De ce ne este greu să înțelegem? Pentru că tot ce am fost învățați este să nu înțelegem. Să lăsăm mereu un "dar", un "poate", ca să avem ce vorbi și mîine. Să vorbim ceasuri, ani, decenii, secole despre "ce a vrut să zică poetul". Și nu e glumă...

Într-o lume în care s-au scris mii de cărți despre romantism, despre comunism, despre capitalism, despre cubism, despre postmodernism, adică despre nimic, e greu să inviți omul să spună clar ce vrea.

Orice claritate este atacată ca fiind simplistă. Pentru că îi lipsește de meserie pe toți acești dascăli ai vorbelor fără de sfîrșit.

Sîntem civilizația vorbitului în dodii.

Multa vorbire fără nici un răgaz pentru contemplare, adică pentru aprofundare și înțelegere, este cauza alienării colective la care am ajuns. Drumul spre vindecare este efortul de simplificare, sintetizare a ceea ce dorim să spunem, care începe prin exerciții de tăcere: "Pune, Doamne strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele" (Psalmul 140, 3).

În viață am primit mii de scrisori de la oameni care simt nevoia să își facă ordine în propria suferință. Majoritatea scrisorilor sînt foarte și foarte lungi. Primul lucru pe care îl fac este să îl invit pe om să reducă toată spovedania sa la o singură propoziție. Fac asta și cu mine, caut mereu un singur lucru, o singură cauză care m-a adus în starea proastă la care am ajuns, fiind învățat de cuvintele Mîntuitorului Care a zis: "Te silești și te grijești de multe, dar un singur lucru trebuiește" (Luca 10, 41).

Căutînd acel "singur lucru", întoarcem pe toate părțile întîmplările și vorbele noastre, astfel încît scăpăm, rînd pe rînd, de tot balastul care ne acoperea inima, înțelegînd ce este important și ce este rodul închipuirilor născute din împuținarea sufletului.

Apoi, pe acel "singur lucru", acel gînd care ne macină și revine mereu în minte ca un vierme neadormit, îl ducem și îl spovedim preotului, îl spovedim într-o singură propoziție, fără împodobiri, fără explicații (în care mereu se ascunde îndreptățirea de sine) și așa dobîndim iertarea și leacul de povara păcatului.

Da, păcatului, căci orice apăsare sufletească este rezultatul unui păcat vădit sau ascuns.

Și dacă pe cele vădite le spovedim ușor, de cele ascunse scăpăm greu, pentru că stau îngropate sub munți de vorbărie și nori de gînduri sucite ce se întrec toate în a ne amăgi și a ne îndepărta de acel singur lucru care trebuiește - potrivirea minții după cuvîntul lui Hristos.