Sinaxar 15 Iunie

 

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfântului Prooroc Amos.

Sfântul proroc Amos este unul din cei 12 profeţi "mici" şi a trăit in secolul al VIII-lea înainte de Hristos. Acesta s-a născut în satul Tecoa, în pământul lui Zavulon, şi a proorocit 50 de ani. Iar Amesia, mincinosul preot al lui Vetil, bătându-l adesea, îl pizmuia şi-l defăima; şi în sfârşit l-a omorât fiul lui Amesia lovindu-l cu un toiag gros la tâmplele capului. Căci îl mustra pentru vicleşugul viţeilor de aur. Şi s-a dus la pământul său încă cu suflet, şi peste două zile a răposat, către anul 787, şi a fost îngropat cu părinţii lui. Amos se tâlcuieşte: tare credincios, popor aspru, vârtos. Deci era la chipul trupului păros, bătrân, având barba ascuţită şi asemenea la chip cu Ioan cuvântătorul de Dumnezeu. Sf. prooroc Amos nu trebuie confundat cu Amos, tatăl Sfântului Prooroc Isaia.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dula.

Acesta era din Pretoriada Zefiriei, eparhia Ciliciei, şi pentru că cinstea pe Hristos şi se închina Lui, a fost adus la guvernatorul Maxim şi a fost bătut cu toiege. Povestind el cele despre Apolon şi Dafne, ca îndrăgind-o pe ea Apolon şi umblând după ea, nu şi-a câştigat pofta, a pornit pe guvernator spre mai multă urgie şi mânie. Pentru aceasta iarăşi a fost bătut peste pântece şi întins pe un grătar de fier înroşit. Apoi a fost adus la alta cercetare, şi a fost chinuit în multe şi felurite chipuri. Apoi a fost întrebat de guvernator, despre Hristos, cum S-a întrupat şi pe cine socoteşte Dumnezeu? Iar sfântul i-a spus lui pe scurt toată rânduiala cea pentru noi. Deci, adus fiind la a treia cercetare, şi silit fiind să guste din cele jertfite idolilor, pentru că n-a voit de bunăvoie ci jertfa aceea ce cu silnicie i s-a băgat în gură a scuipat-o jos, iarăşi a fost chinuit cumplit şi şi-a dat duhul la Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Soborului Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, de ceea parte la Maranachiu.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului mucenic Narsi.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Fortunat, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Ahaic, care de foame şi de sete s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Ştefana, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Ortisie, care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Gravs, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ieronim, care cu pace s-a săvârşit.

Sfântul nostru parinte Ieronim s-a nascut în anul 347 la Stridon, în apropiere de Acvileea, în Italia de Nord, într-o familie crestina. La vârsta de doisprezece ani fu trimis la Roma pentru a-si face studiile pe lânga gramaticianul Donat care trezi în el gustul pentru retorica, de care toate lucrarile sale vor ramâne impregnate. Tânarul, înzestrat cu un temperament înflacarat si o memorie impresionanta, studia cu ardoare si dovedea o neostoita dorinta de cunoastere. Desele vizite la mormintele Mucenicilor, în catacombe, îi insuflara o râvna absoluta fata de Hristos ; dar, luat de valul celor cu care îsi petrecea vremea, tineretea sa fu în aceeasi masura dezordonata si furtunoasa, lucru pe care mai târziu îl regreta cu amaraciune. Pe la douazeci de ani, la putin timp dupa ce primi Botezul, parasi Roma pentru a se duce la Trevi, pe atunci resedinta împaratului, în scopul de a face cariera în administratie. Acolo simti el chemarea irezistibila a lui Dumnezeu : sa paraseasca totul pentru a se pune în slujba Lui. Se duse asadeci la Acvileea, unde frecventa în compania lui Rufin, prieten al sau si ucenic ca si el, un cerc de Clerici si laici dedati meditatiilor evlavioase, care formau, dupa cum spunea el, "un cor de preafericiti". Angajându-se deci în viata ascetica cu toata înflacararea unui caracter care nu admitea nici un compromis, hotarî sa urmeze exemplul Patriarhului Avraam si al tuturor celor care se exilasera din dragoste pentru Dumnezeu. Se îmbarca deci plecând catre Rasarit. Ajuns în Antiohia, petrecu Postul Mare în înfrânare si meditare asidua la spusele Profetilor, timp de reflectare pe care îl completa totodata cu lectura autorilor clasici. Cuprins de o febra violenta, pe la jumatatea Postului, si ajuns aproape în pragul mortii, fu rapit în duh si se vazu înfatisându-se la judecata lui Dumnezeu. In timp ce îsi afirma identitatea de Crestin, Judecatorul îi raspunse : "Minti, tu esti Ciceronian si nu Crestin!" si porunci sa fie lovit cu vergi. Biciuit astfel de propria constiinta, Ieronim facu urmatorul juramânt : "Doamne, doar de ma voi fi lepadat de Tine, sa mai detin carti profane sau sa mai citesc asemenea carti !". Incepând de atunci, se dedica numai citirii Sfintei Scripturi. Si, fara sa ceara sfat nimanui, se afunda în pustiul Chalcis (sud-estul Antiohiei), cu dorinta de a urma lupta duhovniceasca a Sfântului Antonie. Dar îsi suprasestimase fortele si, în ciuda posturilor si mortificarilor pe care si le impunea, se gasi puternic încercat de gânduri si de amintirile vietii sale trecute. In timp ce îsi slabea trupul prin asceza, era ars de soare si traia în mijlocul scorpionilor si a fiarelor salbatice, i se parea ca s-ar fi aflat în mijlocul placerilor de la Roma, înconjurat de tinere femei de moravuri usoare. Pentru a lupta împotriva delasarii spirituale (acedia), se perfectiona în cunoasterea limbii grecesti, învata cu mult efort ebraica si limba caldeana (aramaica), si întretinea o corespondenta cu prietenii sai din Acvileea.

In aceste încercari Dumnezeu îi dadea mângâieri ceresti, dar trebui totusi la scurta vreme sa paraseasca pustiul, a carui pace era tulburata de certurile dintre calugari cu privire la schisma Bisericii din Antiohia (cf nota Sf. Meletie, 12 februarie). Fiind simpatizant al partidei lui Paulin, Ieronim facu apel la Papa Damase pentru a-i cere sa transeze controversa dar nu obtinu nici un raspuns. Se duse atunci în Antiohia unde, fiind hirotonit Preot de catre Paulin, in ciuda reticentelor sale, îsi continua studiul Bibliei pe lânga marele savant Apolinar din Laodiceea, filtrând din învatatura acestuia ceea ce nu era conform cu Ortodoxia. Apoi, atras de renumele elocintei si sfinteniei Sfântului Grigore Teologul, pleca la Constantinopol, unde petrecu trei ani la scoala acestuia, descoperind cu admiratie operele lui Origene, pe care începu sa îl traduca. Dupa demisia Sfântului Grigore, fu invitat de catre Paulin din Antiohia si Sfântul Epifanie sa-i insoteasca la sinodul de la Roma (382). In cursul sesiunilor, Papa Damase remarca darurile rare cu care era înzestrat Ieronim si, la terminarea sinodului, îl retinu în anturajul sau ca secretar. Marele Ierarh stia sa-i stimuleze spiritul prin întrebari despre pasaje dificile din Scriptura si îl însarcina cu revizuirea traducerilor latine din Evanghelie dupa originalele grecesti.

Reputatia sa de exeget îl facu sa devina ghidul spiritual al unui cerc de femei nobile si evlavioase, adunate împreuna de catre Sfânta Marcela (31 ianuarie) în palatul sau din Aventino. Fura organizate conferinte periodice în timpul carora Ieronim îsi însotea de încurajari înflacarate catre viata ascetica explicatiile asupra textului sfânt si cursurile sale de ebraica. Foarte tinerei fete a Sfintei Paula, Sfânta Eustochia, îi scria : "Fii greier al noptilor. Scalda-ti patul în fiecare noapte, inunda vesmintele tale cu lacrimi. Privegheaza si fii precum pasarelele în singuratate..." (Ep. 22, 18). Dar râvna sa de neîmblânzit, atât pentru a preamari viata ascetica cât pentru a dezaproba comportamentul Preotilor mondeni, întâmpina numerosi opozanti care îl acuzara de faptul ca el condamna casatoria si care, dupa moartea lui Damase (384), facura sa circule pe seama lui calomnii infame care îl obligara sa paraseasca Roma (385).

