Sfantul Nectarie Pocainta Si Spovedanie

 Sfântul Nectarie din Eghina subliniază pocăința și spovedania ca fiind calea esențială spre mântuire, iertarea păcatelor și transformarea spirituală. Învățăturile sale, adesea considerate un epilog al operei sale despre nemurirea sufletului, pun accent pe pregătirea necesară, sincera părere de rău și schimbarea minții (metanoia) pentru o spovedanie adevărată. 

Puncte cheie despre Pocăință și Spovedanie la Sfântul Nectarie:

• Pocăința ca început: Este văzută ca începutul unei viețuiri noi, o reînnoire care ne face prieteni cu Dumnezeu.
• Pregătirea spovedaniei: Sfântul Nectarie subliniază că spovedania are nevoie de o pregătire prealabilă pentru a fi lucrătoare, altfel nu ne putem aminti neajunsurile.
• Schimbarea minții: Spovedania adevărată nu este doar o enumerare a păcatelor, ci trebuie să fie însoțită de o sinceră pocăință și o schimbare profundă a minții.
• Efectele: Prin taina spovedaniei, credinciosul primește iertarea și vindecarea sufletească. 

Aceste învățături sunt disponibile în studii dedicate, precum cartea "Despre pocăință și spovedanie" a Sfântului Nectarie, care oferă îndrumări practice pentru o viață duhovnicească autentică. 

Nenumăratele minuni săvârșite de Sfântul Nectarie în toată lumea sunt motivul care l-au făcut foarte iubit și cunoscut creștinilor de pretutindeni. Ca o urmare, întreaga lui strălucire teologică și literară a fost în mare măsură ignorată. Scrierile Sfântului Nectarie – care seamănă cu o revărsare a unei inimi iubitoare de Dumnezeu – îl arată pe Sfântul secolului nostru a fi nu numai un ierarh învățat, ci și un continuator al tradițiilor Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Ele sunt rodul credinței și al cunoașterii, al ascezei și erudiției, al evlaviei și științei; rodul unei vieți sfinte și al unei teologii autentice.
 

Avem marea bucurie să vă prezentăm această mică parte din complexa sa operă literară; este vorba de un studiu asupra pocăinței și spovedaniei, care se constituie ca un epilog al cărții sale Despre nemurirea sufletului.

1. Despre pocăință

După cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocăința este întoarcerea de la viața dupa fire la viața împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceză și nevoință; mai mult, ea este o întoarcere de bună voie de la păcate la virtuțile opuse acestora. Semnele pocăinței sunt părerea de rău și schimbarea minții, în vreme ce însușirile pocăinței sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea păcatului și iubirea virtuților. Este necesar ca pocăința să fie sinceră. Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, din dispoziția de a împlini Dreptatea Dumnezeiască și de mărturisirea propriilor păcate.
 

Adevărata pocăință este schimbarea minții spre săvârșirea faptelor bune, o schimbare a vieții morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viața traită până atunci și de păcat, o dorință neclintită de practicare a virtuților, o unificare desăvârșită a propriei voințe cu voia dumnezeiască. De aceea, pocăința este renașterea morală a omului și punctul de plecare pentru o viață nouă și virtuoasă.
 

Un model de pocăință autentică ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe iudei să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu. Iată ce spune el: Spălați-vă, fiți curați; lepădați răutățile voastre dinaintea ochilor Mei; opriți-vă de la răutăți; învățați să faceți binele; căutați dreptatea, ajutați-l pe cel nedreptățit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă! Veniți să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e purpura, ca zăpada le voi albi, și de vor fi roșii ca focul, ca lâna albă le voi face (Is. 1, 16-18).
 

