Cele 7 rostiri de pe Cruce

 

După o noapte chinuitoare, târât de la un tribunal la altul. După biciuirea cu 39 de lovituri, după un drum lung sub crucea grea spre dealul Golgota, Isus a fost pironit între doi tâlhari și lăsat în batjocura mulțimii. În cele șase ore petrecute pe cruce, Isus a rostit 7 fraze care ne arată Dumnezeirea și umanitatea Lui, inima Lui pentru fiecare dintre noi. Sută la sută Dumnezeu și sută la sută omul Isus a îndeplinit o misiune imposibilă pentru fiecare dintre noi.

Iată cele 7 fraze rostite în chinurile crucii:

1. „Tată iartă-i căci nu știu ce fac”
2. „Femeie, iată fiul tău!” Apoi, a zis ucenicului: „Iată mama ta!”
3. „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu mine în rai”.
4. „Eli, Eli, lama sabahtani?” – „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”
5. „Mi-e sete”.
6. „Tată, în mâinile tale îmi încredințez duhul!”
7. „S-a isprăvit!”

În agonia morții Isus și-a făcut timp să se roage pentru cei care l-au țintuit pe lemn. Aceasta este esența și motivul pentru care s-a născut, a murit și a înviat a treia zi. Ca noi să fim iertați și răscumpărați. În loc să ceară răzbunare, Isus i-a cerut Tatălui ceresc să-i ierte pe cei care L-au răstignit. Acest lucru ne oferă o privire de ansamblu asupra inimii Lui pline de compasiune. El este dispus să ierte chiar și pe cei care au încercat să îl omoare.

„Când au ajuns la locul numit „Căpățână”, L-au răstignit acolo, pe El și pe făcătorii de rele: unul la dreapta și altul la stânga. Isus zicea: „Tată, iartă-i , căci nu știu ce fac!” Ei și-au împărțit hainele Lui între ei, trăgând la sorți”. Luca 23:33-34

Înainte de ultima suflare, Isus l-a instruit pe ucenicul Său Ioan să aibă grijă de Maria, mama Sa. Făcând acest lucru, Isus a arătat onoare femeii care L-a crescut și L-a iubit. Să ne amintim întotdeauna să-i onorăm și să-i apreciem pe părinții noștri. Ei merită dragostea și respectul nostru.

„Când a văzut Isus pe mamă-sa și, lângă ea, pe ucenicul pe care-l iubea, a zis mamei Sale: „Femeie, iată Fiul Tău!” Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta!” Și, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă”. Ioan 19:26-27

Până în ultimul minut al vieții Sale aici pe Pământ, Isus nu s-a oprit din apropierea oamenilor de Dumnezeu. Când El a fost răstignit alături de doi criminali, unul dintre ei s-a alăturat mulțimii pentru a-L batjocori. Dar celălalt om nu a fost de acord și i-a cerut milă lui Isus. În schimb, Isus l-a asigurat de un loc în paradis.

Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”. Luca 23:43

Chiar dacă Isus este Dumnezeu, El a experimentat suferințe îngrozitoare într-un corp uman. A fost rănit, a sângerat și a însetat. Când Isus și-a exprimat nevoia de băutură, un vin acru i-a fost dat – o scenă paralelă cu profeția din Psalmul 69:21, „Ei îmi pun fiere în mâncare şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oțet.”

„După aceea, Isus, care știa că acum totul s-a sfârșit, ca să împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete”. Ioan 19:28

Vă puteți imagina câtă durere a suportat fizic, emoțional și spiritual de a exprimat cu atâta neputință aceste cuvinte?

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce mai părăsit?”

Atât de greu, fioros și dureros a fost păcatul întregii lumi încât Fiul lui Dumnezeu l-a simțit că a fost abandonat de propriul Tată. Dar poate oare Tatăl să-și lase Fiul? În acel moment crucial Isus a purtat, a plătit prețul iertării noastre. Deoarece Tatăl Său ceresc este Sfânt și nu poate sta în prezența păcatului, El și-a părăsit singurul Fiu în acea clipă pentru ca să aibă loc ispășirea. Isus știa că acest lucru trebuie să se întâmple și chiar dacă era Dumnezeu a suportat pedeapsa în trup ca om în toată bestialitatea ei. Chiar dacă El a fost fără păcat, El și-a asumat vina și pedeapsa în numele nostru. Și a exprimat aceste cuvinte nu pentru că a vrut să fie salvat, ci pentru a exprima durerea care o poate provoca păcatul și pentru ca noi să nu simțim aceeași respingere și să nu primim aceeași pedeapsă.

