Sinaxar 29 Octombrie

 

În aceasta luna, în ziua a douazeci si noua, Sfânta Preacuvioasa Mare Mucenita Anastasia Romana.

Aceasta a fost pe vremea împaratilor Deciu si Valerian si a guvernatorului Prob, romana de neam, tânara fiind si locuind într-o manastire. Aceasta marturisind pe Hristos cu îndrazneala de fata a fost batuta cu palme peste obraz si au întins-o pe jaratic cu foc, apoi au batut-o cu toiege. Apoi spânzurând-o pe lemn au strâns-o cu vârteje de munci si au strapuns-o cu tepi ascutite. Si iarasi spânzurând-o, au strujit-o peste tot trupul, i-au taiat sânii, i-au smuls unghiile, i-au taiat mâinile, picioarele si limba; apoi i-au scos maselele si dintii si i-au taiat capul.

Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Avramie si Maria nepoata sa.

Acesta a fost fiu din parinti crestini si fiind însurat fara voia lui, a lasat toate pentru dragostea ce avea catre Domnul, si s-a dus de s-a închis într-o chilioara, pedepsindu-se cu toata nevointa; si peste zece ani, a fost hirotonit preot.

Deci murind frate-sau cel trupesc, i-a ramas o copila de noua ani si a luat-o la sine si facând o chilioara lânga chilia lui, a pus-o acolo; iar când fata a ajuns la vârsta de douazeci de ani, i s-a întâmplat de a cazut cu oarecine în pacat; si a fugit si s-a dus la o casa publica.

Atunci sfântul îmbracându-se în port ostasesc, a încalecat pe un cal, si s-a dus de a luat-o din acea cadere, si a adus-o iarasi la acel loc. Aceea atâta pocainta a aratat, încât peste scurta vreme facea mari minuni.

Deci raposând fericitul Avramie în douazeci si noua ale lui octombrie si ea cu putin mai pe urma s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Chiril.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Min si Mineu.

Tot în aceasta zi, Sfântul Sava Stratilatul, care fiind de toate partile însulitat si patruns, s-a savârsit.

Tot în aceasta zi, pomenirea Maicii noastre Ana, care si-a schimbat portul si numele barbateste si s-a numit Evfimian.

Aceasta Preacuvioasa Maica noastra Ana s-a nascut în Bizant, fiind fiica a unui diacon cucernic de la biserica Preasfintei Stapânei noastre Nascatoare de Dumnezeu cea din Vlaherne, pe vremea împaratului Leon Isaurul, în anii 716. De aceea ramânând ea fara de parinti, se silea o matusa a ei sa o marite dupa vreun om cinstit, precum ceea ce pâna la urma a si facut. Si venind de la Muntele Olimpului unchiul ei dupa tata, om foarte ales dintre sihastri si priceput spre cele dumnezeiesti, caruia cu toate ca îi taiase limba Leon Iconomahul, tot vorbea si dupa taietura curat si neîmpiedicat, daca a vazut-o maritata, zise: "Pentru ce ati dat-o dupa barbat pe aceasta, care tragea spre dumnezeiestile nevointe si osteneli?" Si dându-i blagoslovenia sa, s-a dus. Trecând câtiva ani, a pierit acel necredincios împarat Leon; iar Irina si Constantin pravoslavnicii si preacredinciosii împarati, trimitând sa aduca pe sfântul acesta si aflându-i de patima ce patimise de la cel mai dinainte împarat, i-a primit rugaciunea si blagoslovenia si el învatându-i cele ce erau de folos spre buna placerea lui Dumnezeu, s-a dus la locasul sau.