Cel ce se pocăiește cu adevarat, dobândește o inimă înfrântă și smerită. David, proorocul și regele, este un exemplu grăitor de pocăință. Mintea și inima lui, sufletul și trupul, atât omul lăuntric cât și cel din afară dau mărturie de o schimbare adevărată a minții și de dorința arzătoare de împăcare cu Dumnezeu. Psalmii lui, plini de râvnă dumnezeiască – în special psalmul de pocăință prin care el caută mila Domnului – sunt reflexii transparente pline de har prin care sunt reflectate dumnezeiasca lui râvnă și firea sa înflăcărată dupa adevărata pocăință. Acest fel de inimă înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
 

Pilde de pocăință asemănătoare sunt cea a lui Manase – regele lui Iuda -, cea a ninivitenilor; cea a vameșului, și cea a fiului risipitor. Pocăința lui Zaheu ne arată, totodată, atât un mod prin care se vindecă păcatul cât și un mod prin care este satisfăcută jignirea adusă Dreptății Dumnezeiști. Iată, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Luca 19, 8). Mirul desfrânatei pocăite, lacrimile lui Petru, pocăința tâlharului sunt pildele cele mai grăitoare de adevarată pocăință, dar și de dragoste a lui Dumnezeu față de om.
 

Un exemplu de pocăință fățarnică este Faraon, care și-a mărturisit păcatul de zece ori, a cerut iertare de zece ori, de zece ori L-a mâniat pe Dumnezeu și, în final, s-a pornit împotriva voinței lui Dumnezeu. Mulțimea păcatelor sale n-a putut sa umilească nesăbuita sa inimă, aceasta rămânând învârtoșată și de neînduplecat (Ieșire 10, 16-20). Pocăința lui a fost din frica de a nu fi pedepsit sau ucis iar nu din simțământul că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, nu din conștientizarea păcatului său cel mare. Acesta a fost și motivul pentru care a fost acoperit de adâncurile Mării Roșii, suferind pe drept pentru falsa lui pocăință.
 
 

2. Despre spovedanie

Spovedania este o mărturisire sinceră și de bunăvoie a păcatelor pe care le-am săvârșit, fără rușine sau rezerve, ci cu osândire de sine și zdrobire, în fața persoanei numită de Biserică pentru iertarea păcatelor.
 

Pentru a fi adevărată și a-și atinge scopul, spovedania trebuie să fie de bunăvoie și sinceră. O spovedanie făcută în grabă sau nesinceră nu va da nici un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei remușcări adânci și nici un semn al dorinței de tămăduire. Spovedania trebuie facută fără jenă sau rezerve, ci cu curaj și cu mustrare de conștiință, deoarece curajul este expresia părăsirii păcatului și dispoziția de a descoperi păcatul; rușinea, sfiala denotă o lipsă de curaj.
 

Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă. Aceasta confirmă o schimbare autentică a minții, exprimă o tristețe pentru încălcarea poruncilor lui Dumnezeu, cu Care încercăm să ne împăcăm. Fără zdrobirea inimii, spovedania dovedește o lipsă de simțire profundă a vinei pentru încălcarea Legii Dumnezeiști. Spovedania adevărată și lucrătoare este cea însoțită de pocăința sinceră și schimbarea minții; numai această spovedanie aduce roade mântuirii. Pentru aceasta, este de trebuință ca cel ce dorește să se mărturisească, să se ducă la părintele său duhovnic și să-și deschidă inima pentru a-și descoperi adâncurile lui cele ascunse și neștiute, fără jenă sau rezervă, căutând să satisfacă Dreptatea Dumnezeiască și să se împace cu Dumnezeu, pentru a-și vindeca sufletul și a dobândi mântuirea.
 

Cei ce au păcătuit și nu se spovedesc din cauza rușinii iși pricinuiesc moarte sufletului lor tocmai din pricina acestei rușini. Acești oameni suferă ca și bolnavii care nu se grăbesc să alerge la doctori tot din pricina rușinii: înfrânți de boală, sunt degrabă trimiși în iad.
 

Pentru a fi mântuit, cel ce a păcătuit trebuie să-și mărturisească păcatele. Prin proorocul Isaia, Dumnezeu poruncește: mărturisește-ți fărădelegile tale, ca să te îndreptezi, (pentru că) Eu sunt Cel ce șterge fărădelegile tale (Is. 43,25).
 