Isus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” Şi când a zis aceste vorbe, Şi-a dat duhul. Luca 23:46

Când a luat Isus oțetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.” Ioan 19:30

Isus a trăit o viață complet supusă Tatălui Său Ceresc. Citând Psalmul 31:5, Isus și-a predat viața în mâinile Tatălui.

Isus a fost trimis pe Pământ de Tatăl Său Ceresc dintr-un singur motiv – să fie jertfa perfectă pentru păcatul omenirii prin moartea Sa pe cruce. Când Isus a spus „S-a isprăvit”, El a declarat că misiunea Sa a fost îndeplinită.

Luca 23:44-46
„Era pe la ceasul al șaselea, și s-a făcut întuneric peste toată țara până la ceasul al nouălea. Soarele s-a întunecat și perdeaua templului s-a rupt în două. Isus, strigând cu glas tare, a zis: „Tată, în mâinile Tale Îmi dau duhul Meu!” După ce a spus aceasta, și-a dat ultima suflare.

Chiar și după bătăile, umilința și suferința de a fi bătut în cuie pe o cruce, Isus nu a pierdut niciodată din vedere ce însemna viața Sa. Viața Lui a fost despre El și despre Tatăl Său. Și după ce a strigat către Tatăl Său să ierte omenirea pentru marea lor fărădelege împotriva Lui, El Și-a încredințat spiritul în mâinile Tatălui Său iubitor.

Fie ca astăzi și întotdeauna să ne amintim că Isus s-a ocupat de treburile Tatălui Său în tot ceea ce a făcut. El a fost reprezentarea exactă a Tatălui Său ceresc pe pământ și a vorbit și a făcut doar ceea ce venea direct din inima Tatălui Său.  Fie ca noi să fim încurajați de dragostea eternă care a existat între Tatăl și Fiul, îndurată chiar și pe cruce, când Isus și-a dat ultima suflare.

      In cele 6 ceasuri ale agoniei de pe cruce, Iisus a grait in 7 randuri, iar cuvintele rostite atunci alcatuiesc un rezumat testamentar al invataturii si al misiunii Sale in lume. Succesiunea lor exacta e greu de stabilit, caci nici un evanghelist nu le pomeneste pe toate, ci fiecare pe cate unele. In mare, aici le prezentam, glosandu-le pe scurt, in succesiunea pentru care a optat si poetul crestin francez Paul Claudel (1868-1954), care a inchinat Rastignirii, acum 7 decenii, un memorabil eseu lirico-teologic: Un poete regarde la croix ("Un poet priveste crucea"). N-am retinut aici decat in mica masura consideratiile autorului francez, dar cei interesati le pot citi si in romaneste, in frumoasa talmacire a Ancai Sarbulescu (Ed. Anastasia, Bucuresti, 1994).

 

Parinte, iarta-le lor, caci nu stiu ce fac! (Luca 23, 34)

La inceput, Domnul pare sa priveasca in jos, la cele ale pamantului, aratandu-Si grija pentru lumea pe care venise s-o mantuiasca. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare fata de cei ce-L rastigneau, aducand aminte de porunca innoita a iubirii, din Predica de pe Munte, care extindea iubirea (agape) si asupra vrajmasilor, dupa modelul iubirii dumnezeiesti (Matei 5, 44-48). Iubirea si consecinta ei fireasca, iertarea, impinse pana la jertfa de sine, sunt baza intregului crestinism. In acelasi duh cerem si-n rugaciunea domneasca (Tatal nostru): "Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri". Daca Cel fara de greseala a iertat gresitilor Sai chiar in toiul greselii lor, cum oare noi, cei la randul nostru plini de greseli, nu vom ierta, in urma, gresitilor nostri?

Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu mine in rai (Luca 23, 43)

Pe aceeasi linie a iubirii iertatoare ('Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci mantuirea lui') se inscrie si a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvantandu-se astfel pocainta si dreapta marturisire, prin care talharul dobandeste, chiar in ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hristos. Se implineste astfel deplin profetia cum ca multi vamesi (pacatosi) vor dobandi imparatia inaintea celor ce s-au socotit drepti. Nimeni nu este iremediabil pierdut, iar judecata este a lui Dumnezeu, Care nu Se zgarceste in bunatatea Lui. Cand tindem sa fim necrutatori cu cel cazut, judecandu-l in pripa, sa ne aducem pe data aminte ca primul intrat in rai a fost un talhar pocait in ceasul din urma!

