În aceasta luna, în ziua a douazeci si patra,
pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Eutihie, ucenicul Sfântului Ioan
cuvântatorul de Dumnezeu, si al Sfântului Apostol Pavel.
Acest sfânt umplându-se de darul lui Dumnezeu, si urmând Sfântului
Apostol Pavel, a mers cu mare îndrazneala la propovaduire, si surpând
capistile idolesti, a rabdat legaturi si batai, si a patimit rau multa
vreme în temnita, unde primea pâine din cer. Si a fost bagat în foc si
dat fiarelor salbatice. Si toate acestea biruindu-le, s-a dus în patria
sa, la Sevasti; unde, ajungându-l vreme de batrânete, a raposat în
Domnul.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Tation (sau Tatian).
Sfântul mucenic Tation (Tatian) a trait in Bitinia si a suferit
mucenia sub împaratul Diocletian (284-305). El era din locul ce se
numea Mantineu, ce este mai jos de Mitropolia cetatii lui Claudie, din
Eparhia Onoriadei. Deci fiind prins pentru ca credea în Hristos, a stat
de fata în Claudiopole înaintea guvernatorului Urban. Si marturisind ca
este crestin a fost bagat în temnita, si iarasi a fost scos la întrebare
si stând cu puterea lui Hristos în credinta, a fost batut cu toiege si
sfâsiat cu unghii de fier. Deci sosind la poarta cetatii, si facându-si
semnul Crucii, si auzind glas de sus care îi binevestea bunatatile ce-l
asteptau, si-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru si Marturisitorul Gheorghe Limniotul (din Limnos sau Lemnos).
Acest fericit cuvios din tânara vârsta si-a petrecut viata
pustniceste în Muntele Olimpului. În zilele lui Leon Isaurul (716-741)
care sfarâma icoanele si ardea moastele sfintilor, a propovaduit cu
îndrazneala Ortodoxia, si a mustrat pagânatatea si necredinta. Si a
propovaduit adevarata credinta, la adânci batrâneti ajungând, ca, precum
se spune, a fost de 95 de ani, rabdând mult si multe feluri de chinuri.
Si taindu-i-se nasul si arzându-i-se capul, multumind si rugându-se,
si-a dat sufletul la Dumnezeu in anul Domnului 718.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Luna august în 24 de zile: pomenirea Sfântului,
sfinţitului Mucenic Eutihie (sec.I)
Tradiţia
Bisericii păstrează pomenirea acestui Sfânt Eutihie, care avea ca
patrie Sevastopolul Palestinei. Deci, auzind el de bunavestire a lui
Hristos şi-a lăsat părinţii şi rudele şi s-a apropiat de ucenicul iubit
al lui Hristos, adică de Sfântul Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu,
şi, urmând obiceiurilor lui, învăţa de la el cereasca înţelepciune.
Drept aceea, dezrădăcinând din temelie înşelăciunea idolească şi scoţând
darul lui Dumnezeu, ca dintr-un izvor, se umplea de râvna apostolească.
Asemenea, aflând şi pe Sfântul Apostol Pavel, l-a urmat şi pe el, ca
steaua pe soare, ostenindu-se împreună cu el la propovăduirea Cuvântului
şi răbdând bărbăteşte toate primejdiile. Pentru aceasta şi este numit
el ucenic al celor doi Apostoli, deşi nu se afla în numărul celor
şaptezeci. S-a
cinstit, deci, cu numirea de Apostol, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai
mari Apostoli la bunavestire a lui Hristos şi ca unul ce a fost
sfinţit, de dânşii, episcop, la slujirea Cuvântului şi la Jertfe. El
a străbătut multe ţări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dânşii, ci
şi singur. Dar, chiar şi singur, el avea împreună călător cu sine pe
îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea şi-i spunea dinainte cele ce aveau
să i se întâmple. A suferit pretutindeni legături şi bătăi, dar pătimea
cu bărbăţie, pentru Domnul său. Odată, fiind chinuit de foame în
temniţă, o mână nevăzută i-a adus pâine şi l-a întărit într-atât, încât
socotea chinurile ca nimic. I-au strujit trupul cu unghii de fier, dar
sângele lui a îmbălsămat văzduhul, ca un nor de bună mireasmă. A fost
aruncat în foc şi dat fiarelor, dar una din ele, grăind omeneşte
măririle lui Hristos, i-a îngrozit pe toţi, cei ce priveau. Aşa,
săvârşindu-şi nevoinţa alergării sale, Sfântul a fost dus legat de la
Efes, în patria sa Sevastopol, din Palestina. Slujba sa din Minei pomeneşte că Sfântul s-a sfârşit prin tăierea capului cu sabia, luând de la Hristos cununa biruinţei.
