Sunt sufletele celor ce se nasc și-ale celor ce mor

 

Unui mocan i se fura aproape în fiecare seară câte un miel din turmă, fără să aibă măcar o bănuială pe cineva.
- Cânele nu s’aude, zgomot iarăș nu s’aude! Cine a fi? Nimeni altul decât vreo Ursitoare, căci numai Ursitoarele se hrănesc cu carne de furat! Bun!
Și într-o noapte se pune la pândă. Pe la miezul nopții, numai iată că vede o femeie sărind în turmă, ia un miel și se gătește de fugă.
- Stai! țipă mocanul. Nu mai scapi din mâna mea cât o fi hăul și dudăul! Să-mi spui în grabă cine ești, că altfel fac moarte de om!
Iar femeia ceea îi răspunse:
- Nu ridica, voinice, cocoșul de la pușcă acuma, că mare bine ți-oiu face!
- Și ce bine, mă rog, poți să-mi faci mie până pe acolo? Cine ești?
- Apoi, eu sunt Ursitoare! În mâinile mele stă vieața ta. Dacă mă lași, - bine de bine; dacă nu, - amar de capul și zilele tale!
Mocanul o lasă pe Ursitoare în pace, dar porni după dânsa, ca să-i arate locul unde stau Ursitoarele. Voia omul nostru să știe și dânsul ce-i pe acolo.
Merge așa, merge mult, și după un cârd de vreme ajunge cu Ursitoarea la un castel mare, unde ardeau o mulțime nenumărată de candele. Sute și mii se aprindeau și alte sute și mii se stingeau.
- Ce-s acestea? întreabă mocanul.
- Sunt sufletele celor ce se nasc și-ale celor ce mor, răspunse Ursitoarea.
Ursitoarele furnicau de colo până colo, turnând untdelemn prin candele - ici puțin câte puțin, dincolo mai mult, după cum le era rânduiala.
- Arată-mi și candela mea! o îndeamnă mocanul pe Ursitoare.
Și aceasta merse și i-o arată.
Mai avea puțin untdelemn; și Ursitoarea i-l mai spori. Și se bucură astfel, poate, singurul om de pe lume, care a știut vreodată cât mai are de trăit, pentru că își văzuse candela cu ochii!