un gest, cu o nepăsare.
Așa e și sufletul curat: nu cere nimic, dar doare tot.
Dacă n-ai plâns niciodată lângă o floare,
n-ai cunoscut niciodată durerea lui Dumnezeu.

 La Sânziene, firea se roagă în locul omului

Că omul a uitat.
A uitat să fie blând, a uitat să tacă, a uitat să iubească fără preț.
Dar vântul nu uită. Cerbul nu uită. Iarba nu uită.
Numai omul — stăpân peste toate — a pierdut simțul rugăciunii.

Iar atunci firea se roagă pentru noi:
cu mirosul florilor,
cu zborul albinelor,
cu genunchii munților.

 Sânziana e o soră a Maicii Domnului, crescută în câmp
O floare tăcută, cu trup de lumină și inimă de psalm.
Nu se împodobește — se dăruiește.
Nu cere iubire — o răspândește.

Cine o poartă cu evlavie,
își poartă mama, pământul, cerul și copilăria.
Și-un înger pe umăr.

⸻

 Dar tot azi se naște cel mai curat dintre oameni: Ioan

Nu a crescut la umbră dulce, ci în sete și pustiu.
A fost strigăt, dar nu pentru el.
A fost lacrimă, dar nu și-a plâns soarta.
A fost tăcere, dar în tăcerea lui a vorbit Cerul.

Sfântul Ioan — nu o floare de câmp, ci o floare de rug.
Cine s-a apropiat de el, s-a ars și s-a vindecat.
El nu a învățat pe oameni să iubească frumusețea,
ci să plângă păcatul — ca să vină frumusețea harului.

În timp ce Sânziana înflorește,
Ioan se naște.
În timp ce florile se împletesc în cununi,
glasul lui răsună:
„Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția!”

 Între floare și profet, între Sânziană și Ioan, se leagă un dor
Dorul lui Dumnezeu după om.
Și dorul omului după Dumnezeu, pe care nu-l mai recunoaște.

⸻

 O lume care strânge flori, dar nu iubește
Se îmbracă în coronițe, dar n-are capul plecat.
Culege Sânziene, dar nu știe ce înseamnă să te lași cules de Dumnezeu.
Strigă, dar nu mai știe să tacă.
Aleargă, dar nu mai știe unde.

Dar Dumnezeu mai trimite o femeie să împletească flori pentru Icoană.
Mai lasă o fată să viseze curat.
Mai trimite un călugăr să plângă în munte și să scrie cu pana lacrimii:

„Doamne, învață-ne din nou să iubim ce e simplu.
Să plângem ce e curat.
Să păstrăm ce e sfânt.”