Sinaxar 18 August

 

Sinaxar 18 August

 

În aceasta luna, în ziua a optsprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Flor si Lavru.

Acesti sfinti au fost dupa trup frati gemeni, si aveau mestesugul de taietori în piatra, pe care-l învatasera de la Sfintii Proclu si Maxim care marturisisera pentru Hristos. Dupa ce au marturisit dascalii lor pentru Hristos, ei s-au dus la Iliric, în tara Dardaniei, în cetatea Ulpianilor, unde cercând pietre de metaluri, îsi savârseau mestesugul lor pe lânga Licon ighemonul. Apoi au fost trimisi de acesta catre Liciniu feciorul Elpidiei împarateasa. Liciniu dându-le bani, le-a poruncit sa zideasca o capiste idoleasca, dându-le si planul acesteia. Dar sfintii luând banii, i-au împartit la saraci; si noaptea se rugau catre Dumnezeu, iar ziua lucrau tare si înfrumusetau locasul; si peste putine zile l-au si ispravit, fiind sfintii ajutati si întariti de îngeri. Atunci îndata Merentie popa cel idolesc a crezut în Hristos, crezând mai înainte si fiul sau Atanasie, caci îi tamaduisera sfintii ochiul cel orb al lui. Si strângând mucenicii lui Hristos saracii, carora le dadusera banii, au legat idolii cu streanguri de grumaji, si i-au tras jos.

Dupa aceea, aprinzând lumânari multe, au închinat biserica lui Dumnezeu si o sfintira lui Hristos, zicând: "Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor si bucuria mucenicilor", înainte-mergând cinstita Cruce.

Iar daca a aflat Liciniu de aceasta, a poruncit sa se aprinda un cuptor si sa bage în el pe saracii care luasera banii si sfarâmasera idolii; în care aceia si-au dat sufletele.

Iar Sfintii Flor si Lavru, fiind legati la roata unui car, au fost batuti, apoi au fost trimisi la ighemonul Licon, care i-a bagat într-un put adânc, unde se rugau lui Dumnezeu si pentru cei ce aveau sa le faca pomenirea, si pentru bunastarea lumii, pentru încetarea prigoanei; si asa si-au dat sufletele. Peste câtiva ani au fost scoase cinstitele lor moaste din put, si asezate cu cinste în racle, care izvorau miruri si izvoare de tamaduiri celor ce se apropiau de ele.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei gloate de saraci, care a zdrobit idolii, si în foc s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Ermi, Serapion si Polien.

Acesti sfinti erau din Roma, si fiind pârâti de cei necredinciosi ca cred în Hristos si nu se închina la idolii, au fost dusi înaintea eparhului Romei. Si marturisind cu îndrazneala credinta în Hristos, întâi au fost bagati la închisoare într-o temnita întunecoasa si plina de necuratii. Dupa aceea fiind scosi de acolo, si neprimind a jertfi la idoli, au fost chinuiti în multe feluri. Si asa si-au dat sufletele la Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Iuliani (Iuliana), cea aproape de Strovil.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Leon, care a patimit lânga mare, aproape de Mira Lichiei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor patru sihastri, care în pustiu cu pace s-au savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea celor dintre sfinti parintilor nostri Patriarhii Constantinopolului: Ioan si Gheorghe.

Sfântul Ioan al V-lea a fost patriarh de Constantinopol intre 669-674, iar sfântul Gheorghe I intre 678-683. Amândoi au trait sub domnia împaratului Constantin Pogonatul (668-685).

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosilor Parintilor nostri: Varnava, Sofronie si Hristofor, care s-au mântuit la anul patru sute doisprezece.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Ioan, staretul manastirii de la Rila, în Bulgaria.

Sfintul Ioan de la Rila, marele ascet spiritual al Bisericii Ortodoxe Bulgare si din-Rai-pazitor al poporului bulgar, s-a nascut in anul 876 in satul Skrino in tinutul Sredets (astazi Sofia).