Le regasi pe Paula (26 ianuarie) si fiica ei Eustochia la Antiohia, si întreprinse cu ele un lung pelerinaj, atât în Tara Sfânta cât si în Egipt, la Parintii pustiei. La capatul acestui periplu, urmând exemplul Sfintei Melania cea Batrâna si a prietenului sau Rufin la Muntele Maslinilor, Ieronim se stabili la Betleem si fonda, pe lânga Bazilica Nasterii Mântuitorului, doua manastiri : una pentru calugari si una pentru Sfânta Paula si femeile evlavioase care o urmasera. Veghind la organizarea celor doua comunitati, redacta atunci pentru ele vietile Sfântului Pavel Tebeul (cf. 15 ianuarie) si ale Sfântului Malh (cf. 24 noiembrie). In fiecare zi explica Scriptura pentru Sfânta Paula si ucenitele sale, primind din ce în ce mai multi pelerini care veneau sa se închine la pestera Nasterii Domnului si sa se adape la izvorul stiintei sale. Dar mai ales aici se dedica el importantei sale lucrari de traducere a Sfintei Scripturi si de comentarii sustinute, inspirate din metoda lui Origene dar lasând un loc mai important interpretarii literale. "A nu cunoste Scripturile înseamna sa nu-l cunosti pe Hristos" (Prefata la comentariul asupra Profetului Isaia.), declara el iar preocuparea sa de a reveni la precizia textului original îl facu sa întreprinda traducerea întregului Vechi Testament din limba ebraica, sarcina colosala pe care o termina la capatul a cincisprezece ani de munca îndârjita (405) (Aceasta traducere avea sa devina versiunea oficiala a Bisericii latine sau Vulgata.).

In afara acestor lucrari de exegeza, având un caracter tumultuos, nu putea sa taca în fata evenimentelor ecleziastice alte timpurilor si cu aceeasi ardoare pe care o manifestase în lupta împotriva patimilor pustiei, se angaja în lupta pentru apararea adevarului împotriva ereticilor. In ciuda admiratiei sale pentru Origene, il urma pe Sfântul Epifanie (cf. 12 mai) în campania violenta împotriva discipolilor marelui doctor alexandrin si se certa cu prietenul sau Rufin si Episcopul sau, Ioan din Ierusalim. Controversa se agrava când Epifanie cuteza sa hirotoneasca preot pe Paulinian, fratele lui Ieronim, pentru a sluji manastirile din Betleem. Ioan protesta împotriva acestei uzurpari anticanonice a jurisdictiei sale si interzise lui Ieronim si discipolilor sai accesul la Bazilica Nasterii Domnului. Ajunsera pâna la urma la o întelegere, datorita interventiei lui Teofil din Alexandria (396) ; dar doi ani mai târziu conflictul izbucni din nou, cu ocazia traducerii de catre Rufin a Tratatului Principiilor al lui Origene. Ieronim riposta imediat cu o traducere ce dovedea toata erezia lui Origene si continua polemica împotriva vechiului sau prieten pâna la moartea acestuia.

Betleemul fiind luat cu asalt de multimi de refugiati, provenind din Apus în urma ocuparii Romei de catre barbari (410), se impunea ca Ieronim sa se puna în slujba lor dar el continua în acelasi timp, noaptea, lucrarile sale de exegeza si polemica. Scrise in special împotriva Pelagilor care, drept represalii, atacara manastirile din Betleem, lasând cladirile în ruine (416). Aceasta comunitate latina, isolata în Rasarit si de acum în declin, nu mai avea nici un viitor iar dupa moartea Sfântului Ieronim, survenita la 30 septembrie 420, nu întârzie sa se stinga.

Pomenirea Sf. Ieronim, praznuita la 30 septembrie în Apus, a fost introdusa în aceasta zi de Sfântul Nicodim, care a identificat-o cu aceea a unui Ieronim, probabil diferit, prezenta în unele Sinaxare. El i-a asociat praznuirea Sfântului Augustin, alt mare doctor al Bisericii latine. Noi pastram aceste doua pomeniri la aceasta data conventionala, caci ele s-au impus astfel în diferitele Biserici ortodoxe.

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Augustin, episcopul Hiponei.

Sfântul Augustin a vazut lumina zilei în anul 354, la Tagasta, orasel din Numidia, la frontiera dintre Algeria si Tunisia de azi. Tatal sau, Patricius, mic proprietar funciar, unul din notabilii orasului, ramase pagân pâna la sfârsitul zilelor sale, dar mama sa, Sfânta Monica (cf 4 mai), era o Crestina înfocata si îl înscrise, înca de când era copil, printre Catehumeni si îl ducea regulat la biserica pentru a-l învata Tainele Credintei. Cu toate acestea Botezul fu lasat pe mai târziu, dupa obiceiul vremii, iar copilul se dovedea a fi turbulent si rebel la mustrarile mamei sale si se indeparta de credinta. Inzestrat cu o inteligenta sclipitoare, în scurta vreme ajunse sa stapâneasca limba latina dar ramânea recalcitrant fata de studiul limbii grecesti, o lacuna ce persista în gândirea sa teologica. La vârsta de saptesprezece ani fu trimis la Cartagina, metropola Africii, pentru a urma cursuri de retorica. Ispitele orasului si anturajul nepotrivit îl facura sa cada într-o viata de dezmat si avu o legatura cu o femeie crestina de la care avu un fiu, Adeodat (372). Datorita lecturilor din Cicero, îsi abandona zadarnicele studii de drept si de retorica pentru a cauta Adevarul si întelepciunea ; dar deceptionat de aparenta uscaciune a Bibliei, fu mai degraba atras de doctrina maniheenilor, care îi aparea ca o îmbinare rezonabila a lui Hristos cu dorinta sa de a-si însusi întelepciunea doar cu ajutorul rationamentului. Ramase timp de noua ani prizonierul acestei erezii, atât de evidente totusi.