 

Femeie, iata fiul tau! Iata mama ta! (Ioan 19, 26-27)

Dupa ce le-a vorbit pacatosilor, ce au mai grabnica trebuinta de grija si de mila, Domnul se adreseaza de pe cruce celor drepti si curati, maicii Sale si lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, incredintandu-i unul altuia, ca temelie si chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci si acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului este consfintita astfel ca Maica purtatoare de grija a intregului neam crestinesc, care la randul lui este chemat sa vegheze asupra Bisericii maternale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, masura vie a dragostei ocrotitoare si a comuniunii in Duhul Sfant.

 

Mi-e sete (Ioan 19, 28)

Rastignitului Ii este sete: apa, lucrul cel mai la indemana, care se da pe degeaba oricui, Ii este refuzat de catre oameni Celui ce Si-a pus viata pentru ei! Celui ce le-a daruit Cerul, n-au sa-I dea decat otet si fiere! Celui ce este 'dulceata lumii', lumea ii intinde, pana-n ultima clipa, amaraciunea pacatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decat setea de apa: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu dupa dragostea omului, si dorul neostoit al Fiului Omului dupa Tatal ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtandu-ne crucea dupa puteri, oare nu insetam si nu flamanzim si noi, fiecare, urmand lui Hristos, dupa dragoste si dupa dreptate, dupa «apa vietii» si dupa "painea cea spre fiinta"? Prin setea aceasta, Cel spanzurat intre pamant si cer Isi indreapta de-acum fruntea spre Tatal.

 

Eli, Eli, lama sabahtani? (Matei 27, 46; Marcu 15, 34)

"Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?". Este, observa Claudel, "conflictul a doua naturi si a doua vointe reunite in arena ferecata a vocatiei rascumparatoare", clamat cu vorbele omenesti ale Psalmistului (21, 1). Omul Iisus, Care se rugase cu sudori de sange in gradina Ghetsemanilor si cersise sa se treaca de la El paharul patimirii, dar sfarsise prin a Se incredinta voii Tatalui ceresc, striga acum nu ca un Dumnezeu atotputernic, ci ca un om covarsit de durere in carnea si-n oasele lui. Omenitatea a fost asumata pana la capat si strigatul ei bate la portile cerului, care nu vor intarzia sa se deschida. Sta in aceasta mare cumpana a jertfei rascumparatoare toata framantarea lui Iov, spre dumnezeaiasca dezlegare. Nae Ionescu avea toata dreptatea: crestinismul este, pana la urma, "solutia dumnezeiasca a problemei lui Iov".

 

Savarsitu-s-a (Ioan 19, 30)

A se savarsi inseamna, deopotriva, a se sfarsi si a se implini. Iisus e la capatul misiunii Sale mantuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El sta sa se savarseasca (sfarseasca), dar Dumnezeul din El are constiinta intreaga a savarsirii (implinirii) planului mantuitor, a biruintei divine care va straluci de a treia zi, pentru eternitate, in lumina neinserata a Invierii. "Savarsitu-s-a" nu este atat vestea mortii, cat a plinatatii ce va sa vie si pe care nimeni si nimic n-o mai poate de-acum zagazui. E atingerea tintei, e triumful Crucii ('dupa care toate se cer'), este repunerea lumii pe fagasul ei ne-lumesc.

Parinte, in miinile Tale incredintez duhul Meu (Luca 23, 46)

Sufletul omului se increde lui Dumnezeu, in rasparul mortii, iar Fiul este gata de intoarcerea in slava din care a venit, de "sederea de-a dreapta Tatalui" cea mai dinainte de veci si pentru vecii vecilor, caci "Eu si Tatal una suntem" (Ioan 10, 30). In fata acestei marturii a Cuvantului, toate cuvintele noastre se smeresc si tac, ca niste biete unelte ale veacului acestuia. Rasaritul cel de Sus ne stralumineaza cu Duhul cel mangaietor si toate se umplu de har si se fac una intru Hristos, Domnul Vietii si al Invierii.
                     
                                                                                                Razvan CODRESCU
                                                                                      Lumea credintei, anul II, nr. 4(9)