Dupa ce si-a pierdut parintii, baiatul a devenit vacar pentru a se tine departe de lume. Odata stapinul l-a batut pentru ca ii pierduse o vaca cu vitelul ei. Baiatul a plins indelung si s-a rugat, ca Dumnezeu sa-l ajute. Cind a gasit vaca si cu vitelul si a vrut sa se intoarca acasa cu ele, apa curgea mare si cu putere in riul Struma, pe care trebuia sa-l treaca. Tinarul vacar s-a rugat, si-a pus camasa lui zdrentuita pe apa, facu deasupra ei semnul crucii, lua vitelul in brate si merse cu el, precum ar fi mers pe uscat, pina pe celalalt mal al riului unde se afla vaca.

Stapinul, ascuns in padure, se inspaiminta cind vazu aceasta minune. Recompensa cu generozitate pe tinar, apoi il alunga de la casa lui. Impartind de pomana lucrurile sale, baiatul isi parasi satul. Nu se stie cind, nici unde, sfintul a fost tuns monah.

La inceput si-a continuat asceza pe un deal inalt si arid, mincind doar plante salbatice. Adapostul ii era un tufaris. Dupa putina vreme tilharii au venit peste el noaptea, l-au batut si l-au scos afara de acolo. Si-a gasit apoi o pestera adinca si s-a instalat in ea. Peste putina vreme, nepotul sau, Sfintul Luca, s-a instalat si el acolo.

Locul era lipsit de lume, astfel incit Sfintul Ioan a crezut la inceput aparitia lui Luca drept o inselaciune diavoleasca, dar aflind ca tinarul isi cauta mintuirea sufletului sau, l-a acceptat cu dragoste. Nu pentru multa vreme insa au vietuit ei impreuna. Fratele sfintului Ioan i-a gasit pe asceti si cu forta si-a luat inapoi fiul. In drum spre casa tinarul a murit din cauza unei muscaturi de sarpe. Fratele s-a cait si a cerut iertare calugarului. Pribeagul mergea apoi adesea la mormintul tinarului cel drept ; acolo era locul sau de odihna preferat.

Sfintul Ioan a petrecut doisprezece ani in pestera pustie, apoi s-a dus in salbaticia Rilei si s-a instalat in scorbura unui copac. Postea si se ruga mult, plingea neincetat si minca doar iarba. Vazind o asemenea nevointa, Dumnezeu a facut sa creasca fasole, din care sfintul a mincat multa vreme. Fasolea si faptele sale bune l-au facut cunoscut oamenilor.

Odata o turma de oi speriate alerga de-a lungul potecilor abrupte si prapastioase, si nu s-a oprit pina la locul in care vietuia calugarul. Ciobanii, urmarindu-si turma, l-au descoperit cu uimire pe sihastru, care i-a intimpinat prieteneste : "Voi veniti aici infometati. Luati niste fasole de la mine si mincati". Toti mincara si s-au indestulat. Unul dintre ei a luat mai multa fasole ca sa aiba provizii. In drum spre casa le-a oferit tovarasilor sai, dar nu era nici o boaba in pastaile sterpelite. Ciobanii se intoarsera cu cainta iar batrinul statea drept, spunindu-le zimbind : "Vedeti, copiilor, aceste fructe sint lasate de la Dumnezeu ca hrana in salbaticie".

De-atunci ei incepura sa aduca la calugar pe bolnavi si pe cei tulburati de duhuri necurate, pe care el ii vindeca prin rugaciune. Ca sa nu cada prada faimei printre oameni, calugarul parasi scorbura lui draga si se instala pe un pisc inalt si stincos dificil de acces, unde a salasluit timp de sapte ani sub cerul liber. Vestea despre marele ascet a ajuns pina la regele bulgar Petru (927-969), care voia sa il intilneasca. Sfintul Ioan ii scrise o scrisoare, refuzind o astfel de intilnire lipsita de smerenie.