Celor ce se rușinează să facă o spovedanie de suflet mântuitoare, Sfinții Părinți le spun că rușinea, dacă putem numi rușine ceea ce rezultă de pe urma spovedaniei, aduce har și slavă. Înțeleptul Sirah zice și el: Căci este rușine care aduce păcat și este rușine care aduce slavă și har (Int. lui Is. Sir. 4,23).
 

Nu te sfii să mărturisești păcatul, astfel încât 1) prin rușinea de acum să eviți rușinea ce va să fie în viața de apoi – deoarece și aceasta face parte din chinurile viitoare, și 2) să dovedești că într-adevar ai urât păcatul, defăimându-l și biruindu-l ca pe un tiran. Părinții recomandă să ne grăbim, deoarece Dumnezeu ne-a rânduit timpul mântuirii doar în această viață. Iată ce spune Sfântul Ioan Gura de Aur: “Pentru cei morți, în iad nu mai există mărturisirea și îndreptarea, fiindcă Dumnezeu a restrâns călăuzirea și lucrarea numai la această viață; în vreme ce în cealaltă viață este numai cercetarea faptelor”. Același dumnezeisc Părinte învață că este cu neputință să scăpăm de rușinea ce ne va cuprinde din pricina faptelor noastre, căci dacă aici nu ne mărturisim din pricina rușinii, acolo ne vom umili în fața miriadelor de oameni. Iată cuvintele Dumnezeiscului Părinte: “Dacă aici, în fața unei singure persoane, nu suportăm rușinea, ce vom face atunci, în fața miilor de miriade? Gândește-te la cum va fi scaunul de judecată al lui Dumnezeu; gândește-te la păcatele pe care le-ai făcut. Chiar dacă tu uiți păcatele, Dumnezeu nu le uită; dar, dacă tu nu-ți vei șterge păcatele prin pocăință și mărturisire, El va pune totul în fața ochilor tăi”. Și iarăși: “Mulți dintre cei ce păcătuiesc spun: <> Aceștia suferă de o evlavie drăcească. Nu aveți nici un fel de îndrăzneală? Încercați și nu vă temeți, pentru a dobândi multă îndrăzneală. Cine este Cel Ce voiește să se împace cu tine? Este Cel Ce foarte tare dorește să te slobozească de pacatale tale, este Dumnezeu. Nu tânjești tu după izbăvirea ta cât dorește El mântuirea ta”.
 

Înțeleptul Sirah îndeamnă: nu te rușina să-ti mărturisești păcatele (Int. lui Iisus Sirah 4,26). Iar Iov spune: Acoperit-am eu, ca lumea cealalta, păcatele mele, ascunzând, în sânul meu, greșeala făptuită, pentru că, adică, mă temeam de zarva cetății și mă înspăimânta disprețul cetățenilor în fața îndrăzneței mele mărturisiri (Iov 31,33-34).
 

Sfântul Vasile cel Mare spune că, din pricină că am păcătuit cu trupul, este de trebuință să ne mărturisim, fără teamă, cu propria gură. Iată cuvintele lui: “Oare nu am păcătuit atunci când ne-am predat păcatului mădularele trupului pentru a lucra faradelegea? Haideți atunci să ne mărturisim cu gura, folosindu-ne de același instrument pentru risipirea păcatului. Ai fost lacom? Platește. Te-ai apucat de beție? Postește. Ai fost trufaș? Smerește-te. Ai fost pizmaș? Prinde curaj. Ai ucis? Suferă mucenicie sau suferă lucruri asemănătoare muceniciei; silește-ți trupul prin mărturisire. Iar apoi, după mărturisire, vei fi vrednic a canta Domnului în psaltire cu zece strune”.
 

