Despre boală şi vindecare

 

In Lumea monahilor, un interviu cu Maica Siluana Vlad:  In cautarea celui cazut din care am ales cateva fragmente…

Maica Siluana

De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav. Păcatul strămoşesc, părintesc nu mai este un îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită. Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.

Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte. Majoritatea copiilor sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta, când Îl descoperă pe Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie. „Nu se poate!” e primul lucru pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.

Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu invidiez, eu nu…”). Rezultatul va fi un un prefăcut, un mincinos, un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine. Şi-l vom descoperi după o mare oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum… La început! Pentru că după aceea se poate acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt.

O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul. Toate aceste nevroze pe care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul, va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după semne şi minuni. Aceasta pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit, când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail Noica. Cel care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată. Nu l-a învăţat nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.

Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, este asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt fricosă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare această neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea. Cu aceeaşi energie, eu pot să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă! Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.

Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate dorinţele, îi răsfaţă – sau nu. Pentru că sunt copii bătuţi, copii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia numai 10, un lucru greu de obţinut. Şi ce e uimitor, e că o strâmbătură a tatălui, că n-a luat 10 sau că a luat 8, sau un cuvânt spus aşa: „Ei, dacă era băiat…”, a lăsat răni adânci. Deci acest dispreţ, această lipsă de consideraţie a taţilor pentru fete le marchează pe fete (pe cele care păţesc asta), le aşează într-o stare de inferioritate şi într-o sete de iubire inconştientă, dar foarte agresivă. Aceste fete vor porni în căutarea unui bărbat care să le ofere iubirea tatălui, nu iubirea… Cele care nu sunt acoperite deloc duhovniceşte vor ajunge să aibă multe relaţii, pentru că nu vor fi fericite decât în perioada în care bărbatul chiar este atent, iubitor, atent să descopere persoana.

Or, la noi în mănăstire, când venim întâi, conştientizăm aceste neputinţe, le înţelegem care sunt şi pornim lupta cu ele. Întâi ne împăcăm cu mama şi cu tata, după aceea ne despărţim de ei, pentru că dacă nu mă împac şi nu iert toate aceste dureri pe care le-am avut, nu mă pot lepăda. Porunca e: cine se căsătoreşte, să se lepede de mamă şi de tată şi să urmeze nevasta. Cine se face mireasa lui Hristos se leapădă de tată şi de mamă.

Această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu. Deci, o prelungire a vieţii de acasă. Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să mă împărtăşesc, să…” putem merge până la chestii copilăroase, ca „Domnul din împărtăşanie să fie mai mare la mine decât la cealaltă…” Asa gandeste copilul neiubit, care nu s-a vindecat, n-a neiertat, n-a depăşit. Trăieşte încă în psihismul acesta, sunt nişte tipare pe creier, pe care specialiştii le numesc scheme de adaptare sau de inadaptare. Şi astea intră imediat în funcţie. Să vezi ditamai omul, poate să fie profesor, şi deodată, când i se întâmplă o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când se înfurie sau se întristează. Dacă se trântea pe jos, acum o să trântească uşa şi o să plece, dacă se băga sub masă, acuma o să intre în chilie şi o să-şi încuie uşa, deci o să facă aşa până când vindecăm copilul acela. Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia, sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.

Cum ne vindecăm?  În primul rând, făcând ce ne spune Dumnezeu, făcând poruncile. Al doilea: fiind târâţi de Sfânta Biserică. Maică, avem o biserică, ne târăşte… îşi ia copilul paralizat în braţe şi-l duce… îl duce unde trebuie! Să dea Dumnezeu, să ne dea minte să rămânem în biserică, aşa cum suntem: amărâţi, nenorociţi, să rămânem în dreapta credinţă, să mergem la slujbă… şi ne mântuim. Dar, maică, vorbeam cu măicuţele mele într-o zi – într-o zi mai grea duhovniceşte, aveam şi noi nişte probleme. Şi am zis: „Măi, maică, măi! Dacă noi murim acuma, sigur că ne ducem în Rai, că suntem copii buni – merităm iadul, dar Dumnezeu e milostiv, şi ne ducem în Rai – dar ce să facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria noastră? Unde-i capacitatea noastră de a ne bucura, dacă noi suntem atât de necăjite pentru un fleac, şi putem să pierdem o jumătate de oră dezbătând o problemă care-i un fleac şi suferind pentru ea. Acolo vom fi aceleaşi”.