Mai tirziu Sfintul Ioan accepta sub calauzirea lui calugari, care construira o manastire cu o biserica in pestera in care Sfinful Ioan traise mai inainte. Cu chibzuinta isi indruma turma si muri la 18 august 946, la virsta de 70 de ani.

Cu cinci ani inainte de a-si da sfirsitul a scris cu mina sa: "Un Testament pentru Discipoli", una din cele mai rafinate creatii ale literaturi bulgare vechi. Viata sfinta a ascetului si extraordinarele binecuvintari de la Dumnezeu prin rugaciunile sale fura o frumoasa predica a Credintei Crestine pe pamintul nou crestinat al Bulgariei. In vremurile grele de lupta ale Bulgariei cu Bizantul, sub regele bulgar din vest Samuel (976-1014), Sfintul Ioan se arata discipolilor sai, ordonindu-le sa ii transfere moastele la Sredets (Sofia), unde Patriarhul bulgar Damian ( 927-972) se ascundea. Se banuieste ca transferul moastelor a avut loc in anul 980.

Putin mai tirziu, mina dreapta a Sfintului Ioan de la Rila a fost dusa in Rusia (probabil in orasul Rila, unde o biserica a fost construita in numele Sfintului Ioan de la Rila, cu o capela dedicata martirilor Florus si Laurus, in ziua praznuirii lor, 18 august, in care el a murit).

Numele Sfintului Ioan a fost cunoscut si iubit de poporul rus inca din vechime. Date despre moartea sfintului s-au pastrat mai ales in surse rusesti (Menaion pentru luna august in secolul XII, in Cronica Mazurinsk).

In anul 1183, regele maghiar Bela II (1174-1196), in timpul unei campanii impotriva grecilor, a pus stapinire pe racla cu moastele sfintului Ioan, impreuna cu alte lucruri de prada, si le-a dus in orasul Esztergom.

In anul 1187, dupa ce a impodobit racla, a trimis inapoi sfintele moaste cu mari onoruri. La 19 octombrie 1238 moastele Sfintului Ioan au fost transferate in mod solemn in noua capitala, Trnovo, si depuse intr-o biserica consacrata sfintului. La 1 iulie 1469 sfintele moaste ale Sfintului Ioan de la Rila au revenit in manastirea de la Rila, unde se odihnesc si astazi, aducind ajutor plin de har ceresc tuturor credinciosilor.

Tot în aceasta zi, pomenirea Arsenie cel Nou, din Paros.

Nascut la Ioanina, din parinti piosi, in anul 1800, Sfintul Arsenie a ramas orfan la virsta de noua ani si a fost luat in grija de Ieromonahul Grigorie, directorul scolii din Kydonia, in Asia Mica. In cursul ultimului an de studii, al cincilea, a fost prezentat Parintelui Daniel de Zagora, unul din cei mai renumiti parinti spirituali ai epocii, si se atasa de el.

Cum Daniel hotarise sa se retraga la Muntele Athos, tinarul sau discipol il ruga sa il ia cu el, in ciuda regulamentului care interzicea intrarea adolescentilor la Sfintul Munte. Inaintind grabnic in virtutile nevointei, smereniei si ascultarii, i se dadu Mantia ingereasca sub numele de Arsenie. Dupa sase ani, cei doi oameni ai lui Dumnezeu au fost constrinsi sa paraseasca Sfintul Munte, din cauza tulburarilor si disensiunilor cauzate de controversa privind colivele si deasa impartasanie (cf . notelor Sfintilor Macarie din Corint (17 aprilie) si Nicodim Hagioritul (14 iulie). De notat ca Atanasie din Paros, unul din principalii protagonisti ai partidului < Colivadelor > este preacinstit pe plan local la Paros.). Aceasta persecutie impotriva aparatorilor traditiilor apostolice se intoarse insa in favoarea lor, deoarece, exilati in diferite regiuni din Grecia, mai ales in insule, Colivazii au suscitat trezirea populatiei la viata spirituala, si ea a ramas sensibilizata pina in zilele noastre.