Dupa un scurt sejur la Tagasta, ca profesor de gramatica, reveni la Cartagina, pentru a deschide o scoala de retorica. Cu toate acestea, comportamentul urât al studentilor sai îl dezgusta repede de aceasta profesie. Pierzându-si iluziile asupra maniheismului ca urmare a unei conversatii cu unul din episcopii lor, Faustus, spirit nelinistit si avid de adevarata cunoastere, se îmbarca si pleca la Roma, unde deschise o alta scoala, care nu avu mai mult succes. Dupa ce fu vindecat de o boala grava, obtinând un post de retor platit la Milano, se duse sa se instaleze acolo, nutrind înca visul unei stralucite cariere în administratie (384). Acolo fu prezentat Episcopului, Sfântul Ambrozie (cf 7 dec), care îl cuceri prin blândetea si amabilitatea sa, si mai ales prin stralucita sa elocinta si interpretarile spirituale ale Sfintei Scripturi, care îi deschisera inima catre profunzimea cuvântului lui Dumnezeu. Monica venise cu el si îl convinse sa îsi abandoneze concubina dar încerca în zadar sa îl faca sa se angajeze într-o casatorie profitabila. Filozofia si placerile mondene îi produsesera o asemenea insatisfactie, încât, cu durere si neliniste, cauta care ar fi putut fi izvorul adevaratei fericiri. Lectura filozofilor neoplatonici îl facu sa abandoneze definitiv maniheismul si îi permise sa întreprinda cautarea interioara a unei vieti spirituale. Spre deosebire totusi de acesti filozofi, aceata interiorizare nu era pentru el o cautare speculativa si zadarnica, ci lua forma unei cautari fierbinti a Dumnezeului întrupat, pe care îl admitea în mod intelectual, dar pe care inima sa nu îl traia înca. Atunci veni momentul în care auzi vorbindu-se de Viata Sfântului Antonie cel Mare, scrisa de Sfântul Atanasie în timpul exilului sau în Apus si care era prilejul încrestinarilor rasunatoare în rândul nobilimii. La putina vreme, în timp ce se afla în gradina prietenului sau Alypius, plângându-si viata retras, auzi o voce ca de copil cântând : "Ia si citeste!". Deschise un volum al Epistolelor Sfântului Pavel care se afla acolo si se opri asupra urmatorului pasaj : "Imbracati-va în Domnul Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Romani 13:13). Intunericul îndoielii disparu îndata si o lumina blânda îi scalda inima în bucurie. In acea clipa devenise un alt om, care avea sa nu mai traiasca decât pentru Hristos si Biserica Sa. Când îi împartasi mamei sale aceasta revelatie, ea fu cuprinsa de bucurie. Dupa ce îsi abandona definitiv profesia de "negustor de vorbe", petrecu retras câteva luni, undeva la tara, cu mama sa, rude si câtiva prieteni, pentru a se întrema dupa o boala pe care o agravase emotia convertirii sale. Ïn aceasta prima forma de manastire , în care îsi dorea sa duca o viata asemanatoare celei a comunitatii apostolice de la Ierusalim, Augustin împreuna rugaciunea cu meditatia Scripturii si discutii filozofice. Intors la Milano, duse o viata austera si retrasa înainte de a fi botezat de Sfântul Ambrozie, la 24 aprilie 387, în compania lui Alypius si a fiului sau Adeodat. Se duse apoi la Ostia, cu Sfânta Monica, în scopul de a se retrage în Africa pentru a duce o viata monahala. Ïntr-o seara, pe când stateau de vorba sprijiniti de o fereastra, ambalati pe neasteptate de elanul conversatiei lor evlavioase si, aspirând din toata inima la apele Izvorului ceresc, ei fura cuprisi de un fel de extaz, deasupra celor vazute si nevazute, pentru a intra in Comuniune cu Ïntelepciunea cea vesnica, moment de contemplare care li se paru a fi o invitatie la a gusta înca de pe aceasta lume din viata vesnica, dupa cuvântul Evangheliei : "Intrati în bucuria Domnului vostru" (Sfântul Augustin îsi relateaza în întregime convertirea în "Confesiunile" sale, una din capodoperele literaturii universale.). Sfânta Monica muri la putin timp iar Augustin, întârziind proiectul sau, ramase înca ceva vreme în Italia pentru a redacta lucrari de polemica împotriva maniheenilor.

In septembrie 388 el se întoarse la Tagasta, cu Alypius si Adeodat, care muri curând. Augustin îsi vându toate bunurile si dadu saracilor câstigul, iar el se consacra, timp de trei ani, organizarii unei manastiri în compania prietenilor si ucenicilor sai. Postului si rugaciunii le adauga meditarea asupra Legii lui Dumnezeu, zi si noapte ; ceea ce Domnul îl facea sa înteleaga, el comunica prin viu grai celor prezenti, prin scrisori celor absenti. Cum se dusese într-o zi în oraselul Hipona, la cererea unui functionar imperial care voia sa îl asculte pentru a se hotarî asupra convertirii sale, Augustin aparu cu batrânul Episcop Valeriu in prezenta poporului. In timp ce prelatul împartasea celorlalti dorinta ordonarii unui Preot pentru a-l seconda în predicarea în limba latina, caci el era de limba greceasca, credinciosii pusera mâna pe Augustin, salutându-l cu ovatii furtunoase, iar el, plin de lacrimi in fata pericolului pe care îl reprezinta pastoritul oamenilor, accepta "sa paraseasca pe Dumnezeu pentru Dumnezeu", adica sa renunte la tihna retragerii în manastire pentru a sluji Trupul lui Hristos. Obtinu cu toate acestea un termen de câteva luni pentru a se pregati prin meditarea Scripturii si, dupa hirotonirea lui, Episcopul îi acorda un teren în apropierea Bisericii, pentru a fonda acolo o noua manastire, "Manastirea Gradinii", care a dat vreo zece Episcopi.

Catre sfârsitul anului 395, primi consacrarea episcopala si la putin timp dupa Valeriu urca in scaunul Hiponei. Aflat la catedra acestui mic Episcopat, dar luminând toata Biserica Africii si pâna la extremitatile lumii latine, prin învatatura sa, Sfântul Augustin fu timp de treizeci si cinci de ani modelul bunului Pastor, dându-si viata pentru oile sale si considerându-se robul robilor lui Dumnezeu. Fara încetare, predica aproape în fiecare zi (s-au pastrat în jur de opt sute din predicile sale), abordând toate subiectele cu o vivacitate si o arta incomparabile si cautând sa transmita celor carora se adresa dragostea lui pentru Dumnezeu si pentru bunurile ceresti. In timpul zilei, solutiona conflicte, veghea la administrarea Bisericii, se îngrijea de saraci - fara sa ezite în a topi vase sfinte când nu se mai gasea aur - iar în timpul noptii, redevenea calugar, consacrat cu toata fiinta sa iubirii Mirelui. Traia in Episcopatul sau in comuniune cu Clericii, pentru care redacta o Regula monahala (care se afla la originea institutiei occidentale a canonicilor), adaptata conditiei lor dar impunând respectarea stricta a votului saraciei si a poruncilor Evangheliei.

Dragostea sa arzânda pentru unitatea Bisericii nu-l lasa indiferent fata de nici unul din evenimentele care agitau Lumea Crestina. Partiicipa la Sinoade si strabatea Africa romana, profund divizata în vremea aceea, punându-si întreaga arta si iscusinta în serviciul Adevarului. Scrise vreo suta de opere, din care majoritatea sunt consacrate luptei împotriva schismaticilor, ereticilor si pagânilor. Dupa ce mai întii i-a respins în mod stralucit pe maniheeni, îsi orienta întreaga lupta împotriva schismaticilor novatieni, ce pretindeau ca validitatea tainei casatoriei sa fie subordonata virtutii celui care o oficia si care de aproape un secol iscasera o zizanie nefasta în toata Biserica Africii instalând o ierarhie paralela. Cum toate eforturile si argumentele Sfântului Episcop pentru a-i readuce în sânul Bisericii se loveau de ura lor înversunata, se decise cu durere în suflet sa faca apel la puterea laicilor, dar neacceptând sub nici o forma actele de violenta. Pentru ca multi atribuiau Crestinilor responsabilitatea caderii Romei (410), Augustin redacta o mare opera, "Cetatea lui Dumnezeu", vasta reflectie asupra istoriei umane, în care arata ca Biserica, trecând prin toate vicisitudinile, e pe drumul catre Imparatia vesnica. Apoi trebui sa lupte împotriva ereziei pelagilor, erezie care minimisa rolul harului dumnezeiesc si considera ca omul, prin propriile forte, poate sa ajunga sa nu mai pacatuiasca ; în plus ea nega transmiterea pacatului originar si proclama inutil Botezul copiilor. Augustin facu mari eforturi pentru a rasturna aceasta doctrina în scopul de a apara credinta Bisericii ; dar antrenat de necesitatile disputei si prin spiritul sau însetat de clarificari rationale, stabili, între natura si Har, o opozitie prea stricta care avea sa aiba mai târziu consecinte nefaste în Occident. Aceasta disputa nu avu nici un ecou în Rasarit, caci Parintii greci, care îl cunosteau prea putin pe Augustin, considerau acest raport între natura si Har ca o "cooperare" (sinergie). Dorinta lui Augustin de a patrunde prea adânc tainele prestiintei divine îl conduse la o conceptie exagerata a predestinarii - care pastra la el un sens ortodox, atâta vreme cât ea ramânea înteleasa ca o consecinta a actelor libere, prevazute din vesnicie de catre Creator, dar nu determinate de El. Doctrina sa fu cu toate acestea sursa diverselor erezii occidentale despre predestinare, precum calvinismul.

