Legenda lui Martie – Luna care poartă două inimi

 Demult, pe când lunile nu aveau nume, iar timpul se măsura după răsuflarea pământului, trăia între cer și lume o ființă ciudată, schimbătoare ca vântul. Uneori zâmbea cald ca o zi de primăvară, alteori se încrunta și trimitea viscol peste sate.

Oamenii îi spuneau simplu: Martie. Se zice că Martie era fiul Iernii și al Soarelui. De la mama lui moștenise asprimea, gerul și încăpățânarea. De la tată – lumina, blândețea și dorul de viață. Când venea vremea lui, Iarna nu voia să plece. Îl trăgea de mână și îi șoptea: — Nu te grăbi… mai e loc pentru zăpadă, pentru liniște și pentru somnul pământului. Dar Soarele îl chema din înalt: — E timpul să dezmorțești lumea. Sămânța așteaptă. Oamenii au nevoie de speranță. Și atunci Martie se zbătea între cele două chemări. Într-o zi trimitea ninsoare, a doua zi aducea soare cald. Oamenii nu știau niciodată cum îl vor găsi. Într-un sat de munte trăia o bătrână înțeleaptă care spunea: — Martie nu e capricios. El doar învață să aleagă. Într-o dimineață, Martie a coborât pe pământ și a văzut un copil care ținea în mână un fir roșu și alb. — De ce porți acel fir? l-a întrebat. — Ca să nu uit că și frigul, și căldura fac parte din viață, a răspuns copilul. Roșu pentru sânge și soare. Alb pentru zăpadă și curățenie. Atunci Martie a înțeles. Nu trebuia să aleagă între Iarnă și Primăvară. Trebuia să le împletească. A luat două fire – unul alb, unul roșu – și le-a răsucit împreună. A suflat peste ele și le-a lăsat să cadă peste sate. Unde atingeau pământul, zăpada se topea încet, iar din locul acela răsărea un ghiocel. De atunci, Martie a rămas luna care poartă două inimi. De aceea e schimbătoare, de aceea aduce și soare, și ninsoare. Iar oamenii, ca să-l îmblânzească, poartă firul lui la piept. Pentru că Martie nu este doar o lună. Este lupta dintre sfârșit și început. Este dovada că din împletirea contrariilor se naște viața.