Cei doi Sfinti se instalara mai intai in Manastirea Pendeli in Atica. Dar Revolutia fiind pe punctul de a izbucni si Daniel avind premonitia ca manastirea avea sa fie distrusa de catre turci, cei doi gasira refugiu in arhipelagul Cicladelor. La Paros ei fura intimpinati frateste de Igumenul Manastirii din Longovarda, Filotei, care ii trimise la renumitul predicator Chiril Papadopulos, ce isi avea resedinta in Manastirea Sfintul Antonie impreuna cu alti calugari atoniti din partida Colivazilor. La cererea locuitorilor insulei Folegandros, care doreau sa primeasca instruirea de care nu se puteau lipsi, Arsenie fu ordonat Diacon si numit institutor. Sarcinile ce-i reveneau nu se limitau la predarea limbii grecesti ci el facea mai ales efortul de a inspira elevilor sai respectul fata de poruncile lui Dumnezeu si dragostea pentru virtute. Daniel spovedea pe adulti iar Arsenie ii invata pe copii, moravurile populatiei se schimbara astfel repede si atinsera un inalt nivel de calitate morala. Cind la o vreme Daniel isi simti sfirsitul aproape, el isi sfatui discipolul sa ii poarte trupul la Sfintul Munte si sa isi petreaca restul zilelor in pace si contemplatie divina, pentru a se pregati revederii lor in Ierusalimul celest.

Din nou orfan, dar increzator in ocrotirea lui Dumnezeu, Arsenie se desparti de credinciosii sai cuprinsi de plins si se imbarca plecind spre Muntele Athos. Facu o halta la Paros, pentru a saluta pe Parintele Filotei si a preacinsti mormintul Parintelui Chiril, de curind decedat in micuta Manastire a Sfintului Gheorghe. Dar acolo, fu nevoit sa cedeze insistentelor discipolilor defunctului si hotari sa ramina in aceasta manastire. Ducea o viata demna de marele Arsenie : mincind doar cit sa se mentina in viata, nedormind decit trei ore pe noapte si raminind in rugaciune tot restul timpului. Progresele pe care le facea in arta ascezei suscitara admiratia generala si, contrar vointei lui, fu ordonat Preot si Duhovnic de catre Mitropolitul Cicladelor. Chemat de Providenta spre a instrui poporul, el prefera intotdeauna ca faptele sale sa-i devanseze vorbele si se arata drept un model viu al desavirsirii evanghelice. Cind se tinea in Altar, semana cu un Inger radiind iar lacrimile sale ii aduceau la pocainta pe toti cei prezenti. Asemenea virtuti atrageau catre el, pentru a se spovedi, nu doar crestinii din Paros ci si pe cei din alte insule si din diferite orase ale Greciei, precum si calugari din Muntele Athos si din alte manastiri. El ii primea pe toti cu dragoste si dadea dovada de un fin simt de discernamint pentru a le procura remediul care convenea suferintelor lor spirituale. La moartea Igumenului, calugarii il alesera in unanimitate pentru a-i succeda. Dar Sfintul constata la scurt timp ca aceasta sarcina il impiedica sa isi indeplineasca asa cum se cuvine datoria de pastor, de aceea demisiona si se dedica in exclusivitate rugaciunii si spovedaniei. El era parintele spiritual al Manastirilor din Longovarda, Sfintul Gheorghe si al Schimbarii la Fata ; iar cind se ducea de la una la alta, pe spinarea unui catir, isi ascundea fata cu un < koukoulion > (voal care acopera capul calugarilor si care simbolizeaza consacrarea lor intru Dumnezeu), pentru a nu se lasa distras din rugaciunea sa neincetata.

