Sinaxar 22 August

 

În aceasta luna, în ziua a douazeci si doua, pomenirea Sfântului Mucenic Agatonic si a celor împreuna cu dânsul: Zotic, Zinon, Teoprepie, Achindin si Severian.

Mucenicul lui Hristos Agatonic a trait în zilele împaratului Maximian (284-305), si era dintr-o familie buna si cunoscuta, cea a Hypasienilor.

Un orecare comis, anume Evtolmie, a fost trimis în Nicomidia de împaratul, ca sa omoare pe crestini. Si mergând cu o corabie, a sosit la limanul Carpin, si acolo aflând pe Sfântul Zotic cu ucenicii lui, care marturiseau pe Hristos, i-a osândit la moarte prin cruce.

Dupa aceea întorcându-se la Nicomidia, si aflând ca cel ce era principe a crezut printr-un oarecare Agatonic, care întorcea pe pagâni de la închinarea la idoli, si-i aducea la Hristos, a trimis si i-a prins pe amândoi. Pe Sfântul Agatonic l-a batut rau, iar pe principe l-a adus în Tracia unde se afla împaratul, ca sa dea seama la dânsul. Si ajungând la satul Patamo, a omorât pe Sfântul Zinon, pe Teoprepie si pe Achindin (icoana sfântului Achindin), cu cumplite chinuri, caci nu puteau sa mai umble din pricina ranilor.

Dupa aceea apropiindu-se la Calcedon, a omorât cu sabia si pe Sfântul Severian care propovaduia cu îndrazneala pe Hristos.

Iar la Bizant, stând înaintea lui, Agatonic cu cei ce erau împreuna cu dânsul legati si cu printul, si scotându-l afara din cetate, l-a chinuit rau. Sosind la Silivria (Selimbria) la locul ce-l zis Amus, unde era Maximian, li s-au taiat capetele lui Agatonic împreuna si printului si celorlalti crestini, câti adusese comitul din Nicomidia. Si asa au luat cununa muceniciei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Antusa si a Sfintitului Mucenic Atanasie episcopul care a botezat-o pe dânsa, si pe Mucenicii Harisim si Neofit, slugile ei.

Sfântul sfintitul mucenic Atanasie, episcop al orasului Tars din Cilicia, care a botezat-o pe monahia Antusa, s-a savârsit prin sabie sub împaratul Aurelian (270-275).

Iar aceasta mucenita Antusa a trait în zilele împaratului Valerian din cetatea Seleucia, si era fiica lui Antonie si Mariei, care erau foarte bogati si slujeau idolilor. Deci crezând ea în taina si dorind sa ia botezul lui Hristos, si sa vada pe episcopul Atanasie care propovaduia Cuvântul lui Dumnezeu în Tarsul Ciliciei, a convins pe maica-sa de i-a dat o pereche de catâri, zicând ca se duce la doica ei; si luând cu sine doi fameni robi, pe Harisim si pe Neofit, s-a dus. În vremea când mergea ea pe cale s-a facut o minune înfricosatoare. Caci atunci episcopul Atanasie fiind ridicat de îngeri a stat de fata înaintea ei si daca l-a vazut si a aflat cine este, l-a rugat, cazându-i la picioare, ca sa o savârseasca cu dumnezeiescul Botez. Dar nefiind apa, a facut episcopul rugaciune, si îndata a iesit de jos o fântâna, si s-au aratat doi îngeri în chip de slujitori, dând doua vesminte albe sfintei; deci se boteza ea si cele doua slugi ce erau cu dânsa, si dându-si haina ei cea scumpa si grea de aur tesuta episcopului, l-a rugat sa o dea la saraci. Iar ea, îmbracându-se cu haina mai smerita si mai proasta, s-a dus la doica ei, care nu a primit-o, înfruntând-o pentru hainele cele proaste cu care era îmbracata si pentru credinta în Hristos.

Deci întorcându-se la maica-sa si aflând-o mâhnita ca fiica ei se botezase în Hristos, iesind pe ascuns, s-a dus la episcopul Atanasie, si a luat cinul calugaresc si se îmbraca în haine de par, si asa ridicând Crucea Domnului, s-a dus în pustie. Si locuind douazeci si trei de ani cu fiarele, si luând hrana de la ele prin dumnezeiasca pronie, si suferind multe bântuieli de la demoni, si-a dat sufletul cu pace la Dumnezeu, pe piatra unde era obisnuita a dormi.