Înţelegeţi, Raiul este locul în care sunt condiţii de bucurie. Dar tu te bucuri? Ai tu această disponibilitate? Fă-mi lista – tu, omule, care eşti acum în faţa mea – fă-mi lista cu motivele de bucurie pe care le ai acum în viaţa ta. Câtă bucurie ai avut de azi-dimineaţă? Sau câtă durere? N-am nici o bucurie personală şi durere personală, totul este impersonal. Ne trăieşte entuziasmul dacă este, ne trăieşte tristeţea dacă vine, ne trăiesc gândurile…

Or, scăparea, dacă nu ne lăsăm târâţi de mila lui Dumnezeu este această asumare, această intrare în iadul din noi împreună cu Hristos, şi să facem curat. Să nu ne fie scârbă, să nu ne fie ruşine, pentru că El a venit la noi, cei mai scârboşi şi mai nenorociţi oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, că altfel trimitea şi El o epistolă din cer şi ne scotea din necaz. Şi chemarea Lui în viaţa creştinului ar trebui să fie o epicleză permanentă. Viaţa călugărească încearcă să fie. Faptul că ne ducem des la slujbă este ca să-L chemăm des pe Dumnezeu, nu ca să ne facem datoria, să turuim acolo şi să nu auzim nimic din ce se spune. Este chemarea lui Dumnezeu.

Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Lui, transformă un băiat şi o fată în soţ şi soţie, transformă un păcătos în sfânt, transformă gândurile rele în gânduri bune, transformă păcatele în virtuţi – le preface. Aceasta e ieşirea, să mă rog mereu lui Dumnezeu, să strig mereu la Dumnezeu, deci să mă asum cum sunt şi să zic: „Doamne, fă ceva cu mine!” că altfel, cu cât mă fac eu, cu atât voi fi mai nefăcută. Noi nu pricepem că lucrarea mântuirii este lucrarea lui Dumnezeu cu noi.

Părinţii spun că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea. Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Deci e o nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie. Că dacă ştie, va fi tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut, scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic. Este strategia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă să fie mort. Să nu cumva să se trezească. Aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” Şi lenea este însoţită întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu, ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia, pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte”. Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie oleacă de râvnă.

Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să nu mai stai acolo unde stai.

Şi am o metaforă foarte nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – Dumnezeu a pus durerea, ca să sară, să se dea jos – omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei: „De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, să ceară substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul şi pe urmă să nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu. Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo. Când te doare ceva să vezi: „Ce spui Tu, Doamne? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea bucuriei. Pe partea ailaltă a durerii e bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi vreo doi kilometri.

De ce nu ştim asta? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă. Îi leagănă. Le bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar trebui să tacă. Doar aşa am învăţa. Când un copil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun… şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere. Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă şi ar crede că ce simte el, simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie pedepsit.

Noi, maică, trăim o viaţă de blestem. Tot ce face omul face pentru că e blestemat de apucăturile acestei lumi – de familie, de societate, de televiziune, de tot ce vine. Lumea asta vine peste noi şi ne înfige în viaţă şi scrie în capul nostru, în neuronii noştri: să faci aşa, să faci asta, ca să fii aşa, să fii aşa. Toate aceastea sunt ca un blestem, omul n-are pe unde să iasă. O singură ieşire: binecuvântarea. Atunci ne mutăm în viaţa ca binecuvântare: să învăţăm să acceptăm mizeria, s-o lepădăm, binecuvântându-L pe Dumnezeu, şi cel care a reuşit să iasă măcar până la gât din haznaua asta să tragă, să-i scoată şi pe ceilalţi. Nu să-l dispreţuiască pe celălalt.

Eu nu ştiu dacă am nădejde. Dar cuvântul ăsta pe care l-a spus Domnul Sfântului Siluan m-a ajutat să nu fug undeva într-o pădure şi să nu mă fac că mă rog. A zis Domnul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Maică, suntem în iad! Dar avem poruncă să nu deznădăjduim. Dumnezeu este cu noi şi eu zic că nu-i sfârşitul lumii – s-ar putea să fie şi mâine, dar astăzi nu e. Eu încă mai văd suflete care ies, care vin la biserică, care se luptă, şi pe cât e de mare mizeria, pe atât e de mare vitejia unor suflete. Şi atunci, mănăstirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sănătos şi prefacerea păcătosului în omul lui Dumnezeu este posibilă. Cum zice duhovnicul nostru: „Sigur, sigur, dar înainte de asta, hai să ne facem oameni de treabă!” Şi cred că dacă eşti om de treabă, sigur ai performanţe duhovniceşti.