In afara suferintelor voluntare ale ascezei, Sfintul Arsenie mai suferi si necazuri din partea unor notabili ai insulei si chiar din partea Mitropolitului, care il suspenda provizoriu din functiunile sale sacerdotale. El se bucura totusi, asemeni Sfintului Pavel (II Corinteni 7 :4), in aceste framintari si se ruga pentru vrajmasii sai. Suferi astfel din cauza tulburarilor si dezbinarilor survenite intre maicutele de la Manastirea Schimbarii la Fata, intr-atit incit, mustrarile sale raminind fara ecou, se hotari sa le lase in reavointa lor. Dar pe drum, el intilni pe Marele Mucenic Gheorghe care il implora sa mai suporte pacatele si patimile fiilor sai spirituali, asa cum Hristos suporta pacatele tuturor oamenilor, iar Arsenie se intoarse in manastire. Pentru insula Paros el reprezenta cu adevarat prezenta lui Dumnezeu, punind capat secetei prin rugaciunea sa si ocrotind pe locuitori de atacurile demonilor. Dupa ce a indeplinit astfel numeroase miracole, dintre care cel mai mare fu convertirea a numerosi pacatosi, el adormi in pace la 31 ianuarie 1877.

Cultul sau s-a dezvoltat spontan in rindul populatiei si fu recunoscut de Patriarhatul Constantinopolului in 1967, datorita eforturilor Parintelui Filotei Zervakos (trecut in lumea celor adormiti in 1979), Igumen al Longovardei si demn succesor al Sfintilor Colivadelor.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Pomenirea Sfîntului Preacuvios Ioan de la Rila

Acest mare ascet şi sfînt al Bisericii Ortodoxe s-a născut lîngă Sofia, în Bulgaria, în oraşul Skrino, în timpul domniei Ţarului Boris. El s-a născut din părinţi săraci dar foarte credincioşi şi plini de toată cuviinţa. După moartea părinţilor lui, Ioan s-a tuns monah şi s-a retras în sihăstria unui munte, unde sălăşluindu-se într-o peşteră a dus o viaţă de mari nevoinţe.

Acolo el a îndurat atacurile cumplite ale dracilor, atît ale celor nevăzuţi, cît şi ale slugilor lor văzute: oameni străini şi ticăloşi, tîlhari, şi propriile lui rudenii. La urmă el s-a strămutat în Muntele Rila şi s-a sălăşluit în scorbura unui copac. El s-a hrănit numai cu ierburi şi cu păstăi de fasole care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au început să crească în apropiere de scorbura lui.

Iarăşi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, timp de mulţi ani Sfîntul Ioan de la Rila nu a văzut nici o faţă de om; aceasta pînă cînd a fost descoperit de nişte păstori care îşi căutau oile pierdute. Aşa s-a făcut Sfîntul cunoscut poporului, care a început să vină la el, căutînd ajutor în boală şi sfat în greutăţile şi nenorocirile vieţii. Chiar Ţarul Petru al bulgarilor a venit la scorbura lui Ioan, căutînd sfat de la el.

Mulţi rîvnitori pentru Sfînta Credinţă şi vieţuirea monahală au venit şi s-au sălăşluit în apropierea Sfîntului. În curînd acolo s-a înălţat o Sfînta Mînăstire, avînd o numeroasă obşte monahală. Sfîntul Ioan de la Rila s-a săvîrşit către Domnul cu pace la anul 946, în optsprezece zile ale lunii august, în vîrstă fiind de şaptezeci de ani. După moartea lui, el s-a arătat ucenicilor săi.

La început sfintele lui moaşte au fost mutate la Sofia, apoi în Ungaria, apoi la Tîrnovo, iar la sfîrşit înapoi la Mînăstirea Rila, unde odihnesc şi astăzi. De-a lungul veacurilor Sfînta Mînăstire din Muntele Rila a fost o făclie aprinsă norodului, un loc al puterilor de minuni făcătoare, şi o mîngîiere duhovnicească pentru creştinii bulgari, mai ales în cumplitele vremuri ale robiei turceşti.