Sf. Augustin reusi sa obtina ca pelagienii sa fie condamnati de Sinoadele de la Cartagina (411) si de la Roma (417), dar erezia persista. Când vandalii, veniti din Spania, începura sa invadeze Africa crestina, facând ravagii pe unde treceau, Sfântul Episcop îsi cheltui neobosit toata energia pentru a salva ce mai putea fi salvat. Dupa patruzeci de ani de episcopat si de munci apostolice, vedea cu durere cum renastea idolatria în mijlocul ruinelor însângerate si erezia ariana impusa de cuceritori. Hipona era asediata de trei luni când el fu cuprins de o febra violenta. Isi pavase peretii camerei cu psalmii pocaintei si cu entuziasmul unui proaspat convertit îsi dadu în mâinile Domnului sufletul sau mare, în ziua de 28 august 427.

Daca doctrina Sfântului Augustin duse la devieri în Occidentul medieval, nu i se poate cu toate acestea reprosa faptul de a fi fost un eretic, caci si-a supus întotdeauna, cu smerenie, reflectiile sale judecatii Bisericii si, terminându-si lucrarea "De Trinitate", scria : "Doamne, Unul Dumnezeu, Dumnezeu Treime, tot ce am scris în aceste carti vine de la Tine si daca e ceva care sa vina de la mine, sa fiu iertat de Tine si de cei care sunt ai Tai".

Sfântul Augustin este praznuit la 28 august în Biserica latina. Impins, atât prin formarea sa intelectuala cât si de circumstantele convertirii sale, sa priveasca relatia omului cu Dumnezeu dintr-un punct de vedere mai degraba "psihologic", diferit de cel adoptat de traditia patristica anterioara, Sfântul Augustin a dat întregii sale teologii un aspect personal, care afecta doctrina sa despre Sfânta Treime, despre pacatul originar, despre raporturile naturii si harului etc. Atâta vreme cât aceste teze fura considerate drept opinii teologice personale ("teologumene"), ele nu pusera in discutie locul Sfântului Augustin printre Sfintii ortodocsi. Abia când fura adoptate ca doctrina oficiala si exclusiva a Bisericii romane (printre altele în considerarea originii Duhului Sfânt nu doar în Tatal ci si în Dumnezeu-Fiul) ele devenira principalul subiect de discordie între cele doua Biserici. Daca, rational, poate fi cinstit Augustin ca Sfânt Ortodox, aceasta se datoreaza mai putin calitatii sale de teolog cât calitatii sale de pastor, si pentru sfintia sa personala indiscutabila. Sfântul Photios scria despre el : "Având în vedere ca unii dintre Parintii nostri si doctori au deviat de la credinta în ceea ce priveste câteva dogme, noi nu primim ca doctrina cele în care au deviat dar noi continuam sa îmbratisam oamenii care au fost ei". Ep. 24, 20 (PG 102, 813). Pentru acest motiv unii îl numesc "preafericit" sau "iero", dar asemenea distinctii nu existau în traditia hagiografica ortodoxa, ar fi de ajuns aici sa se faca distinctia între viata sa si posteritatea nefericita a doctrinei sale.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna iunie în 15 zile: Pomenirea Sfântului Prooroc Amos 
(sec. VIII î.e.n.)

         Sfântul Prooroc Amos a trăit pe vremea regelui Ieroboam cel Mare şi s-a născut cu 800 de ani înainte de Domnul Hristos, în satul Tecua, nu departe de Betleem. El nu este Amos cel de neam împărătesc, tatăl Proorocului Isaia. Sfântul Prooroc Amos era om de rând, de neam sărac, şi-şi câştiga viaţa păzind turmele de dobitoace, dar Domnul l-a chemat la slujba profeţiei, cum a chemat şi pe alţi păstori, ca Moise şi David. Şi a fost trimis să meargă, din pământul Iudeii, în pământul lui Israel, de vreme ce acesta se abătuse la închinarea idolilor, adică a celor doi viţei de aur, din Dan şi din Betel. Deci, acolo mergând, Sfântul Amos vorbea poporului rugându-l, îndemnându-l şi înfricoşându-l cu pedepse cumplite şi cu mânia lui Dumnezeu, ce avea să vină asupra lor. În apărarea idolilor şi împotriva Proorocului, s-a ridicat Amasia, marele preot din Betel, idolatru, împreună cu fiul său. Acesta, văzând că nu poate hotărî pe împăratul Ieroboam împotriva Proorocului lui Dumnezeu, a început singur, a-l urmări pe el, defăimându-l în faţa poporului, îngrozindu-l şi bătându-l adeseori, iar, în cele din urmă rănindu-l de moarte. Şi a mai trăit Proorocul, până ce a fost îngropat în satul lui, în Tecua. Profeţia lui Amos, plină de frumuseţe şi de putere, se află în Vechiul Testament, la cărţile Profeţilor mici.

Întru acestă zi, pomenirea Fericitului Ieronim (420)

        Fericitul Ieronim s-a născut în orăşelul Stridon şi a trăit prin anii 347-420. Primele învăţături le-a primit în casa părinţilor. Apoi mergând la Roma, a învăţat greaca şi latina, arta vorbirii şi filozofia. A primit Botezul la vârsta de douăzeci de ani, din mâinile papei Liberios. La Treveri, în Galia, a descoperit viaţa mănăstirească. La Roma a intrat într-o obşte de prieteni, unde a început învăţătura Scripturii şi a cunoscut catacombele romane. În urma unei neînţelegeri cu ai săi şi scârbit de deşertăciunile Romei, a făcut prima călătorie în Răsărit, cercetând mănăstirile din Grecia, Tracia, Asia Mică, Cilicia şi s-a stabilit în Antiohia, unde s-a împrietenit cu Evagrie preotul. S-a retras, apoi, în pustia Calcis, din Siria, unde a trăit o perioadă de patru ani, de cumplite nevoinţe ascetice, luptând împotriva patimilor. În această împrejurare a învăţat limba ebraică, împrietenindu-se cu un rabin. Revenind în Antiohia, a primit darul preoţiei şi a făcut o călătorie la Constantinopol, atras de faima cuvântărilor Sfântului Grigorie de Nazians, şi a stat acolo doi ani, ascultându-i cuvintele. Îl găsim, apoi, din nou, la Roma, unde viaţa lui a luat un drum statornic. Papa Damasus l-a luat ca diac al său, cu ascultarea de a revedea textul Bibliei în limba latină, numită, mai târziu, Vulgata. Murind papa Damasus şi ridicându-se vrăjmaşii împotriva Fericitului Ieronim, acesta s-a retras, din nou în Palestina şi s-a stabilit la Betleem, unde a întemeiat trei mănăstiri de maici, pe care le conducea el însuşi. A început, atunci, o perioadă de strădanii cărturăreşti, care a ţinut treizeci de ani. A alcătuit multe scrisori, îndemnând pe credincioşi la o viaţă curată şi la păzirea poruncilor Domnului. Pe călugări i-a învăţat arta copierii manuscriselor. Împovărat de bătrâneţe şi de neîncetate nevoinţe, Cuviosul Ieronim a murit în Betleem, în anul 420. Ne-au rămas de la el "Vulgata" şi scrisorile lui de îndrumare duhovnicească. Prăznuirea lui, în Biserica Ortodoxă, se face la 15 iunie, în fiecare an. Fericitul Ieronim rămâne, pentru noi, icoana cărturarului creştin.