Atunci iarasi vazând pe fericita aceasta, i-a zis: "Îmbarbateaza-te si te întareste fiica, ca multe sunt scârbele dreptilor si sa stii ca nu vei naste copilul din pântecele tau, pâna nu-ti vei îngropa mai întâi pe barbatul tau", ceea ce asa a si fost; ca fiind ea grea de sase luni, i-a murit barbatul si plângând si tânguindu-se, dupa ce a nascut copilul si l-a întarcat, l-a dat în mâinile altui unchi al ei. Iar ea s-a supus la nevointele pustnicesti, care si de ce fel sunt stiu cei ce i-au urmat si au savârsit prea deplin viata cea sihastreasca. Deci aflându-se ea întru acestea, a venit iarasi de la Muntele Olimpului acel om sfânt, care cunostea cele de mai înainte si cazându-i la picioare si cerându-i blagoslovenia, a auzit zicându-i-se: "Întareste-te întru Domnul, fiica". De aceea a întrebat-o: "Unde-ti este copilul?" Iar ea a raspuns: "Unul l-am dat fratelui tau celui dupa Dumnezeu, mie facator de bine, iar celalalt este cu mine". Acestea si alte cuvinte amestecate zise din inima foarte mâhnita si aducându-si amândoi copii înaintea cinstitului staret, plângând se ruga, zicând: "Roaga-te pentru copii mei acestia, cinstite parinte". Iar el i-a zis: "Nu acestia au trebuinta de rugaciune!" Care cuvânt a fost greu la urechile ei si suspinând dintru adânc, a zis: "Vai mie, pacatoasei, ce rau va sa-mi mai vie?" Si staretul zice: "Nu ti-am spus fiica, ca multe sunt scârbele dreptilor? De nu vom suferi, nu ne vom mântui niciodata, ca asa se cade si asa place lui Dumnezeu"; iar ea a zis: "Au doara, parinte, s-a parut Stapânului nostru Hristos sa-mi mute copilasii cei fara de vârsta la locasurile cele de acolo?" Si minunatul parinte a zis: "Bine ai zis fiica mea, ca în curând va sa-i ia Domnul de la tine". Iar ea multumind lui Dumnezeu de cuviinta, si cazând la picioarele cinstitului staret si luându-i rugaciunea, a început cu amândoua mâinile a-si împarti averea la saraci si apoi în scurta vreme murindu-i copilasii, a plâns mult dupa ei si dând si ce mai ramasese la saraci, mergea pe la biserici, facând rugaciune si aprinzând lumânari. Si luându-si ziua buna si iertaciune de la toti, afla pe un oarecare monah de la Muntele Olimpului si a fost tunsa de dânsul în chipul monahicesc.

Deci se îmbraca pe de desubt cu port barbatesc si pe dinafara cu femeiesc si purcezând pe ascuns a mers spre partile Olimpului si acolo lepadând definitiv portul femeiesc a mers la o mânastire de cele de obste, a vorbit cu portarul si i-a zis ca-i este aminte foarte a vedea pe egumen. Deci portarul facând stire egumenului, a chemat-o de a mers la dânsul si cazând cinstita femeie le picioarele egumenului si cerând blagoslovenie dupa obicei, iar dumnezeiescul acela barbat blagoslovind-o si sculând-o i-a zis: "Pentru care pricina ai venit aici? Si cum îti este numele!" Si ea zise: "Pricina venirii mele la aceasta sfânta mânastire, sfinte parinte, este multimea pacatelor mele, ca sa pot afla pe Dumnezeu, blând si milostiv la ziua judecatii, sihastrind aici ramasita vietii mele, iar numele îmi este Evfimian". Deci staretul zise: "De ai pus în inima ta, fiul meu, gând ca acela si poftesti sa te mântuiesti, sa fugi din adunare, ca firea celor fameni se biruieste lesne de gândurile poftelor". Acestea zicându-i si blagoslovind-o a rânduit-o în ceata celorlalti frati. Iar ea atâta a înaintat si a sporit spre toata fapta buna si smerirea, încât s-a facut pilda tuturor monahilor, ce se nevoiau la mânastire. Iar sluga pe care o alesese ea si o lasase iconom peste casa ei, tocmind toate precum îi poruncise, iesise si cauta pe stapâna sa. Si întâmpinând pe monahul acela care o tunsese îl întreba de stie unde se afla cea care a parasit cele pamântesti si cauta cele ceresti; iar el raspunzând i-a zis: "Cum ca stiu de întâmplarea ei, fiul meu, nu tagaduiesc, dar unde s-ar fi aflând ea acum, nu stiu; ci vino peste un ceas sa mergem împreuna la o mânastire". Si mergând au aflat de la portar, ca era înauntru cea care era cautata. Si l-au rugat sa-i dea de stire. Deci iesind ea, si aratându-i monahul pe sluga sa, i-a zis: "Iata credinciosul iconom al casei tale, mult s-a ostenit cautându-te si de vei vrea sa mergem la mânastirea noastra".