Pomenirea Sfinţilor Mucenici Flor şi Lavru

Aceştia au fost fraţi după trup, după duh şi după vocaţie: Amîndoi au fost creştini rîvnitori, şi cu îndeletnicirea amîndoi măiestri tăietori în piatră. Ei au locuit în Iliria. Un principe păgîn i-a angajat să îi zidească un templu ce urma a fi închinat idolilor.

Dar s-a întîmplat că la vremea lucrului, a sărit o aşchie de piatră şi a orbit ochiul fiului popei idolesc, Merentius, care se uita curios la lucrarea celor doi pietrari. Văzîndu-şi fiul plin de sînge şi cu ochiul scos, preotul cel idolesc a început să strige cu mînie la cei doi pietrari, voind să-i bată. Dar cei doi fraţi i-au zis că de va crede în Domnul Hristos Iisus Dumnezeu în Care credeau şi ei, fiul lui se va vindeca. Păgînul a făgăduit.

Atunci Sfinţii Flor şi Lavru s-au rugat cu lacrimi de umilinţă către Dumnezeu, Domnul Cel Viu, şi au însemnat ochiul curs al copilului cu semnul Sfintei Cruci. Copilul s-a vindecat numaidecît, şi s-a făcut cu totul sănătos, aşa cum fusese şi mai înainte. Atunci Merentius şi fiul lui au primit din tot sufletul Sfîntul Botez. La scurt timp amîndoi aveau să ia cununa muceniciei prin foc, ca mărturisitori ai lui Hristos. După ce sfinţii fraţi Flor şi Lavru şi-au săvîrşit lucrarea templului, ei au ridicat deasupra lui o Cruce, au chemat toţi creştinii de faţă şi au făcut înaintea lui Dumnezeu rugăciuni de închinare a acestui templu Numelui Domnului Iisus Hristos, cu priveghere de toată noaptea şi cu cîntări.

Auzind acestea, cezarul Iliricului i-a aruncat pe toţi acei creştini în cuptoare de foc unde au ars de vii, iar pe Flor şi pe Lavru i-a aruncat într-un puţ adînc, pe care l-a umplut apoi cu necurăţie. Astfel au murit sufocaţi sfinţii. Sfintele lor moaşte s-au aflat de abia după mulţi ani, şi au fost mutate la Constantinopol. Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru au băut paharul muceniciei în veacul al doilea după Hristos.

Pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Emilian, Episcopul cetăţii Trevi

Sfîntul Emilian s-a născut în Armenia. Dorindu-şi mucenicia pentru Hristos, el a mers în Italia că să predice Sfîntă Evanghelia lui la Trevi, sub domnia răului împărat Diocleţian. Acolo el a fost uns episcop al cetăţii Trevi.

Ca urmare a celor multe minune lucrate de el prin puterea Duhului Sfînt, în timp ce era schingiuit pentru Domnul, cam la o mie de păgîni dintre cei care stăteau de faţă au crezut în Hristos Iisus şi L-au mărturisit atunci cu glas mare. Ei cu toţii au fost omorîţi pe loc prin sabie ca şi Sfîntul Emilian, împreună cu Sfîntul Ilarion, părintele lui duhovnicesc, şi împreună cu fraţii duhovniceşti Dionisie şi Hermippus.

Cîntare de laudă la Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru

Maica doi fii a născut, doi sfinţi;

Binecuvîntată este maica cea lui Dumnezeu plăcută!

Minunatul Flor, şi cu Lavru-al său frate,

Piatra cu dalta au tăiat,

Iar sufletele credincioşilor le-au şlefuit cu Crucea.

Ce este dalta în piatră, aceea este Crucea pentru suflet;

Ei înşişi de Cruce şlefuiţi, pentru Cruce au murit.

Preotul idolesc văzut-a nemaivăzută minune:

Ochiul cel scos înapoi sănătos s-a făcut!