Iar pe episcopul Atanasie prinzându-l închinatorii la idoli, l-au dus la Valerian împaratul si dându-i strânsoare cu multe chinuri i s-a taiat capul. Asemenea si ceilalti doi sfinti fameni mai sus zisi, Harisim si Neofit, fiind oameni mai de cinste ai fercitei Antusei, si fiind botezati împreuna cu dânsa de episcopul Atanasie, despartindu-se stapâna-sa de ei si savârsindu-se si episcopul ca mucenic, ei s-au dus la Valerian, si numindu-se ca sunt crestini, au fost trimisi în fiare la ducele Apelian. Si marturisind înaintea lui pe Hristos Dumnezeu adevarat, au fost chinuiti si apoi li s-au taiat capetele.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Irineu, Or si Oropsis.

Fericitul Irineu era diacon al Bisericii si propovaduia în priveliste pe Hristos ca este Dumnezeu adevarat. Pentru care fiind prins de elini si dus la domnitor, îndata cu Or împreuna si cu Oropsie, au fost aruncati în foc; si ploaie îndata pogorându-se au iesit din foc nevatamati, apoi au fost dati la fiare si spânzurându-i de un lemn, i-au strujit cumplit; si din toate acestea ramânând nevatamati li s-au taiat capetele cu sabia.

Tot în aceasta zi, pomenirea si praznuirea Preasfintei Stapânei noastre Nascatoarei de Dumnezeu la Pirso, din Elada.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfinţii Mucenici Agathonic şi Zotic, şi a celorlalţi împreună cu dînşii

Sfîntul Agathonic a fost cetăţean al Nicomidiei iar cu credinţa, Creştin. Plin de rîvna Duhului, el a întors mulţime de elini de la idolatrie la Credinţa în Hristos, întru care bine i-a povăţuit şi i-a întărit. La porunca împăratului Maximian, guvernatorul cetăţii a pornit o prigoană sîngeroasă împotriva creştinilor din Nicomidia. El l-a prins pe Sfîntul Zotic la un loc numit Carpin.

El i-a răstignit pe ucenicii sfîntului Zotic iar pe însuşi Zotic l-a adus la Nicomidia, unde îi adusese prinşi şi pe Agathonic, Princeps, Theoprepie, Achindin, Severianus, Zeno, şi mulţi alţii.

Legaţi şi cu pază mare, ei au fost duşi cu toţii la Bizanţ (Constantinopol). Sfinţii Zotic, Theoprepie şi Achindin au murit în timpul acestui marş forţat, din pricina rănilor şi epuizării. Severianus a fost omorît lîngă Calcedon. Agathonic şi ceilalţi au fost duşi la Silybria, în Thracia.

Acolo, după ce au fost din nou torturaţi bestial înaintea împăratului, au fost omorîţi prin decapitare. Sufletele lor s-au înălţat la ceruri, întru bucuria vieţii veşnice a lui Hristos Domnul.

Pomenirea Sfintei Muceniţe Eulalia

Acestei fecioare Eulalia i-a fost dat să trăiască în timpul celor mai teribile persecuţii împotriva creştinilor pe care le-a văzut pămîntul Spaniol. Ea s-a născut la Barcelona, din părinţi creştini. Ea s-a închinat cu totul pe sine lui Hristos Dumnezeu, Mirele Ceresc, disciplinîndu-şi zi şi noapte trupul şi sufletul cu vieţuirea cea aspră şi cu citirea cu luare aminte a Sfintelor Scripturi.

Cînd torţionarul Dacian - sîngerosul ucigaş de creştini care îşi împrăştiase faima criminală de-a lungul şi de-a latul Spaniei - a sosit la Barcelona, Eulalia a ieşit noaptea în taină din casa părintească, a stat înaintea cumplitului ucigaş şi l-a certat cu asprime înaintea multora pentru aceea că măcelăreşte mulţime de oameni nevinovaţi. Certîndu-l, ea a batjocorit şi idolii cei morţi la care se închina el şi cei ca el, şi a preamărit Sfînta Credinţă Creştină şi pe Hristos Dumnezeu, pe care L-a mărturist pe faţă.

Bestialul Dacian a poruncit ca Eulalia să fie dezbrăcată de haine şi biciuită cu vergi de oţel. Se vedea că fecioara sfîntă nu simte durerea de a fi chinuită pentru Domnul şi Dumnezeul ei, Hristos. Torţionarul a legat-o atunci de o cruce de lemn şi a poruncit ca trupul să îi fie ars cu făclii. În acest timp, el a întrebat-o: "Ei, unde îţi este acum Hristos al tău, de ce nu vine ca să te scape din aceste chinuri?" Eulalia i-a zis: "El este aici, cu mine, dar tu fiind necurat, nu-L poţi vedea." Eulalia a fost omorîtă în torturi bestiale. Cei adunaţi acolo au văzut trupul ei mort şi cum din gura ei iese şi se înalţă la ceruri o porumbiţă albă.