Auzind acestea sfânta si mergând la egumenul mânastirii si luând binecuvântare de la dânsul si de la toti fratii, a iesit de s-a dus cu sluga ei si cu monahul la lavra. Si petrecând câtava vreme acolo, s-a dovedit de nespuse minuni facatoare. Drept aceea ducându-se vestea minunilor, venea la mânastire multa multime din cei ce se lepadau de lume, ca sa se faca monahi, iar strâmtoarea locului împiedica înmultirea monahilor. Pentru aceea egumenul mânastirii a dat stire patriarhului ce era atunci în Constantinopol, Sfântul Tarasie, ca sa stie de lucrurile cele minunate ale monahului Evfimian, ca întelegându-se vestea minunilor, au navalit multime multa la mânastire si nu mai încapea din pricina strâmtorarii si micsorarii locului. De care lucru, aflând patriarhul i-a daruit un loc pustiit.

Deci luându-l egumenul pe acesta, în putina vreme a zidit acolo o mânastire din temelie spre mântuirea sufleteasca a multora. Iar mânastirea acum se numeste a avramitenilor. Si a asezat pe sfânta ca sa-si savârseasca vremea nevointei acolo. Si asa vestindu-se la toti acea îngereasca petrecere si vietuire si vadindu-se cu încetul ceea ce se ascundea, nu este cu putinta a scrie la câta suma de numar venise din cei ce se adunau în toate zilele. Iar de vreme ce se întâmpla sfintei si bântuiala de catre un oarecare ce era numai cu chipul monah, dar cu faptele asemenea cu cei ce locuiesc cu pizmataretul diavol, care nu înceta a ocarî în toata vremea si a batjocori pe sfânta, defaimând-o de fata ca ar fi famen. Deci ea socotindu-le acestea întru nimica, s-a adeverit ca mai mult îi sunt de folos cele ce o defaimau. Iar oarecare femeie iubitoare de Dumnezeu, auzind acele cuvinte grozave si pline de scârba, ale acelui necurat si ucigas, precum s-a aratat mai pe urma, îi zicea: "Socoteste frate, dar daca nu va fi famen, nici cu pofta precum ti se pare, ci este femeie nepatimasa? Si vei dobândi gheena focului, caci ocarasti si defaimi pe cea nevinovata si pângaresti pe cei ce aud. Caci cu putina vreme mai înainte o femeie oarecare împartindu-si averea la saraci, nu s-a mai vazut si oare nu cumva este aceea, care zici tu ca este famen si-ti bagi sufletul întru adâncimea pierzarii?" Iar pângaritul acela si vicleanul, luând-o si aceasta spre rautatea lui, a vadit cuvântul la multi si parasind ocarile, pândea vreme ca sa-i dea brânci sfintei undeva, sa o surpe jos, ca sa i se dezgoleasca trupul sa se adevereze, precum a si facut si n-a vazut nimic. Si i-a secat lui trupul jumatate, fiind pedepsit de puterea dumnezeiasca.

Ducându-se el din mânastire, a mers la patria sa si acolo aflându-se a fost prins cu vina de ucidere si fiind osândit l-au pus în teapa, dându-si pângaritul lui suflet la pierzare. Iar sfânta, defaimata si aceasta si fugind de scandal, a luat doi monahi cu dânsa si s-a suit în partile ce se chemau a lui Steno si aflând o biserica ce avea apa si o gradinita, a locuit acolo cu acei doi monahi ce se numeau Evstatie si Neofit. Si peste putina vreme s-a dus si de acolo, fiind chemata la Bizant de oarecare monahi spre partile Sigmatei, petrecând acolo restul vietii cu placere dumnezeiasca si daruind tamaduiri si minuni multe celor ce mergeau catre dânsa, a raposat în Domnul.