Uluitoare minune! - aceasta de-ajuns i-a fost lui:

Pe fiul luîndu-şi alergat-a la Sfintul Botez -

La Botezul Crucii, întru care muceniceşte

Şi tatăl şi fiul sîngele şi-au dat.

Minunaţii fraţi mucenici, Flor şi cu Lavru,

Pietrari artişti, comandă au primit să ridice un templu.

Dar întru ale lor inimi ei lui Dumnezeu Adevărat

Se închinau, pre El slăvind.

Templul păgînesc fraţii l-au săvîrşit,

Dar deasupra cu Sfînta Cruce îl au însemnat -

Şi iată minune! — Biserică Creştină a ieşit.

Ei templul l-au împodobit cu cîntări de slavă

Dintru Creştineşti inimi, lui Hristos.

Ei cu lumină de făclii curate l-au împodobit,

Şi cu bună mireasmă de tămîie.

Cu adevărat, oamenii la înfăţişare sînt cu toţii la fel,

Dar acesta e mîndru, pe cînd acesta smerit.

Ei la trup sînt cu toţii la fel,

Dar nicidecum la fel la duh şi la cuget.

Întru unul se află Hristos şi vieţuire sfîntă,

Iar într-altul pustietate şi patimi drăceşti.

Ci fie-ne nouă ale noastre trupuri dăruite de Domnul,

Adevărate temple închinate Duhului Lui Celui Sfînt.

Fie-ne nouă biserici sfinţite

Ale noastre suflete şi trupuri,

Pentru ale lui Flor şi Lavru muceniceşti rugăciuni.

Cugetare

Nu arareori vedem, chiar şi în vremurile noastre, cum părinţii se fac răspunzători pentru pieirea sufletească a copiilor lor. Nu de puţine ori, atunci cînd un copil prezintă înclinaţii pentru o viaţă mai contemplativă şi doreşte să se afierosească cu totul lui Dumnezeu, intervin părinţii care îl împiedică de la aceasta, şi se fac astfel asasinii sufletului copilului lor. Uneori astfel de copii, spre pedeapsa părinţilor lor, se întorc în partea cealaltă şi se dedau unei vieţi pline de perversiuni. Un tînăr pe nume Luca, nepot de frate al Sfîntului Ioan de la Rila, a auzit despre unchiul lui şi a fost atras de dorinţa de a se închina şi el vieţii monahiceşti pe lîngă el, aşa încît s-a dus în Munte ca să îl cerceteze.

Sfîntul Ioan l-a primit pe nepotul lui Luca cu dragoste, şi a început să îl povăţuiască şi să îl înveţe pe calea sfinţeniei. Dar într-o zi la peştera Sfîntului a venit plin de mînie tatăl tînărului, care a început să se stropşească păgîneşte la Sfîntul, strigînd că vrea să îi distrugă copilul în acea pustie. El nu a auzit nicidecum sfaturile şi cuvintele blînde ale Sfîntului Ioan, fratele lui cel trupesc. Tatăl şi-a scos atunci fiul de acolo cu forţa.

Pe drum, s-a ivit un şarpe care l-a muşcat pe Luca mortal. Tatăl cel sălbatic a văzut în această moarte pedeapsa lui Dumnezeu, dar a fost prea tîrziu. El s-a întors în Munte la fratele lui cel sfînt, bocind şi osîndindu-se pe sine. Dar Sfîntul i-a poruncit doar să-şi îngroape copilul, apoi să se întoarcă de unde a venit.

Luare aminte

Să luăm aminte la minunata alegere a Domnului, ca David să fie Rege în Israel:

• La cum Domnul l-a trimis pe Samuel în Betleem, la casa lui lesei, spre a-l unge Rege în Israel pe unul din fiii lui, după cum îi va arăta El;

• La cum Domnul i-a arătat lui Samuel să îl ungă rege pe David, păstorul de la oi, al optulea şi cel mai mic dintre fiii lui lesei;

• La cum Samuel l-a uns pe David, iar peste David S-a pogorît atunci Duhul lui Dumnezeu.