Întru acestă zi, pomenirea Fericitului Augustin, episcopul Hiponiei (430)

         Fericitul Augustin s-a născut la 13 noiembrie 354, în Thagaste, orăşel din Numidia, dintr-o familie nevoiaşă. Tatăl său nu era creştin şi s-a botezat numai pe patul de moarte, dar mama sa Monica, în schimb, era o fierbinte credincioasă. Învăţătura de carte, Augustin şi-a făcut-o ajutat de un binefăcător, la Thagaste. A fost mai întâi, profesor la Thagaste, cu înzestrarea minţii lui, ajunge la Cartagina, la Milano şi la Roma, ca unul ce avea tot ce-i trebuie ca să se bucure de mare cinste, de la elevii săi. În tinereţea lui, a cunoscut şi o viaţă de destrăbălare şi abateri de la dreapta credinţă. Mama sa, Sfânta Monica, plângea necontenit, rugându-se lui Dumnezeu pentru îndreptarea lui. Ca s-o îmbărbăteze, Sfântul Ambrozie i-a spus: “Fiul unor astfel de lacrimi, nu poate să piară.” Milano a fost cea din urmă oprire, pe drumul ce avea să-l ducă la Dumnezeu. Acolo, a cunoscut pe dumnezeiescul episcop Ambrozie şi a fost încântat de cuvântările acestuia. Acum, el a descoperit şi rânduiala monahilor, citind viaţa Sfântului Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie, citire care l-a zguduit. Era la un pas de întâlnirea cu Dumnezeu şi acest pas îl va face în cazul său, Dumnezeu Însuşi, Care l-a căutat ca pe un vas de sfântă lucrare. Întâmplarea aceasta minunată s-a petrecut în grădina din Milano, când a auzit un glas de copil, care-l îndemna: “Ia şi citeşte!” Atunci, deschizând Epistola către Romani ( 13, 12-14), Augustin s-a convertit. Acesta era răspunsul lui Dumnezeu, la căutările lui Augustin. În "Confesiunile" sale, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru acest răspuns. În anul 387, Augustin primeşte botezul din mâinile Sfântului Ambrozie, în noaptea de Paşti: “Târziu Te-am iubit, o, frumuseţe, mereu veche şi mereu nouă, târziu Te-am iubit”, avea să zică el. Pe când avea treizeci şi doi de ani, Sfânta Monica moare şi Augustin se retrage din învăţământ, vinde tot ce are şi, din venitul său, cu prietenii săi, duce timp de trei ani, la Thagaste, o viaţă monahală, de strădanii cărturăreşti şi duhovniceşti, aşteptând semnul lui Dumnezeu. Este sfinţit preot la Hipon, de episcopul Valerius şi începe o ascultare grea, slujirea Bisericii, cu predicarea Cuvântului. Peste cinci ani, este ridicat în scaunul lui Valerius şi devine, în câţiva ani, căpetenia episcopatului african. Scrierile lui Augustin depăşesc orice cuvânt, prin noutatea şi felurimea temelor. Ele dezvăluie măsura fără pereche a darurilor sale. Ca o conştiinţă vie a Ortodoxiei, Augustin se vede nevoit să apere dreapta credinţă, împotriva tuturor ereziilor, care se iviseră în Biserica lui Dumnezeu, în timpul acela; maniheii, donaţienii, pelagienii. Dintre scrierile sale cele mari sunt "Despre Trinitate", la care a lucrat paisprezece ani, şi cartea "Despre cetatea lui Dumnezeu". Scrierea, care-i face cea mai mare cinste, este cartea "Retractărilor" sale, ca o recunoaştere a propriilor greşeli. Dar, lucrarea lui cea mai citită este "Confesiunile". De asemenea, a scris sute de scrisori, despre multe şi felurite lucruri, şi mii de predici ale Scripturii, care arată dragostea lui Augustin pentru popor şi dragostea poporului pentru episcopul lor, adâncimile şi evlavia lui şi ne descoperă pe Fericitul Augustin, cel adevărat. “Cântă şi mergi, Dumnezeu e la capătul drumului”, zicea el. Fericitul Augustin rămâne dascălul, fără asemănare, al întregului Occident creştin. A murit la 28 august 430. Mormântul său se află în biserica Sfântul Petru din Pavia. În Biserica Ortodoxă, e prăznuit la 15 iunie.

Întru această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Dula, 
purtătorul de chinuri