Tot în aceasta zi, Sfânta Mucenita Melitina.

Aceasta sfânta mucenita fiind pârâta, ca este crestina si stând înaintea stapânitorului, întâi au batut-o peste obraz, si dezbracând-o în pielea goala si stând la întrebare câteva ceasuri, în mijlocul divanului, batjocorea pe stapânitorul si toate închinaciunile lui. De aceea, fiind data la multe chinuri si cu puterea lui Dumnezeu ferindu-se nevatamata, pe urma a fost taiata de sabie si asa si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului noului sfintit Mucenic Atanasie celui ce era din Sparta Ataliei, care a marturisit în Muntania în anul 1653.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.Sfanta Preacuvioasa mare Mucenita Anastasia Romana.

    Aceasta a trait pe vremea imparatilor Deciu (250-253) si Valerian (253-260) guvernator al Romei fiind Prov, pe cand se pornise, iarasi, mare prigoana impotriva crestinilor. Romana de neam, tanara cu varsta, Sfanta Anastasia se afla pe atunci intr-o mica manastire de fecioare, pierduta printre livezi si gradini, din apropierea Romei, unde era stareta o imbunatatita calugarita, anume Sofia. Ramasa orfana la varsta de trei ani, ea fusese luata de batrana Sofia si crescuta la manastire, unde covarsea cu frumusetea si cu dragostea catre Hristos pe toate celelalte tinere de varsta ei.

    Oricat de ferita de lume era, oamenii tot aflasera de frumusetea si intelepciunea ei si multi o cerusera in casatorie. Dar fecioara ramanea neclintita in dragostea ei catre Hristos si voia cu infocare sa ramana pentru toata viata mireasa a Domnului Iisus. Auzind Prov, dregatorul, de aceasta fecioara, a trimis ostasi sa o caute si, afland-o, au adus-o inaintea lui, in lanturi. Si o sfatuia dregatorul sa-si caute un barbat si sa se marite si, intorcandu-se, sa se inchine zeilor, ca frumusetea ei sa nu se piarda in zadar. Iar ea a raspuns: "Viata si veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, pentru Care de o suta de ori, de ar fi cu putinta, sunt gata a muri."

    Auzind acest cuvant, Prov a poruncit de au batut-o peste obraz si i-au sfasiat vesmintele, au afumat-o cu fum inecacios de pucioasa si de smoala, apoi au batut-o cu toiege si i-au zdrobit pe roata oasele, in vreme ce fecioara nu inceta a marturisi pe Hristos. Infuriat, Prov a pus-o la si mai cumplite chinuri, cat se spune ca poporul din Roma, care era de fata, a inceput a murmura impotriva acestor cruzimi, iar multi s-au apropiat de credinta si s-au lepadat de idoli, botezandu-se. Cat despre Sfanta, scotand-o afara din cetate, la urma, i-au taiat capul.

 
 

Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur, despre rugaciune.

