Despre trădare altfel 💫

  Iuda... da, el... și Petru...

Iuda... oare pentru 30 de arginți a trădat? Sau pentru ceva ce nu se poate cumpăra cu nimic? Pentru că voia să fie și el văzut... voia să fie și el apreciat pentru ceva... voia și el să fie special pentru cineva... De ce? Pentru că, pentru el, nu era și măcar alții să-l vadă așa, dacă el nu o putea face... A regretat? Da... a regretat amarnic când a realizat că a vândut singurul om care îl văzuse așa cum era și nu l-a respins, ci l-a iubit cu tot cu răni... a încercat să răscumpere și să dea banii înapoi, însă nu au mai fost primiți... timpul nu mai putea fi dat înapoi... iar sângele curat al omului nevinovat nu mai putea fi salvat... Ce a făcut? Din disperare și-a luat viața... a ales moartea pentru că simțea că altfel nu se putea căi... nu mai exista nimic prin care să răscumpere... Petru... Petru nu l-a mai recunoscut și nu îl mai cunoștea pe Iisus... s-a lepădat de trei ori de el înainte de cântatul cocoșilor... fusese avertizat că o va face și, totuși, a făcut-o... De ce a făcut-o? Ca să supraviețuiască... a luptat ca să supraviețuiască... S-a căit și i-a părut rău imediat ce a realizat... s-a prăbușit și el, ca Iuda, în rușine și vină, dar totuși nu a fugit de lumină... a acceptat iertarea și a devenit mai smerit, conștient și autentic, pe când Iuda s-a speriat atât de tare de imaginea lui, încât a ales moartea ca singura soluție... Nu putea accepta că el a fost și a făcut ceea ce a făcut și, mai ales, că nu putea da timpul înapoi... Așa că, dacă te întrebi: trădătorii oare regretă? Da, o fac... o fac din inimă... doar că unii sunt Iuda, iar alții sunt Petru, ceea ce îi diferențiază este că unul nu a putut să-și accepte imaginea cu tot cu răni, iar celălalt da și s-a smerit... a devenit mai conștient de natura duală a omului, dar și mai autentic... Iar, în final, nu este despre religie; este despre vină, identitate și despre cât de mult putem duce și accepta din noi și umbra noastră cu iubire.

Iuda nu a murit… nu a rămas doar o poveste din trecut, o umbră a unei trădări de demult. El trăiește, în taină, în fiecare dintre noi, ori de câte ori alegem minciuna în locul adevărului, interesul în locul iubirii, orgoliul în locul smereniei. Nu mai sunt doar treizeci de arginți… astăzi ne vindem pentru lucruri și mai mărunte, pentru avantaje trecătoare, pentru o imagine falsă, pentru liniștea unei conștiințe adormite. Te trădăm în fiecare zi, Doamne… nu doar prin fapte mari și vizibile, ci mai ales prin cele mici, pe care le trecem cu vederea. Te trădăm prin gândurile noastre ascunse, prin cuvintele care rănesc, prin tăcerile în care alegem să nu facem binele. Te trădăm atunci când ne îndepărtăm de Tine fără să ne dăm seama, când trăim ca și cum nu ai fi lângă noi, când uităm că fiecare clipă este un dar. Ne prefacem credincioși… știm să rostim rugăciuni, știm să ne facem semnul crucii, știm să părem aproape de Tine în fața oamenilor. Dar în adâncul sufletului nostru este gol, este rece, este lipsit de acea iubire vie care ar trebui să ne transforme. Am ajuns să trăim o credință de suprafață, fără foc, fără lacrimă, fără luptă. Și poate cel mai dureros este că nu doar Te răstignim din nou… ci o facem fără să mai simțim nimic. Ne-am obișnuit cu păcatul, cu nepăsarea, cu această stare de amorțire sufletească în care conștiința nu mai strigă, iar inima nu mai tresare. Am ajuns să zâmbim în timp ce greșim, să justificăm ceea ce este greșit și să uităm că fiecare alegere ne apropie sau ne îndepărtează de Tine. Doamne… iartă-ne, chiar dacă nu mai știm să cerem iertare cum se cuvine. Iartă-ne pentru că ne-am rătăcit, pentru că ne-am pierdut simțirea, pentru că am uitat ce înseamnă adevărata pocăință. Întoarce-ne inimile către Tine, trezește-ne din această adormire și învață-ne din nou să plângem pentru păcatele noastre. Miluiește-ne, Doamne… și nu ne lăsa să rămânem așa.