          Robul lui Hristos, fericitul Dula, a fost monah într-una din mănăstirile cu viaţă de obşte, din părţile Egiptului. Era smerit şi defăimat la vedere, iar la înţelegere, mare şi cinstit. Acesta, fiind defăimat şi vorbit de rău, se bucura şi se veselea cu duhul. Deci, pe cei ce-l defăimau, îi ierta şi se ruga pentru ei, ca să nu li se socotească lor aceasta, ca păcat, iar pricina o arunca asupra diavolului, că el tulbura pe fraţi. Şi fericitul Dula se înarma împotriva lui cu răbdare, cu nerăutate şi cu rugăciunea, biruindu-i meşteşugurile. Şi a pătimit acest nevoitor, într-o răbdare ca aceasta, 20 de ani, având nemişcate blândeţele şi smerenia inimii sale. Şi, neştiind diavolul cum i-ar face mai mult rău, a scornit un meşteşug ca acesta, prin care a adus ispită şi mâhnire, nu numai asupra Cuviosului Dula, ci şi asupra tuturor fraţilor, încât i-a tulburat şi pe cei din linişte. Că, pe un frate ce petrecea fără frica lui Dumnezeu, l-a îndemnat diavolul, să intre tâlhăreşte, noaptea, în biserică şi să fure toate sfintele vase. Şi aceasta făcând, monahul a ascuns cele furate şi s-a închis în chilia sa, ca şi cum n-ar fi ieşit nicăieri. Deci, după ce a sosit vremea adunării la Utrenie, a intrat eclesiarhul în biserică să aprindă candelele. Şi a văzut că sunt furate toate vasele bisericii, şi, ducându-se, a spus stareţului. Deci, au bătut, după obicei, în toacă şi s-au adunat fraţii în biserică, la cântarea Utreniei. Şi după cântarea Utreniei, stareţul şi eclesiarhul au spus fraţilor că sunt furate vasele şi toţi au început a se tulbura. Şi se întâmplase în acea vreme, că fericitul Dula, pentru o oarecare neputinţă trupească, n-a venit în sobor, la pravila Utreniei. Şi au zis fraţii: "Nimeni nu le-a furat decât numai fratele Dula, că, de aceea, n-a venit în sobor, că dacă n-ar fi făcut această faptă, atunci, ar fi venit, mai înaintea tuturor la slujba de noapte, aşa cum a făcut întotdeauna." Deci, a trimis să-l cheme în sobor. Şi ducându-se trimişii, l-au găsit bolnav, stând la rugăciune şi, apucându-l, îl trăgeau cu sila. Iar el îi întreba, zicând: "Ce aveţi cu mine, fraţilor ? Pentru ce mă trageţi, cu sila? Că voiesc să merg singur la sfinţii părinţi." Iar ei, îl ocărau cu hulă, şi cu cuvinte necinstite îl învinuiau pe el, zicându-i: "Tâlharule de cele sfinte, nevrednicule de viaţă, nu-ţi era destul că ne-ai tulburat atâţia ani ? Iar acum şi sufletele noastre  le batjocoreşti ?" Iar el le zicea întruna: "Iertaţi-mă, fraţilor, că am greşit." Deci, l-au dus pe el la stareţ şi la soborul părinţilor pustinici, zicând: "Acesta este cel ce ne tulbură, de la început, şi strică viaţa noastră cea de obşte." Şi, unul după altul, au început a-l vorbi de rău. Unul zicea: "Eu, l-am văzut, în taină, mâncând verdeţuri." Altul zicea: "Eu l-am văzut furând pâine şi dând-o afară din mănăstire." Altul zicea: "Eu l-am văzut bând, în taină, vinul cel bun." Alţii spuneau alte rele, neadevărate, împotriva lui. Acestea toate, auzindu-le stareţul şi cei care erau cu el, au crezut aceste învinuiri şi l-au întrebat pe Dula cel nevinovat: "Sunt, oare, adevărate cele grăite despre tine ?" Dar, mai ales, îl cercetau pentru furt şi-l întrebau: "Unde ai ascuns sfintele vase pe care le-ai furat ?" Iar el de la început, îndreptându-se, le spunea că nu este vinovat cu nimic, apoi, văzând că nu-l cred, a tăcut, zicând numai acestea: "Iertaţi-mă sfinţilor părinţi, că sunt păcătos." Deci, a poruncit stareţul să dezbrace de pe el chipul cel monahicesc şi să-l îmbrace în haine mireneşti, zicându-i: "Nişte lucruri, ca acestea, nu sunt ale chipului monahicesc." După ce a dezbrăcat de pe fericitul Dula chipul monahicesc el a plâns cu amar şi privind spre cer a zis cu glas mare:"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu pentru numele Tău Cel Sfânt m-am îmbrăcat cu chipul acesta, iar acum pentru păcatele mele sunt dezbrăcat de el". Atunci stareţul a poruncit ca legându-l să-l dea economului. Iar economul l-a pedepsit întrebându-l şi el dacă sunt adevărate cele grăite împotriva lui. Deci el se ruga cu lacrimi şi în nevinovăţia sa zicea: "Iertaţi-mă fraţilor că am greşit." Iar economul a scris o scrisoare la stăpânul cetăţii, înştiinţându-l de fapta fratelui Dula şi i-a trimis-o degrabă. Iar stăpânul citind scrisoarea, îndată a trimis nişte slujitori, să aducă pe Dula ca pe un tâlhar. Slujitorii luând pe robul lui Dumnezeu l-au aşezat pe un dobitoc, fără de şa şi punându-i nişte fiare grele pe grumazi îl purtau prin mijlocul cetăţii cu batjocură. Deci ducându-l la judecată stăpânul l-a întrebat: "De unde eşti ? Cum te numeşti ? Pentru ce te-ai făcut călugăr ? Cum ai furat vasele sfinte ? Unde le-ai ascuns ?" Dar purtătorul de chinuri Dula, nu răspundea altceva stăpânului, decât numai acestea: "Am greşit, iertaţi-mă." Apoi stăpânul mâniindu-se a poruncit să-l dezbrace şi să-l întindă la pământ, iar patru slujitori să-l bată cu bice, fără de cruţare. Şi fiind bătut fără milă, multă vreme Fericitul zicea, cu faţa veselă, către stăpânul: "Bate-mă căci argintul meu îl vei face mai curat." Iar stăpânul a zis către dânsul: "Nebunule, eu îţi voi face ţie argint pe trupul tău, iar coastele tale mai curate decât zăpada."  Deci a poruncit ca să pună sub pântecele lui cărbuni aprinşi şi să verse peste rănile lui oţet amestecat cu sare. Iar cei ce erau de faţă se minunau de răbdarea lui şi grăiau către dânsul: "Spune unde ai pus sfintele vase şi vei scăpa de chinuri." Iar el răspundea. "Nu am argint şi nici un fel de vase." Apoi stăpânul, slăbindu-l pe el de la chinuri, a poruncit să-l ducă în temniţă. A doua zi, a trimis un slujitor la lavră şi a poruncit să vină la dânsul stareţul şi călugării. Şi a venit la dînsul începătorul de obşte cu călugării; şi, adunîndu-se toţi, atunci domnul a zis către dânşii: “Multe şi grele munci am pus asupra celui numit de voi tîlhar, dar nimic rău n-am aflat într-însul!” Zis-au lui călugării: “Stăpîne, afară de furtişag, încă şi alte multe răutăţi a făcut ticălosul acesta, şi pînă acum i-am răbdat lui pentru Dumnezeu, aşteptînd să se întoarcă de la răutăţi; iar el mai mult spre rău a venit”. Domnul a zis către dînşii: “Atunci ce să fac cu el?” Iar monahii au zis: “Să faci precum poruncesc legile”. Zis-a boierul: “Legea cetăţii porunceşte, ca furului de cele sfinte să i se taie mîinile”. Iar monahii au zis: “Să pătimească după lege şi să-şi ia pedeapsa după lucrurile lui”. Deci, domnul a poruncit, ca să aducă pe purtătorul de chinuri Dula, în mijlocul lor, şi-l cercetă pe dînsul înaintea tuturor, zicîndu-i: “Ticălosule şi împietritule, spune nouă adevărul pentru furtişagul cel mărturisit asupra ta, căci numai astfel vei scăpa de la moarte”. Iar nevinovatul Dula a grăit: “Voieşti oare să zic contra mea, ceea ce n-am făcut? Nu voiesc să mint contra mea, pentru că toată minciuna este de la diavol”. Şi iarăşi a zis: “Despre lucrul de care mă întrebaţi acum pe mine, nimic nu ştiu că am făcut de acest fel”. Domnul văzînd că nimic nu mărturiseşte contra sa; iar călugării îl sileau ca, după lege, să ia judecata, l-au judecat să-i taie mîinile. Şi a fost dus nevinovatul bătrîn Dula, la locul unde iau pedeapsa cei osîndiţi. Într-acea vreme, monahul acela care făcuse cu adevărat răutatea aceea şi furase sfintele vase, a venit întru umilinţă şi a zis în sine: “Dacă cumva acum sau după aceasta se vor cunoaşte cele făcute de mine, sau deşi se va tăinui aici lucrul meu cel rău, apoi în ziua dreptei judecăţi a lui Dumnezeu tot se va dovedi şi ce voi face atunci eu ticălosul? Ce fel de răspuns voi da pentru un îndoit rău ca acesta, căci şi vasele le-am furat şi pe fratele cel nevinovat l-am dat la munci”. Deci, a mers la părintele lavrei, şi i-a zis: “Părinte, trimite degrabă în cetate, la domnul cetăţii, ca să nu taie mîinile fratelui, căci s-au aflat sfintele vase!” Auzind aceasta părintele, îndată a trimis la domnul cetăţii şi a eliberat pe răbdătorul de chinuri, avîndu-şi mîinile întregi. După ce l-au adus pe el în lavră, s-a descoperit nevinovăţia lui; pentru că acel lucru s-a arătat că este al altuia. Atunci au început fraţii a cădea la picioarele Cuviosului Dula, zicînd: “Iartă-ne, frate, că ţi-am greşit ţie!” Iar el, plângând, le zicea: “Iertaţi-mă pe mine, părinţilor şi fraţilor, mare mulţumire dau eu vouă; căci pentru durerile cele de puţină vreme, pe care mi le-aţi mijlocit mie, mă voi izbăvi de veşnicele munci şi mă voi învrednici de mari bunătăţi prin milostivirea lui Dumnezeu. Că auzind adeseori vorbele cele netrebnice şi ocărîtoare, grăite de voi contra mea, mă bucuram cu duhul, nădăjduind ca, prin acelea, să scap de ruşinea cea mare a păcatelor mele, cînd va veni Domnul întru slava Sa şi va descoperi tainele şi va arăta sfaturile inimii. Acum mă bucur mai mult de aceasta, că am pătimit fără vină; pentru că ştiu ce fel de bunătăţi a gătit Dumnezeu celor ce rabdă munciri pentru dînsul. O singură mîhnire am eu pentru voi, ca să nu vi se socotească vouă păcat, lucrul cel făcut mie de voi fără de dreptate; şi rog de aceasta pe înduratul Dumnezeu să vă dea vouă iertare”. După aceasta, Cuviosul Dula, mai trăind trei zile, s-a dus către Domnul, neştiind nimeni de moartea lui. Un frate, care era rînduit să deştepte pe fraţi la rugăciunea cea de la miezul nopţii, mergînd la chilia cuviosului şi, bătînd, nu a auzit nimic. Bătînd a doua şi a treia oară şi neprimind nici un răspuns, s-a dus de a chemat pe alt frate şi, aducînd lumînare, au deschis uşa şi au intrat înăuntru şi au aflat pe cuviosul în mijlocul chiliei stînd cu trupul în genunchi, fiindcă făcuse închinăciuni; iar cu sufletul se dusese la Dumnezeu. Astfel, fiind în rugăciune şi în plecarea genunchilor, şi-a dat sufletul său Domnului. Deci, neîndrăznind să se atingă de dînsul, l-au lăsat aşa şi, ducîndu-se, au spus părintelui lavrei că fratele Dula a murit. După cîntarea Utreniei, părintele, mergînd singur şi văzînd pe Dula mort, a poruncit să-i învelească trupul său şi să-l aducă la biserică pentru îngropare. După ce cinstitul lui trup a fost învelit şi adus în biserică, părintele a poruncit să toace, ca toţi fraţii să ştie de sfîrşitul lui. Deci, s-au adunat toţi şi se atingeau de cinstitul lui trup, ca de al unui mucenic. Însă, de vreme ce părintele a voit să trimită la altă lavră, ca să vină şi alt egumen cu fraţii să îngroape cu cinste pe fratele care a pătimit fără de vină, atunci părintele, văzînd că fraţii se îmbulzesc să îngenuncheze la acel mort, a poruncit să aducă trupul înăuntrul bisericii şi să-l încuie, aşteptînd şi pe părintele cu clericii să vină de la cealaltă lavră, pînă se vor aduna monahii de la amîndouă lavrele. Cînd era vremea ca la al nouălea ceas, venind şi celălalt părinte, şi adunîndu-se toţi, a poruncit ca să deschidă biserica şi să pună trupul fericitului Dula în mijlocul soborului ca, văzîndu-l, să-l dea cinstitei îngropări cu cîntări cuviincioase. Deci, apropiindu-se de trup, nu l-au aflat pe el, fără numai hainele şi papucii singuri, şi din această pricină toţi s-au umplut de mare mirare şi spaimă. După aceasta, părinţii celor două lavre au zis către fraţi: “Vedeţi, fraţilor, ce poate pătimirea cea cu multă răbdare, nerăutatea, blîndeţea şi smerenia? Iată acum fratele nostru nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul s-a dus de la noi, mutîndu-se de mîinile îngereşti, nevăzut, aiurea; de vreme ce noi ne-am aflat nevrednici, să ne atingem de sfîntul lui trup. Iar de cinstea aceasta numai el s-a învrednicit de la Dumnezeu, pentru acea îndelungă răbdare a sa cu blîndeţe şi cu statornicie în smerenia inimii. Noi îl socoteam că este păcătos şi nevrednic de viaţa omenească cea de pe pămînt; iar el s-a aflat sfînt şi vrednic de viaţa cea cerească cu îngerii. Deci, noi sîntem ruşinaţi, iar el s-a preamărit, noi sîntem defăimaţi, iar el se încununează de Domnul nostru Iisus Hristos. Astfel, să ne sîrguim a ne învăţa răbdarea şi smerenia, blîndeţea şi nerăutatea, avînd spre pildă pe acest îndelung răbdător pătimitor. Aceasta cînd o ziceau părinţii de la cele două lavre, fraţii au plîns cu plîngere mare şi au aşezat ca în tot anul să săvîrşească pomenirea Cuviosului părintelui Dula, răbdătorul de chinuri, spre folosul sufletelor lor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Întru această zi cuvânt al Sfântului Teodoret, despre dreapta socotinţă şi înţelegere a tot lucrul

