Patima omului este o cădere sufletească într-o groapă fără fund. Patima este o mică moarte a sufletului, este, ca să zicem așa, o moarte temporară. Semnul patimii, fie că este vorba de mânie sau de poftă, este stingerea minții, atașamentul excesiv față de cineva sau ceva, gândul că nu putem trăi fără asta. Mai mult, în subconștient, obiectul patimii capătă pentru om semnificația unei zeități pământești. Patimile sunt forțele sufletului denaturate; ele pot fi comparate cu plantele parazite care s-au înrădăcinat în copac și îi sug sucurile vitale.
Patimile sunt forțele sufletului denaturate; ele pot fi comparate cu plantele parazite care s-au înrădăcinat în copac și îi sug sucurile vitale. Patima își creează un idol. Cel prins de patimă își pierde simțul realității în percepția obiectului ei – o altă persoană – și începe să-i atribuie acestei persoane perfecțiuni care nu-i aparțin. De aceea se poate spune că patima este întotdeauna oarbă, întotdeauna înșală. Fiind ea însăși oarbă, ea orbește mintea, și ambii orbi cad într-o singură groapă.
Prin patimi, omul pierde experiența mistică a comuniunii cu Dumnezeu. El încetează să-L simtă pe Dumnezeu în sufletul său. Patima este iubirea față de un demon care construiește în suflet un idol – gol pe dinăuntru.
Patima face din om un idolatru. El atribuie obiectului închinării sale o demnitate inexistentă și chiar divină, de aceea înșală întotdeauna. 
Arhimandritul Rafail (Karelin)
Arhimandritul Rafail (Karelin)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.