Predică Despre pacea dintre lup şi miel

Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lingă căprioară (Isaia 11:6).

Aşa rostit-a adevărul Prorocul cel adevărat al Domnului. Şi a adăugat mai departe: ...şi viţelul şi puiul de leu vor mînca împreună şi un copil îi va paşte. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mînca paie; Pruncul de ţîţă se va juca lângă culcuşul viperei şi în vizuina şarpelui otrăvitor copilul abia înţărcat îşi va întinde mîna (Isaia 11:6-8). Fraţilor, dar oare cînd vor fi toate acestea?

Trebuie să ştim că toate acestea deja au fost, şi sînt, de cînd Domnul nostru Iisus Hristos de Minuni Făcătorul S-a întrupat pe pămînt. Acestea toate sînt o faptă din Paradis, care s-a restaurat pe pămînt între oameni odată cu venirea Mîntuitorului în el. Prorocul grăieşte aici enigmatic, şi cu toate acestea limpede: enigmatic, pentru că el nu are în vedere animalele pe care le numeşte, ci oamenii; şi limpede, deoarece prorocia lui s-a împlinit întocmai întru Biserica lui Hristos.

Oamenii, care prin obiceiurile lor asemănatu-s-au lupilor, pisicilor sălbatice, leilor, urşilor, bivolilor, viperelor, sau dimpotrivă, mieilor şi căprioarelor, cu toţii stau înaintea Pruncului din Betleem, uniţi prin credinţă, îmblînziţi de har, luminaţi de nădejde, şi înălţaţi de iubire. Prorocul mai profeţeşte şi de ce vor avea loc toate acestea: Că tot pămîntul va fi plin de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape! (Isaia 11:9).

Luaţi trupeşte, oamenii nu sînt decît ţărînă. Dar omul care crede în Hristos, şi care cu adevărat Îi urmează Lui, se face plin de cunoştină, precum marea este plină de apă. Mulţi oameni s-au făcut astfel. Astfel au fost mulţimile de sfinţi asceţi creştini din pustia Egiptului, de la Sfîntul Munte Athos, din Insula Cipru, din Armenia, din Rusia, şi din alte locuri ale pămîntului. Şi aceasta nu este totul.

Cunoştinţa de Dumnezeu s-a împrăştiat astăzi pe toată suprafaţa pămîntului. Sfînta Scriptură a ajuns la toate limbile pămîntului. Puţine sînt cotloanele de lume în care nu se citeşte Cuvîntul lui Dumnezeu, în care nu se cunoaşte Numele Domnului, şi în care nu se aduce Sfînta Lui Jertfă. Unii Îl neagă pe Hristos, alţii Îl îmbrăţişează; unii se leapădă de Sfînta şi Dreaptă Credinţă, alţii vin cu sete la Ea.

Astfel se continuă lupta întru Numele lui Hristos la scară planetară. Apele umflate şi repezi ale rîurilor se varsă în văi goale şi uscate; iar văile odinioară uscate se umplu de apă, făcîndu-se asemenea apelor celor adînci.

Lumea nu este pe deplin luminată cu lumina cunoştinţei, aşa cum am dori-o noi Creştinii, dar prorocia Prorocul Isaia s-a adeverit strălucit şi s-a împlinit cu desăvîrşire. O, minunată este vedenia lui Isaia, fiul lui Amos, prorocul cel nemincinos al lui Dumnezeu!

O Stăpîne Doamne de Minuni Făcătorule, îmblînzeşte întru noi firea noastră cea dobitocească, ca toţi împreună să rodim întru a Ta bogăţie şi dreptate, şi toţi să ne împărtăşim din slava Slavei Tale Celei neapropiate, şi viaţă veşnică dintru a Ta Viaţă să avem,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.