Golul ne sperie.

 Înțelepciunea vidului

Golul ne sperie. O asociem cu absența, cu pierderea, cu nimicul care amenință să înghită totul. Ne face să ne simțim inconfortabil să privim în spațiu pentru că trezește sentimentul de a nu avea pământ sub picioare. Și totuși, misticii tuturor tradițiilor ne amintesc că golul nu este lipsă, ci plinătate potențială.

În Orient, shunyata budismului este înțeleasă ca un spațiu fertil, un vid care nu este distrugere, ci origine. În Occident, Sfântul Ioan al Crucii vorbea despre "noaptea întunecată a sufletului", acea dezbrăcare radicală în care, dezbrăcată de tot, rămâne doar goliciunea ființei în fața veșnicului.

Vidul, deci, nu este un sfârșit: este un prag. Este spațiul în care vechiul s-a dizolvat și noul nu s-a născut încă. Poate doare, pentru că ne obligă să renunțăm la identități, certitudini și siguranțe. Dar tocmai aici stă înțelepciunea lui: ne învață să avem încredere în invizibil, să ne deschidem către necunoscut, să trăim fără suporturi false.

Când îndrăznim să intrăm în vid, descoperim că nu un abis este cel care devorează, ci o liniște care susține. Este pauza dintre două respirații, liniștea dintre două note muzicale, calmul dintre două valuri. Fără acel vid, nu ar exista nicio reînnoire sau transformare posibilă.

Societatea noastră, obsedată de umplerea fiecărui moment și a fiecărui spațiu, se teme de gol. Dar cei care îndrăznesc să locuiască în ea găsesc un secret: numai golul poate fi rodnic. Doar atunci când renunțăm la ceea ce nu ne servește, există loc pentru ca noul să intre.

Înțelepciunea golului ne invită să ne oprim și să avem încredere. Să recunoască că în tăcere, în absență și în goliciunea interioară, sălășluiește sămânța veșniciei. Pentru că vidul nu este absența ființei, ci matricea în care toată ființa este gestaționată.

Poate că cel mai mare act mistic al timpului nostru este să nu îndrăznim să umplem totul, să lăsăm spații de liniște, de singurătate, de liniște. Acolo, în acel gol, sufletul își întâlnește adevărul.

Întrebarea este:

🗨️ Vom fi capabili să îmbrățișăm golul nu ca pe o amenințare, ci ca pe un profesor?