Întru această zi, cuvânt din Pateric
Ne-a
spus nouă fericitul Părintele nostru Luca: "Tânăr fiind eu, zicea, a
murit un om bogat din ţara mea, şi l-au îngropat în mormânt. Şi, mergând
eu la şcoală am văzut, într-un mormânt, stând un om pârlit cu totul, ca
un tăciune, şi, chemându-mă, îmi zicea: "Eu am lăsat în testament
scris, ca să se dea milostenie, pentru izbăvirea sufletului meu şi nu au
dat nimic; deci, să le spui, să dea. Că de nu vor da, apoi aşa voi fi,
precum mă vezi." Iar eu, copil fiind, de frică am fugit şi, din
prostimea tinereţii mele n-am spus nimic, încât, acum, după atâţia ani,
sunt judecat de cugetul meu." Acestea îmi spunea fericitul Părinte Luca,
mitropolitul Anavaziei. Asemenea
cu aceasta, ne-a spus şi un alt bătrân mare, un lucru înfricoşător,
dar, mai ales, de folos. Că, adică, după ce a adunat fraţii şi a făcut
mănăstirea, auzind de dânsul un frate al lui, după trup, a venit la el
şi, călugărindu-se în mânăstire, şi-a sfârşit viaţa în multă lipsă de
griji şi fără luare aminte. Iar stareţul, cu multă osteneală, purta
grijă de dânsul. Şi mult se ruga lui Dumnezeu, ca să-i descopere lui
cele despre fratele său adormit. Şi i s-a dat lui de a văzut sufletul
aceluia în mâinile dracilor. Deci, după ce a văzut aceasta, a poruncit
fraţilor să caute, cu de-amănuntul, în chilia fratelui său şi orice vor
afla acolo, să ducă la stareţ. Şi aceasta făcându-se, din purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, au găsit în faţa chiliei mulţi săraci şi
scăpătaţi. Şi stareţul îndată a poruncit să împartă toate cele rămase
săracilor, iar fraţilor din mânăstire le-a poruncit ca nimeni să nu ia
ceva din acelea, de la mic, până la mare. Iar, după ce au făcut aşa,
stareţul, iarăşi, a stat la rugăciune şi a văzut judecata lui Dumnezeu
şi pe îngerii lui Dumnezeu luând îndrăzneală, din pricina milosteniei,
şi stând împotriva dracilor celor necuraţi, pentru sufletul fratelui
mort. Însă, un lucru foarte înfricoşător şi plin de multă spaimă trebuie
să spunem. Că dracii cei necuraţi, cu mare glas, strigau către
Dumnezeu, zicând: "Drept eşti, cu dreptate să judeci. Acest suflet al
nostru este, că faptele noastre le-a făcut." Iar îngerii lui Dumnezeu
grăiau împotriva lor zicând: "Dar, pentru el, milostenie multă s-a făcut
şi scris este că bogăţia omului, folosită ca milostenie, este izbăvirea
lui." Iarăşi, se împotriveau necuraţii draci, zicând: "Dar, el a dat
milostenia aceea? Nu el, ci stareţul." Dar marele stareţ a răspuns,
zicând: "Cu adevărat eu am făcut milostenie, însă pentru sufletul lui am
făcut-o." Deci, zicând acestea, îndată au pierit dracii cei necuraţi şi
a rămas sufletul în mâinile îngerilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.