Și sufletul obosește.Se satură să țină în brațe ceea ce nu mai poate face, să pretindă că totul e în regulă, să pretindă că este o forță care deja s-a rupt pe dinăuntru.
Ne-au învățat să rezistăm... dar niciodată să se predea corect.
Și există un moment în care a continua să forțezi nu mai este curaj... Este negație.
Când sufletul se preda, nu este întotdeauna slăbiciune.
Uneori e vorba de înțelepciune.
Înțelepciune care îți spune: "nu mai poți continua la fel."
Corpul strigă de oboseală, mintea de tăcere, iar inima de greutate.
Acea predare... Nu înseamnă să pierzi.
E să încetez să te minți.
Este acceptarea adevărului a ceea ce simți fără măști.
Pentru că există căderi care nu te distrug...
dezvăluirea ție.
Și uneori, să atingi fundul sacului nu e sfârșitul
E exact punctul în care încetezi să te mai lupți cu tine însuți...
Și începi să te reconstruiești din adevăr.
Să te las să cazi, la momentul potrivit,
Nu te slăbește...
Te transformă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.