A început atunci brusc să cadă zăpadă din cer, care a acoperit trupul gol al muceniţei cu o mantie albă. În a treia zi de la uciderea ei, a venit acolo Sfîntul Felix, care a plîns cu amar la piciorul crucii pe care încă zăcea legat trupul ei. Pe buzele chipului mort al muceniţei atunci a înflorit un zîmbet delicat. Părinţii ei şi obştea creştină au luat şi au îngropat cu cinste trupul acestei sfinte muceniţe fecioare. Ea a luat cununa veşnicei slave a lui Hristos la începutul veacului al patrulea.

Pomenirea Sfintei Muceniţe Anthusa şi a celorlalţi împreună cu dînsa

Sfînta Anthusa a fost fiica unei familii de mari demnitari din Seleucia, foarte bogaţi, şi păgîni.

Aflînd despre Hristos, Anthusa a crezut în El din toată inima ei şi s-a dus în taină la Episcopul Athanasie, care i-a făcut Sfîntul Botez. Curînd după aceea, Anthusa a pornit să se sălăşluiască şi să se nevoiască în pustie, căci i-a fost frică să se mai întoarcă la casa părinţilor ei.

Ea s-a nevoit în pustie, întru mari lupte şi încercări, timp de douăzeci şi trei de ani. Ea şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos pe cînd se afla la rugăciune, îngenunchiată pe o piatră sub care, potrivit testamentului ei, a dorit să fie îngropată.

Episcopul Athanasie şi două dintre slugile Anthusei, Harisim şi Neofit, au fost omorîti mai după aceea pentru credinţa lor în Hristos. Acestea s-au petrecut în timpul împăratului Valerian, cam pe la anul 257. Ei au luat cu toţii cinstită moarte pentru Hristos, şi sau încununat cu cununile biruinţei celei veşnice, de către Împăratul Slavei.

Cîntare de laudă la Sfînta Muceniţă Eulalia Fecioara

Eulalia, Porumbiţa lui Hristos,

Şi Muceniţă Lui,

La moarte grăbeşte,

Pentru Domnul ei.

Ea cu moartea trupului duhul îşi curăţeşte.

Ce este trupul? Lut al olarului este, şi ţărînă.

El în pămînt se-ntoarce,

Cînd duhul zboară din el,

Între îngerii înrudiţi cu el

Să se sălăşluiască.

Eulalia purtătoare de Hristos a fost,

Chinurile îndurat-a fără oftare.

Din mijlocul lor ea lui Dumnezeu s-a rugat

Ca să le poată îndura, fără oftare.

Cu adevărat să îndure a putut, porumbiţa lui Dumnezeu.

Cu adevărat a Lui muceniţă, cu al Lui ajutor,

Peste schingiuri bestiale a călcat.

Trupul ei gol şi rănit Domnul l-a acoperit

Cu straiul cel alb şi somptuos de nea;

Sufletul ei, porumbiţă albă,

La Hristos Dumnezeu Făcătorul

În zbor s-a-nălţat.

Pe chipul ei mort

Zîmbet dumnezeiesc a înflorit,

Zîmbet de biruinţă,

Duşmanilor, de spaimă răzbunare.

Chipul adormit de al muceniciei somn

Într-un zîmbet ceresc a înflorit,

Şi viaţă nouă vestit-a.

Pentru rugăcinile Sfintei Biruitoare, Eulalia,

Stăpîne Doamne Hristoase,

Miluieşte-ne pre noi!

Cugetare

Atunci cînd omul se pocăieşte cu adevărat, el trebuie neapărat să ţină minte că nu are voie să se mai gîndească la păcatele din trecut, căci prin acest simplu fapt se expune la pericolul de a cădea în ele din nou. Sfîntul Antonie cel Mare ne învaţă: "Ai grijă nu cumva să ţi se întineze mintea cu amintirea păcatelor trecute, ca nu cumva rădăcina lor să înceapă iar a odrăsli întru tine."

El ne mai învaţă: "Nu întări întru tine amintirea păcatelor comise în trecut prin cugetarea la ele, ca nu cumva să cazi în ele iar. Fii încredinţat că păcatele trecutului, de care te-ai lepădat încredinţîndu-te pe tine şi toată viaţa ta în întregime lui Dumnezeu, ţi-au fost iertate desăvîrşit." Se spune despre Avva Ammona că a ajuns la asemenea desăvîrşire şi sfinţenie a vieţuirii, încît nu mai putea vedea răutatea nimănui.