    Toti stiu ca incepatura a tot binele este rugaciunea, mijlocitoarea vietii vesnice si a mantuirii. Sunt nevoit, dar, sa va graiesc de dansa, pe cit voi putea, ca unora ce, deprinzandu-va a vietui in rugaciune si indeplinindu-va de-a pururea lucrurile lui Dumnezeu, cuvantul acesta si mai silitori sa va faca pe voi. Iar, pe de alta parte, ca cei ce vietuiesc molatic in rugaciune si isi lasa sufletul pustiu, sa-si cunoasca paguba pentru vremea trecuta si sa nu se lipseasca de mantuire in cealalta vreme. Deci, iata cel dintai mare lucru ce voi grai despre rugaciune:  tot cel ce se roaga vorbeste cu Dumnezeu. Dar cum se poate, om fiind, sa vorbeasca cu Dumnezeu? Toti, adica, stiu, dar nu putem spune cu deamanuntul cinstea aceasta. Ca aceasta cinste covarseste si marea vrednicie a ingerilor, macar ca ei mai bine o stiu, precum un slavit prooroc spune despre dansii ca, facand ei cu frica rugaciunile, pe care le aduc lui Dumnezeu, isi acopera cu aripile fetele si picioarele, cu multa cuviinta, cucernicie si cu sfiala. Ca adica, nu pot tacea de atata frica. Asemenea si celelalte toate, adica firea si viata si intelepciunea si cunostinta si tot ce se poate spune, toate sunt deosebite de ale noastre. Iar rugaciunea este lucru de obste al ingerilor si al oamenilor. Si nu este nici o deosebire intre amandoua firile de rugaciune. In taina te aseaza, deci, impreuna cu dansii, si degraba vei pasi in viata lor, in cinstea si in bunul neam, si intru cunostinta, prin viata ta, in tot locul si ceasul.

    Deci, sa ne sarguim catre Dumnezeu, prin rugaciuni, ca ce lucru va fi mai luminos decat al celor ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Si ce este mai drept? Si ce este mai intelept? Dar ce se cuvine a mai zice cand e vorba de cei ce vorbesc cu Dumnezeu si I se roaga? Aceluia se cuvine cinstea si stapanirea in veci!
 

 
 

Intru aceasta zi, cuvand despre iesirea sufletului si suirea la ceruri.

    Fericitul Ioan cel Milostiv graia de-a pururea despre pomenirea mortii si despre iesirea sufletului, ca-i era lui descoperit de la Sfantul Simion Stalpnicul, zicand ca, iesind sufletul din trup si vrand sa se suie la ceruri, il intampina pe el cetele dracilor si-l intreaba, mai intai, de minciuni si de clevetiri; ca daca de acelea nu s-a pocait, apoi este oprit de catre draci. Si iarasi, mai sus dracii intampina sufletul si il intreba despre desfranare si trufie, si, daca de acestea s-a pocait, se izbaveste de dansii. Si multe sunt impiedicarile si intrebarile sufletului, de catre draci, vrand acesta sa mearga la ceruri. Vin dupa acestea dracii maniei si invidiei si vorbirii de rau, ai iutimii, ai mandriei, ai grairii de rusine, ai nesupunerii, ai camatariei, ai iubirii de argint, ai betiei, ai vrajei, ai descantecelor si lacomiei, ai urei de frati, ai uciderii, ai furtisagului, ai nemilostivirii.

    Si cand ticalosul acela de suflet se duce de la pamant la cer, nu stau aproape de dansul Sfintii ingeri si nici ii ajuta lui, ci singur sufletul nostru pentru sine da raspuns, prin pocainta si prin fapte bune, iar mai mult decat toate prin milostenie. Ca orice pacate pentru care nu se pocaieste aici din cauza uitarii, apoi, dincolo, prin milostenia facuta in timpul vietii se izbaveste de silnicia vamilor dracesti. Deci, acestea stiindu-le, fratilor, sa ne temem de acel ceas amar, cand ne vor intampina pe noi acei cruzi si nemilostivi vamesi, catre care nu ne vom pricepe ce vom zice. Drept aceea, acum sa ne pocaim de toate rautatile si dupa puterea noastra sa facem milostenie care poate sa ne petreaca pe noi de la pamant la cer si sa ne slobozeasca pe noi de la draceasca oprire. Multa este ura lor spre noi si mare este frica noastra si primejdia vazduhului aceluia. Ca daca de la o cetate pana la alta cetate, aici pe pamant, avem trebuinta de un om care sa ne duca pe noi, ca nu cumva ratacind, sa cadem in locuri rele sau in rauri de netrecut sau intre talhari neimblanziti, cu atat mai vartos avem trebuinta de calauze si povatuitori dumnezeiesti, care sa ne duca pe calea cea lunga si vesnica, care incepe in ziua mortii, la iesirea sufletului din trup, pe care nu putem in nici un chip sa nu o strabatem si sa scapam. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.