Și știi ce-am mai învățat? Că uneori, liniștea e cea mai bună conversație.

 Am ajuns într-un punct al vieții în care o cafea la doi lei, băută singură pe o bancă, în liniștea mea, valorează mai mult decât orice ceașcă scumpă savurată într-o companie falsă.

Nu mă mai impresionează mesele pline, râsetele gălăgioase sau vorbele mieroase care nu spun, de fapt, nimic. Am stat și eu acolo, printre fețe frumos machiate de aparențe, printre oameni care nu se ascultă, ci doar așteaptă să vorbească despre ei. Mese unde nu simți că ești văzut, ci doar tolerat. Unde fiecare zâmbet are un preț, și fiecare tăcere, o intenție ascunsă.

Mi-a trebuit timp să înțeleg că nu cantitatea de prieteni te face mai iubit. Nici cât de mult râzi în poze. Contează calitatea oamenilor. A celor care știu să stea cu tine și când ești greu de iubit, nu doar când ești convenient. A celor care nu te vând pentru o glorie de-o clipă. A celor care nu te vor pentru ceea ce poți să le dai, ci pentru ceea ce ești, chiar și când n-ai nimic de oferit în afară de sinceritate.

Și știi ce-am mai învățat? Că uneori, liniștea e cea mai bună conversație. Că o bancă simplă, cu o cafea caldă în mâini, poate deveni cel mai sincer loc de pe pământ. Pentru că acolo nu trebuie să demonstrez nimic. Nu trebuie să impresionez. Sunt doar eu, cu gândurile mele, cu pacea care vine din faptul că nu mă mai oblig să aparțin unor locuri unde nu mă simt acasă.

Nu mai alerg după invitații. Nu mai măsor valoarea în "cine e prezent” la masă. Mă uit la cine rămâne atunci când nu mai am nimic de oferit în afară de tăcere și adevăr. Și ăia sunt oamenii mei. Ceilalți, doar zgomot.

Așa că da, prefer o cafea ieftină, dar sinceră, decât una sofisticată într-un decor fals. Pentru că, în viața mea, prețuiesc profundul, nu poleiala. Calitatea, nu cantitatea. Și inima, nu imaginea.