E plină lumea asta de durere… e atât de multă încât curge râuri …
Într-o lume în care toți caută fericirea… depresia e în floare….și tristețea ne acaparează tot mai mult și mai mult…
Am realizat în ultima vreme că cel mai mult le lipsesc oamenilor…umerii… da, umerii pe care să plângă …să-și verse puțin necazul și să se încarce de viață , ca s-o poată lua de la capăt …
Așa a ajuns lumea de insingurată …
Am ajuns să ne placă numai cei veseli… numai cei fără probleme… numai cei frumoși … Iar când cineva ne spune că îl doare, îi întoarcem spatele să nu ne încarce cu problemele lui…
Săptămâna trecută luam masa cu un vechi prieten, și după o discuție veselă și plină de glume, la simpla întrebare ce mai fac părinții tăi , a izbucnit in lacrimi… unul din ei se stingea… rapid.
Dar nu asta a fost drama care m-a marcat… ci faptul că mi-a mărturisit că el nu are cui să-i spună durerea sa…. acasă era deja prea multă , la muncă ar fi părut un ciudat, prietenii nu ii erau alături …n-avea pe nimeni care să-L asculte...
I-am spus că e ok…., umărul meu e de ajuns de lat… si omul și-a revărsat tot of-ul, iar eu am ascultat… La sfârșit era luminos… Nu, discuția asta nu i-a rezolvat problema, numai a dat jos o povară …, a curs o ploaie.
Și eu știu … că el nu e singurul așa …
Intr-o lume plină de fotografii si filmulețe cu oameni fericiți … cele mai multe realități sunt pline de dureri pansate cu poze …
N-am cunoscut om fără durere ascunsă încă …
Pierdem vremea pe toate prostiile vieții … dar uneori nu dăm doua minute să ascultăm pe cineva…
Cred că milostenia vremurilor de pe urmă va fi totusi timpul nostru dăruit aproapelui…
La toți vine o zi când parcă e prea mult… crucea e prea grea…. timpurile ne depășesc … când copiii nu ne mai ascultă , când omul iubit parcă nu ne mai iubește … când am fost părăsiți , uitati, concediați ... când bolile au pus stăpânire pe trup…și alte o mie de probleme…. și ai nevoie de cineva să te asculte, să-ți fie alături , să-ți spună un cuvânt bun, să te cuprindă … sau pur si simplu să-și deschidă brațele să poți plânge cu el…
Într-o lume în care se vorbește atât de mult despre dragoste si iubire… devenim tot mai infatuati….si plini de sine … și nu ne mai putem dărui …
Vin dintr-o lume unde ''te iubesc-ul'' atât de comun astăzi ….nu exista. Nimeni nu spunea nimănui că il iubește … pentru că dragostea era atât de prezenta si plutea deasupra noastră , încât aceste cuvinte erau de prisos.
Aveam certitudinea iubirii celorlalti în sufletele noastre… in inima noastră … și ne simteam în siguranță …
Mi-e dor, … mi-e tare dor de lumea aceea… când oamenii aveau nevoie unii de altii si această nevoie ii ținea împreună …
Ni se spune că dragostea ne tine împreună . Eu as zice că nevoia si dragostea… Nimic nu apropie doi oameni mai mult decât nevoia de a fi împreună , de a împărți ceva, de a-și împărtăși i ceva… o veste, o bucurie… dar mai ales o durere… căci durerile sunt cele mai greu de spus. Sunt secretele noastre care ne dezbracă … si odată împărtășite simțim că am devenit vulnerabili in ochii celuilalt… care fie ne poate mângâia , fie poate să ne alunge, fie e indiferent… Si nimic nu omoară mai mult decât indiferența … Și nu murim niciodată mai repede ca atunci când nimeni nu are nevoie de noi!
Până la urmă testul dragostei trece prin nevoi: …. '' eu am nevoie de tine''…este cel mai sincer te iubesc… iar cel ce răspunde acestei chemări … răspunde cu aceeași dragoste...
E un mare lucru să fii alături de un om în suferință … să-i spui un cuvânt bun… să-i daruiesti o speranță … să-l asculți … să uiti de tine pentru câteva minute… ore… zile… si să te dăruiești in toate astea aproapelui…
Degeaba ai trăit o viață , dacă experiența acumulată ti-e frică s-o dăruiești altcuiva… până la urmă , ce e al tău nu se poate lua de la tine, dar ceea ce dai tu fără remușcări și resentimente, la tine se întoarce …nimic nu se pierde! Atât ți-a mai rămas si ție din tine să dai…. ce ai trăit …să fie de folos altora.
Cât poate face o clipă de dăruire aproapelui…căci totul are pret pe lumea asta… Iar prețul dragostei este jertfa. Omul care iubește …își pune sufletul pe tavă celuilalt și il slujește , dar este fericit așa …slugă …
Asta e frumusetea dragostei… nu caută ale sale…!
Dar in fapt, dragostea nu are pret…este neprețuită …Se naște din bătăile inimii când nici nu te aștepți … e cea mai ieftină și cea mai scumpă … nu se poate cântări …nici măsura … căci dragostea este Însuși Dumnezeu care aprinde inimile noaste… și le învie !
Când avem prea multă , nu o prețuim , crezând că este de ajuns si acolo va fi mereu… n-are valoare, căci ne este dată din plin si alte probleme ale vietiii ne acaparează inecand iubirea in indiferență …
Când nu avem deloc, este de neprețuit , o căutăm , tânjim după ea, suferim si plângem … si înțelegem că bunurile vietii nu ne folosesc la nimic dacă nu avem dragoste…
Paradoxul dragostei…este că nu o poti da cu măsură . Fie o dai toată … fie nu o dai deloc… n-are început si n-are sfârșit … dar se poate lua de la noi….
E o nevoie acută de dragoste în lume… din aceea, tăcută , plină de fapte… Dăruiți cât puteți , nu lăsați să crească iarba pe cărare …
Uneori cel mai simplu ''ce mai faci''…. poate ridica un om de la pământ … și acel om putem fi fiecare dintre noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.