Parintele Arsenie Boca despre cum aprinde Dumnezeu candela si lumineaza toata viata noastra

 Cand cineva se ‘incumeta’ sa se lase in conducerea Providentei, printr-un elan de iubire de Dumnezeu, adica sa-si depaseasca constient conditia sa umana – sub actiunea Harului de sus, bineinteles -, poate vedea inca de aici arvuna desavarsirii sale, intr-un sentiment de liberare, ca o inviere din morti. Timpul, cauzalitatea, lumea, viata si toate vamile cunoasterii, pline de chinul contrazicerilor, raman la pamant, ca o gaoace de ou cand iese din ea un pui viu, sau cand iese dintr-o omida paroasa – trecuta aparent prin moartea unei crisalide -, iese si zboara un fluture, in culorile curcubelui. Asa suntem si noi in conditiile vietii acesteia, o candela cu untdelemn si fitil, dar inca neaprinsa.

Cand ajungem la cunostinta a ceea ce suntem de fapt, ca avem o inrudire cu Dumnezeu, ca locuieste chiar in structura noastra spirituala, ca suntem in pragul liberei alegeri a unei conceptii de viata de care sa ne tinem chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra cu conceptia crestina despre lume si viata.

Obisnuit conceptia crestina nu prea e dusa, nici chiar de credinciosi si nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, pana la finalitatea sa, – mai pastrand si pentru egoism o buna parte de ‘viata’. Cu alte cuvinte sunt putine exemplarele omenesti care isi ‘risca’ toata viata lor pentru Dumnezeu, pentru cauza lui Dumnezeu in lume. Aceasta dovedeste numai slabirea omului – prin boala egoismului – nicidecum slabirea crestinismului in sine, ca valoare sau ca lumina a vietii.

Parintele Arsenie Boca - “Cararea Imparatiei“

Cuvinte vii ale Parintelui Arsenie Boca - Credinta orbilor

„- Oare de ce suntem mai credincioși lui Dumnezeu numai când pățim câte ceva? De ce numai atunci ne rugăm mai din adâncul ființei? Grea e orbia orbilor, dar nu-s ușoare deloc nici celelalte orbii, care ne țin legați pe fundul mării recunoștinței. – Ca să ne împăcăm prestigiul rănit îi zicem : «marea misterului», «marele mister» al existenței, «ignoramus et ignorabimus». Dar care din orbii aceștia ai rațiunii a rupt-o cu colegii lui, oamenii, și să cheme «misterul» pe numele lui adevărat: Dumnezeu, și de la El să ceară lumina rațiunii.

Nu vedem până nu cerem lui Dumnezeu să vedem. Am pierdut simplitatea copiilor, deși mulți înțelepți mărturisesc că au înțeles mai adânc lucrurile, când s-au constituit copii.
Dar când vedem, ne luăm după Iisus (- dacă mai întâi am strigat după El și am înfruntat opreliștile oamenilor). Când ni s-au deschis, în sfârșit ochii, ne facem ucenicii Luminii.
Iisus a aprins și luminile stinse ale cunoașterii.”

Sursa: Părintele Arsenie Boca, Cuvinte Vii, Editura Charisma, Deva, 2006.
 

TAINA CREŞTINĂTĂŢII
Părintele Arsenie

Mântuitorul nostru nevăzut se îmbracă cu noi, şi pe noi ne îmbracă cu Sine: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat! (Galateni 3, 27).

Fiecare dintre noi, ori ştim, ori nu ştim, ori credem, ori nu credem, purtăm pe Hristos Iisus şi pe Duhul cel Sfânt în temelia făpturii noastre celei duhovniceşti. Hristos Iisus Cel cu Cruce, este aşadar piatra unghiulară, temelia zidirii noastre celei duhovniceşti. Aceasta e adevărat pentru toţi cei botezaţi.

Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii, sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, Se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.

În veacul al VIII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptă pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, să apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împăraţi, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capăt răutăţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astăzi iarăşi li se găseşte vină. Atunci li se zicea că-s o închinare greşită lui Dumnezeu. Azi vina lor e că amintesc de Dumnezeu.

Dar mai e o icoană în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi, în fiecare – căci de la Botez fiecare suntem destinaţi să fim o icoană a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în noi se dă azi o luptă mai vrăjmaşă ca odinioară împotriva sfintelor icoane. Se dă o luptă împotriva icoanei omului! Unde-i sunt apărătorii!?

Părintele Arsenie Boca, Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 56-57, 133. 

Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.Decât ceartă mai bine pagubă.Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea.
Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea intai să o spele de păcate.La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.
Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame.Să vă pregătiţi pentru martiraj.
În rugăciunea "Tatăl nostru", "şi nu ne duce pe noi în ispită", se referă la ispita lepădării de Dumnezeu.
Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.
Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.