Aceasta să ştiţi voi cei ce socotiţi lucrurile omeneşti cele bune şi cele rele, ca să le socotiţi în acest fel: totdeauna nunta este altceva decât desfrânarea, pentru că nunta, adică, s-a binecuvântat după lege, iar desfrânarea, fiind în afara legii, s-a osândit. Aşa este şi la ucidere: omoară un om şi cel ucigaş, dar omoară un om şi judecătorul: dar acesta, l-a judecat să moară, după lege, iar celălalt l-a ucis fără de lege. Pentru că fapta este una şi aceeaşi, dar rânduala deosebită. Dar, ca mai arătat să ne învăţăm să cercetăm Scriptura. A ucis Cain pe Abel, umplându-se de invidie, a ucis şi Finees, râvnind, însă după evlavie şi apărând legea. Dar acela, Cain adică, este blestemat, iar Finees, binecuvântat. Fapta, adică, este una şi aceeaşi, uciderea, însă înţelegerea este deosebită. A furat Iacov binecuvântarea, a furat şi Acan aurul, dar acela s-a înălţat, air acesta, cu pietre, a fost ucis. A postit Ilie şi a încuiat cerurile; samarinenii postind şi ei, au ucis pe Nabot, dar acela, adică, Ilie, pentru evlavie, iar aceştia, pentru vorbirea de rău şi uciderea. A cruţat şi a miluit Saul pe Agag fără de lege, şi a pierdut împărăţia, a junghiat Samuil pa Agag, şi a împlinit legea lui Dumnezeu. Fără de cercetarea cea cu deamănuntul, nu se va facejudecată dreaptă. Suzana a fost judecată să moară, fără de cercetare, iar ea a strigat cu mare glas: "Dumnezeule veşnic, Cel ce ştii tainele, Tu ştii că minciuni au mărturisit asupra mea, şi, iată, mor, nefăcând nici un rău. Şi a auzit Dumnezeu glasul ei, că, dusă fiind ea la ucidere, a ridicat Dumnezeu pe tânurul Daniil, care a zis: "Sunt curat eu de sângele femeii acesteia, de vreme ce n-aţi cercetat pe bătrâni despărţindu-i pe ei, unul de altul." Deci, unul, câte unul, fiind întrebaţi, bătrânii, s-a dovedit, că au minţit amândoi. Apoi tot poporul a binecuvântat pe Dumnezeu, Cel ce mântuieşte pe toţi, cei care nădăjduiesc spre El. Drept aceea, necercetând cu deamănuntul, să nu osândiţi pe nimeni. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Canon de rugăciune către Sfântul Proroc Amos

Troparul Sfântului Proroc Amos, glasul al 2-lea

A prorocului Tău Amos pomenire, Doamne, prăznuind, printr-însul Te rugăm, mântuieşte sufletele noastre.

 

Cântarea 1

Glasul al 7-lea

Irmosul

Lui Dumnezeu Celui Ce a ajutat lui Moise în Egipt, de a scos pe Israel, Aceluia unuia să-I cântăm, că S-a preaslăvit.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Curăţindu-mi mintea de cugetul cel cu ceaţa patimilor, luminează-mă, Stăpâne, a cânta pe proorocul Tău Amos.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătându-te învăţător tainelor lui Dumnezeu celor mai presus de cuget, te-ai învrednicit a vedea mai înainte, cele ce vor să fie, mărite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Arătându-te ca un locaş neîntinat şi curat lui Dumnezeu, ai primit dumnezeiasca lucrare a Duhului, Proorocule Amos.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Tu, Preacurată, ai ridicat cortul lui Adam cel căzut, purtând în pântece pe Mântuitorul Dumnezeu, precum a zis proorocul.

 

Cântarea a 3-a

Irmos: Întăritu-s-a prin credinţă...

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu, Proorocule Amos, descoperitorule de cele dumnezeieşti, cu dreptatea Domnului arătat-ai pe cei fără de lege, înfruntându-i, strigând: Sfânt eşti, Doamne, Cel Ce mântuieşti sufletele noastre.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pusu-te-ai, proorocule, stâlp Noului Testament, sprijinind tăria lui şi cu credinţă strigând: Sfânt eşti, Doamne şi pe Tine Te laudă duhul meu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Fiind învăţat cele dumnezeieşti, Proorocule grăitor de Dumnezeu Amos, luminând dumnezeieşte popoarele, cântai: Sfânt eşti, Doamne, Cel Ce mântuieşti sufletele noastre.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

M-am întărit, cunoscând naşterea ta cea dumnezeiască şi pe tine te am bogată Părtinitoare, Fecioară, strigând: Sfânt eşti, Doamne, Cel Ce mântuieşti sufletele noastre.

