Adevarul a facut ce face intotdeauna: scoate la suprafata.

 Dumnezeu nu pedepseste, El dezvaluie. In realitate, Iadul este doar starea constiintei spirituale patrunsa de adevarul divin. Acesta are o putere incomparabila de a scoate la suprafata totul. In Iad, nu face nimic altceva decat sa scoata cuiele adanc infipte in fiinta noastra launtrica, cuiele pacatului, iar aceasta operatie se simte exact ca o tortura, deoarece in Iad exista pauze. Demonii ofera pauza. Ei decid cand apasa din nou pe butonul amintirii, iar acea lumina vine de la sine si se simte ca o sulita. De asta chinul este vesnic. Cuiele vor ramane infipte acolo pentru totdeauna, pentru ca noi am slujit un dumnezeu fals, egoul, ratiunea, ideea, fata morgana, pofta, idolul (pofta este idolatrie). Dar cel mai grav este ca i-am jertfit si trupul. Moartea a venit pe nepregatite. Separarea sufletului de trup inseamna separarea omului de vointa. Aceasta vointa poate fi reintregita numai prin comuniunea cu Dumnezeu. Minciuna pe care ne-a promis-o si mi-a promis-o acest idol blestemat este ca vointa ramane a noastra si dupa moarte. Gresit, suntem vii pentru ca Dumnezeu vrea sa traim. Vointa noastra umana nu este decat o idee, un concept abstract ca atatea altele pe care le veneram inconstient, daca ea nu este traita. Si cum? Tot prin vointa lui Dumnezeu. Am o vorba care imi place: Dumnezeu nu este realitatea, este conditia realitatii. De asta minciuna cea mai mare azi e sa crezi ca fiecare are propriul Dumnezeu, "Dumnezeul din tine". "Poti fi orice vrei sa fii." Aberatii de New Age. Ca sa revin la ideea cu cuiele, ele raman acolo vesnic pentru ca noi ne-am imbracat pacatele cu propria noastra fiinta. Am lasat egoul sa preia controlul deciziilor si actiunilor vointei, sa sopteasca sufletului ce sa faca la fiecare pas, chiar daca inima lui urla de durere. Pana intr-o clipa, cand inima care l-a tinut in viata tot acest timp a incetat sa mai bata. Sufletul a avut de ales intre doi prieteni, unul care promite mult si nu-i da nimic si altul care tace dar il iubeste cu adevarat. Cred ca va puteti da seama care sunt acei prieteni. Dar sufletul nu a judecat cu inima, ci cu mintea. A cautat toate caile sa-si ocupe timpul cu fanteziile ei, in loc sa se preocupe de adevarul esential care nu era soptit din afara, ci simtit dinauntru. A cautat modele sau fiinte cu care impartaseste idei comune, nu Fiinta cu care impartaseste viata. Daca nu le-a gasit, egoul i le-a creat. Si acele modele pe care ratiunea umana se sprijina si care sunt in afara vointei divine sunt doar forme ale idolatriei. Egoul se deghizeaza in ratiune creatoare, ca un vant care sufla intre nori si ocean si poarta cu el ganduri. Aceste ganduri nu pot suporta racoarea oceanului, dar nici caldura norilor. Cu alte cuvinte, nu sunt nici adevarul pur, instinctual, nici certitudinea indrazneata, rationala. Sunt ca o ceata care acopera oceanul si blocheaza lumina soarelui sa patrunda aerul. Acel spatiu liber intre sus si jos era esential pentru coordonarea echilibrata a fenomenelor. Pentru ca daca aerul se raceste, apar diferente de presiune, adica vant. Cu vantul apar valurile, norii se indesesc si astfel atat inima cat si mintea devin agitate. Si totul a plecat de la ceata, de la confuzie, de la indoiala. Nu este rau sa ne indoim, dar este bine sa avem credinta ca sa trecem de orice furtuna. Credinta este ca o portita pe care o lasam deschisa prin mintea noastra unei raze de lumina care unifica particulele de apa din aer si le readuce in ocean. Este slabirea intelectului in virtutea revelatiei. Este unirea mintii si a inimii (a apelor de sus, luminoase, cu cele de jos, intunecoase). Niciodata ratiunea nu a creat. Lumina pe care a lasat-o sa treaca a unificat ideile care pluteau in acel spatiu liber esential pentru descoperiri revolutionare, ca sa le readuca in adevarul constient. Ratiunea creatoare este o minciuna a egoului. Lumina unifica nu doar adevarurile universale fiindca este sursa adevarului, dar si structurile moleculare fiindca este sursa vietii. Intr-adevar, asa a aparut viata in apa. Dar apa fiind transparenta a permis esentei luminii sa se aseze in ea, si astfel a preluat rolul luminii la scara pamanteasca: sa unifice adevarul si viata. Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor. Adunand la un loc particulele solide, a creat primele uscaturi pe care vietuitoarele sa poata merge. De ce nu au ramas toate in apa? Fiindca lumina le-a chemat la adevar. Adevarul a facut ce face intotdeauna: scoate la suprafata. Pe animale lumina le-a chemat sa se imbrace de adevar. Dar pe om l-a chemat sa se imbrace in adevar. Amin!