Cînd l-au întrebat ce înseamnă "calea strîmtă şi plină de amărăciune," el a zis: "Această cale este nevoinţa de gînd, tăierea tuturor poftelor, începînd din gînd, spre a împlini desăvîrşit poruncile lui Dumnezeu." Oricine îşi stârpeşte gîndurile necurate nu mai are timp să se mai gîndească la păcate, nici ale trecutului vieţii lui, nici ale altora, şi în general la nimic stricăcios de pe pămînt. Mintea unui astfel de nevoitor petrece pururea la cele cereşti, unde nu încape răul. Astfel se curăţă nevoitorul cel desăvîrşit de păcat, nemaisăvîrşindu-l nici măcar cu mintea.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunatul ajutor pe care l-a primit David de la Dumnezeu (I Regi 1):

• La cum David a cîntat din harpă înaintea lui Saul;

• La cum pe Saul îl stăpînea un duh necurat, care l-a făcut să arunce cu lance în David, ca să-l omoare;

• La cum Saul, deşi şedea aproape nu l-a nimerit pe David cu lancea, şi nu l-a putut omorî.

Predică Despre prorocia minunilor lui Hristos

Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gîngavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pîraie în pămînt însetat (Isaia 34:5-6).

Veniţi, fraţilor, să ne uimim de puterea Domnului Dumnezeului nostru Celui Viu, Carele a deschis ochii muritorilor să vadă cele ce aveau să fie, cele ce aveau să fie încă şi peste veacuri lungi de ani! Ba mai mult, să vadă cele ce vor fi încă şi în cele mai mici detalii, ca şi cînd Isaia însuşi ar fi fost Apostol al lui Hristos, şi ar fi mers lîngă Domnul, fiind martorul minunilor lucrate de El, una după alta! Ca şi cum el ar fi văzut cu ochii lui cei trupeşti cum Domnul a dat vederea orbilor, auzul surzilor, vindecare ologilor, şi glas limpede de grăit muţilor şi surzilor.

Atunci cînd din temniţă a trimis Sfîntul Ioan Botezătorul pe ucenicii lui la Domnul ca să Îl întrebe, Tu eşti Cel Ce vine, sau să aşteptăm pe altul? (Matei 11:3), Domnul Hristos le-a răspuns cu cuvintele de demult ale Prorocului Lui, Isaia: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte (Matei 11:4-5).

Cît de minunat a plănuit Dumnezeu mîntuirea noastră! El a împlinit întocmai cele ce mai de demult Duhul Lui prorocise prin Prorocul Lui, Isaia. De demult Prorocul a grăit acele cuvinte insuflate de Duhul Sfînt, iar peste veacuri Mîntuitorul a luat întocmai acele cuvinte şi le-a dat ca răspuns ucenicilor, arătîndu-le că prorocia de demult s-a împlinit şi se împlineşte sub ochii lor. Mai demult Prorocul a rostit cuvintele ce avea să le rostească El, iar acum El, Domnul, rosteşte întocmai cuvintele pe care le-a rostit demult Prorocul Lui.

Aceasta ca să se arate şi să se vadă limpede că, fie de grăieşte Hristos cuvintele Lui proprii, fie pe ale Prorocului, El totdeauna grăieşte doar cuvintele Lui, Dumnezeieşti. Aceasta a mai arătat că şi atunci, El a fost Cel care a grăit prin gura lui Isaia, iar nu Isaia de la sine însuşi, tot aşa cum El este cel care le răspunde acum ucenicilor lui Ioan, şi nimeni altcineva.

Aceasta a mai arătat că adevărate şi drepte au fost cuvintele de demult ale Prorocului şi robului Lui celui credincios, aşa încît nimeni să nu cuteze să zică că profetul a grăit minciuni. Astfel se vede că Sfinţii Proroci au slujit slavei Domnului Hristos, şi că Domnul Hristos i-a proslăvit pe Prorocii şi robii Lui cei adevăraţi.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce de către Sfinţii Tăi eşti lăudat şi slăvit, şi Cela Ce pre ei îi proslăveşti şi măreşti, ajută-ne şi nouă păcătoşilor a sluji Slavei Celei negrăite a Sfîntului Tău Nume, cu cuvîntul, cu gîndul şi cu fapta,

Căci numai Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumită în veci, Amin.