Iată ce le spun Părinții celor ce amână spovedania de pe-o zi pe alta: “Nu folosești nimic amânând sau rușinându-te a-ți descoperi gândurile tale; mai degrabă, prin lucrarea ta tu dovedești că vrajmașul ți-a încredințat o taină, iar tu te dai înapoi de la a te împotrivi lui, de teamă să nu cazi din iubirea lui. Să-ți descoperi aceasta celor duhovnicești”. Înțeleptul Sirah ne sfătuiește spunând: Mai înainte de judecată ispitește-te pe tine, și în ceasul judecății vei afla milă (Int. lui Iisus Sirah 18.20). Iar Domnul spune: Luați aminte, privegheați și vă rugați, că nu știți când va fi acea vreme. Este ca un om care a plecat în altă țară și, lasându-și casa, a dat puterea în mana slugilor, dând fiecăruia lucrul lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze. Vegheați, dar, că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșilor, sau dimineața. Ca nu cumva, venind făra veste, să vă afle pe voi dormind. Iar ceea ce zic vouă, zic tuturor: Privegheați! (Mc. 13,33-37).
 

Cei ce se duc la spovedanie din obișnuința sau cu pretenții, cei ce-și mărturisesc păcatele cu fățărnicie și, din pricina rușinii, iși osândesc păcatele aducând scuze, cei ce se îndreptățesc pe ei înșiși acuzându-i pe alții, aceștia batjocoresc nebunește pe Dumnezeu. Ca Unul Care le știe pe toate, Dumnezeu nu poate fi înșelat. Cei ce-și ascund păcatele suferă ca și cei ce-și ascund de doctori durerile și pricinile lor, din cauza rușinii.
 

Iubiți credincioși! Dumnezeu nu are nevoie de nimic și de nimeni, fiindcă Lui nu-I lipsește nimic. De aceea, nu oferiți rugăciuni și canoane într-un mod exterior pentru a satisface Dreptatea Dumnezeiască pe care ați jignit-o, ca să vă împăcați, chipurile, cu mâniosul Dumnezeu. Numai prin acestea nu dobândești nimic. Ai păcătuit? Simți povara păcatului? Te mustră conștiința? Caută să te ușurezi. Caută să oprești mustrarea conștiinței. Părintele duhovnic este singurul doctor. Caută mai degrabă un tratament decât rugăciuni și canoane. Dar chiar dacă ceri unele ca acestea, totuși nu neglija tratamentul. Atunci când ne îmbolnăvim, învața Apostolul Iacob, cerem rugăciuni, dar suntem unși și cu untdelemn (Iac. 5,14). La fel și aici, căutați leacul, și dacă sunteți bogați, cereți rugăciuni sfinților pentru a se ruga pentru voi, rugându-vă și voi împreună cu ei. Rugăciunile celor ce se roagă cu voi trebuie să fie o expresie a dorinței voastre arzătoare de a va împăca cu Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă sunteți neglijenți, răsplata pentru rugăciunile altora nu vă va fi de nici un folos, din pricină că nu v-ați îmbunătățit moralicește cu nici un chip.
 

Iubiților, noi vorbim despre renaștere morală. Vorbim despre călăuzire creștină. Vorbim despre o viață virtuoasă si modestă. Suntem pentru o relație stransă cu Dumnezeu. Vorbim despre desăvârșire și sfințenie. Deoarece, împărtășindu-ne de virtuți ca acestea, deja noi participăm la viața veșnică. De aceea, dacă nu ne nevoim, nu am împlinit nimic. Și atunci, rugăciunile părinților duhovnici sunt zadarnice, canoanele de pocăință, acatistele și alte rugăciuni de acest fel ale preoțimii se fac deșarte, cele patruzeci de Liturghii se zădărnicesc și ele, atunci când sunt săvârșite pentru o persoană nepocăită, care nu s-a împăcat cu Dumnezeu și care trăiește încă în păcat. Ne mântuim prin zdrobirea inimii și spovedanie sinceră.

SURSA https://www.parohiasfantavineridt.ro/despre-pocainta-si-spovedanie/