Irmosul

Întăritu-s-a prin credinţă Biserica lui Hristos, pentru că neîncetat cu laude strigă, cântând: Sfânt eşti, Doamne şi pe Tine Te laudă duhul meu.

 

Cântarea a 4-a

Irmosul

Auzit-am auzul Tău, Doamne, că Te-ai arătat pe pământ, ca să ne izbăveşti pe noi; pentru aceea strigăm: Slavă puterii Tale, Doamne.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înfruntat-ai pe poporul lui Israel, care slujea la idolii cei surzi; pentru aceea ai spus mai dinainte că va fi rob, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luându-te Dumnezeu pe tine, cel ce mai înainte erai păstor, te-a arătat prooroc, Amos, descoperitorule de cele sfinte; pentru aceea toţi credincioşii te fericim.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca o oglindă primind strălucirile cele dătătoare de lumină ale Sfântului Duh, cu bucurie arăţi tuturor credinţa cea bună, Proorocule Amos.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vieţuirea ta cea curată, mărite, văzând-o Dumnezeu, propovăduitor al slavei şi al dumnezeieştii Sale Întrupări te-a pus.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cuvântul sălăşluindu-Se întru tine, Preacurată, a închipuit din nou fiinţa mea, care era căzută prin călcarea poruncilor celor dintâi.

 

Cântarea a 5-a

Irmosul

Mânecând, Cuvinte, la slava şi lauda Ta, neîncetat lăudăm chipul Crucii Tale, pe care l-ai dat nouă armă de ajutor.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe cei omorâţi de lucrarea dezmierdării, ca pe unii ce socoteau că cele curgătoare sunt statornice, care au desfătare curgătoare şi pieritoare, i-ai înfruntat, fericite.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nevoindu-te peste tot cu bogate vărsări de lumini, te-ai arătat şi împreună-vorbitor al lui Dumnezeu, grăitorule de Dumnezeu, vestind tuturor răsplătirile dreptei credinţe.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Roagă-te, fericite, să se izbăvească din înşelăciune şi din cursele vrăjmaşului toţi, cei ce te laudă şi să se lumineze cu lumina proorociei tale celei cereşti.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cei ce te mărturisim pe tine Născătoare de Dumnezeu, Maică Fecioară, să ne învrednicim prin mijlocirea ta a dobândi împărăţia şi desfătarea cea neschimbată, Maica lui Dumnezeu.

 

Cântarea a 6-a

Irmos: Iona din pântecele iadului...

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucind cu razele cele luminoase ale adevărului, ai pălmuit pe proorocul cel mincinos, înfruntându-l tare şi vestindu-i mai înainte prăpădirea lui.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca unul ce ai primit lumina Duhului, răsărind tuturor ca un soare, cu lumina dreptei credinţe ai întunecat văpaia înşelăciunii, proorocule.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Laud Fecioria ta cea curată, Preacurată Fecioară şi cinstesc negrăită şi cinstită naşterea ta, prin care m-am izbăvit de stricăciune şi de răutate.

Irmosul

Iona din pântecele iadului a strigat: scoate din stricăciune viaţa mea; iar noi strigăm ţie: întru tot puternice, Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi.

 

CONDAC

Glasul al 4-lea

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii...

Curăţindu-ţi prin Duhul inima cea strălucitoare de lumină, Mărite Proorocule Amos, ai primit de sus harul proorociei şi la margini cu mare glas ai strigat: Acesta este Dumnezeul nostru şi nu se va adăuga altul către Dânsul.

 

Cântarea a 7-a

Irmosul

În cuptorul cel cu foc, aruncaţi fiind cuvioşii tineri, focul în rouă l-au prefăcut prin cântare aşa strigând: Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeiasca mântuire, pe care o ai grăit mai înainte, s-a arătat, minunate Proorocule Amos, luminând în lume cu luminile dreptei credinţe; drept aceea strigai: Bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Fiind întărit cu dumnezeiasca puternicie, nu ai fost cuprins de vrăjmaşii cei potrivnici lui Dumnezeu, rămânând întărit ca un diamant şi strigând: Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Naşterea cea neînţeleasă a Fecioarei o lăudăm, prin care ne-am izbăvit din moarte, căci printr-însa ne-am născut spre nestricăciune, strigând: Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri.

 

Cântarea a 8-a

Irmos: Pe Împăratul slavei...

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu totul ai alergat către înălţimea cerului şi te-ai învăţat cunoştinţa celor negrăite şi te-ai făcut vestitor întrupării Cuvântului, Proorocule Amos; pentru aceea te lăudăm întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu isteţimea cugetului pe cât este cu putinţă te-ai învrednicit a pricepe pe Stăpânul tuturor, Care te-a învăţat pe tine cunoştinţa celor negrăite, cel ce strigai cu dreaptă credinţă: Popoare preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Fericirea cea negrăită şi bucuria şi cereasca împărăţie ai câştigat, ca un prooroc, văzătorule de cele cereşti, cu bună cinstire strigând: Popoare preaînălţaţi pe Hristos în veci.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

După dumnezeiasca cuviinţă fără de sămânţă ai născut pe Unul din Treime în două firi, pe Mântuitorul lumii. Pentru aceea noi credincioşii, pe tine Maica lui Dumnezeu, cu dragoste te preaînălţăm întru toţi vecii.

Irmosul

Să lăudăm bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Pe Împăratul slavei, Cel Unul fără de început, pe Care bine-L cuvintează puterile cerurilor şi de Care se cutremură cetele îngerilor, lăudaţi-L preoţi, popoare preaînălţaţi-L în veci.

 

Cântarea a 9-a

Irmos: Întru tot lăudată...

Stih: Sfinte Prorocule Amos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Făcându-te limbă de lămurire a celei prooroceşti, de Dumnezeu mişcată, grăind cele dumnezeieşti, ne-ai vestit nouă tuturor dumnezeiasca milostivire; pentru aceea toţi pururea te fericim.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Mărirea cea bună a proorocilor este de negrăit, căci sălăşluind întru ei Duhul Sfânt i-a făcut părtaşi, de la care toţi credincioşii ne luminăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Dezbrăcatu-m-ai de hainele omorârii şi ale stricăciunii mele Fecioară, Ceea ce ai născut oamenilor Haina mântuirii, pe Dumnezeu Întrupat; pentru aceasta toţi pururea te slăvim.

Irmosul

Întru tot lăudată, Ceea ce eşti mai înaltă decât cerurile, care ai zămislit fără de sămânţă pe Cuvântul Cel fără de început şi ai născut oamenilor pe Dumnezeu Întrupat; pentru aceea pe tine toţi te slăvim.

 

SEDELNA, glasul al 3-lea. Podobie: Pentru mărturisirea...

Dumnezeiesc organ al Mângâietorului te-ai arătat, povestind prin darurile Lui, cugetătorule de Dumnezeu, ca să arăţi vădirea lucrurilor celor nevădite şi luminezi pe cei ce cu credinţă aleargă către tine, mărite, Proorocule Amos Fericite, cerând de la Hristos Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea fecioriei...

Stăpână Preacurată, înviază sufletul meu cel omorât de păcate, ca Una ce ai îndrăzneală de Maică către Fiul tău, căci numai tu mai presus de cuvânt şi de cuget ai născut pe Cuvântul cel împreună fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, Care dă pururea viaţă şi nestricăciune lumii şi mare milă.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 3-lea. Podobie: De frumuseţea fecioriei...

Moarte de ocară prin Răstignire ai răbdat de bunăvoie, Îndurate, pe Care văzându-Te, Hristoase, Ceea ce Te-a născut s-a rănit, rupându-se la cele dinlăuntru şi ca o maică plângea. Cu ale cărei rugăciuni pentru bună îndurarea milei Tale, Unule Preabune, Iubitorule de oameni, Doamne, milostiveşte-Te şi mântuieşte lumea, Cel Ce ai ridicat păcatul ei.