Întoarce-te la TINE din nou și din nou, și dă sens și vieții tale!

 Nu te onorează să-ţi plângi de milă! Deloc!

Tu ai toate resursele să preiei controlul asupra vieţii tale interioare şi a celei exterioare. Este de datoria ta să faci asta!

Nu este o nevoie sau o dorinţă pe care să o pui în cârca altei persoane.

Poate că ea chiar ar vrea să te ajute, dar merită ea să îţi ducă povara când îşi are propria-i povară?

În neputinţa de a-ți gestiona viaţa, arunci asupra celorlalţi vina. Îi împovărezi, iti plângi de milă, ceri continuu, reproșezi, critici, te simți abandonată şi proiectezi asupra lor tot răul pe care îl trăiesti “din cauza lor“.

Aşa ajungi să îl vezi pe omul din faţa ta „cel rău“ şi, prin contrast, să te privești pe tine „cea bună”.

Dar „celălalt“ este tot tu, „celălalt“ este oglinda care doar te reflectă cât de bine poate.

Şi atunci? Ce-i de făcut? Eu nu știu altă variantă decât aceea a reîntoarcerii acasă, în propria viața.

Atunci când simţi ură, dispreţ, furie, gelozie, tristeţe, frică, nu le mai goni din tine şi nu le mai pune pe seama niciunui vinovat din afara ta. Tu eşti singura responsabilă de trăirile tale, aşa că te ajută mai mult să ţi le asumi decât să le arunci asupra oamenilor care ţi se plimbă prin viaţă.

Nu te ajută cu nimic să-i declari pe toţi vinovaţi. Asta nu face decât să te adâncească pe tine şi mai mult în starea de victimă. Nu îți aduce putere!

Și, Sincer? Asta îţi doreşti?
Să-ţi plângi de milă?
Să-ţi plângă lumea de milă?
Cu ce te ajută concret asta?
Cum schimbă asta starea ta interioară?
Te simţi mai bine atunci când îi ştii pe ceilalţi vinovaţi?

Ia fii atentă la ce simţi în interiorul tău!
Chiar nu mai este furie acolo? Deloc? Nici măcar o urmă?

Cine o trăieşte? Chiar tu însăţi pentru că este încă la tine în suflet.

Tu îi dai putere.

Tu o alimentezi.

Prin faptul că nu te împaci cu tine, nu te ierţi, nu accepţi viaţa exact aşa cum s-a întâmplat şi refuzi să îţi vezi partea de responsabilitate.

În orice situaţie care implică două persoane, indiferent de rezultat, fiecare are partea lui de
responsabilitate. Fiecare, da? Şi tu ai, şi celălalt are. Nu doar el!

Şi ura, ca şi durerea, conţine propriul ei adevăr şi nu face decât să îţi arate că, prin faptul că o simţi, nu ai făcut altceva decât să te îndepărtezi de tine şi să îţi muţi atenţia în viaţa altcuiva.

Le are şi celălalt pe ale lui.

Nu are nimeni o viaţă perfectă, chiar dacă din afară poate ţi se pare mai bun ce se vede la „vecinul“.

Mai bine să ne preţuim propria viaţă şi să ne rezolvăm temele care ne sunt date pentru binele nostru pentru a evolua.

Întoarce-te la TINE din nou și din nou, și dă sens și vieții tale!