Ce s-ar întâmpla dacă am începe să privim fiecare zi ca pe un templu și fiecare moment ca pe o oportunitate de a întâlni divinul?

 Misticismul și viața de zi cu zi

De multe ori credem că misticismul este ceva îndepărtat, rezervat mănăstirilor, templelor sau munților sacri. Ne imaginăm că este o cale exclusivă a marilor căutători spirituali care se separă de lume pentru a-L găsi pe Dumnezeu sau divinul. Dar dacă adevăratul misticism nu ar fi în locuri îndepărtate, ci în cea mai apropiată și simplă viață de zi cu zi?

Misticismul de zi cu zi nu este despre a fugi de lume, ci despre a descoperi sacrul în obișnuit. Este în ceașca de cafea pe care o împărtășim în tăcere cu cineva iubit, în lumina dimineții care intră pe fereastră, într-un cuvânt de încurajare care transformă o zi gri în speranță. Misticul nu este o altă realitate paralelă: este aceeași realitate atunci când o privim cu o conștiință trezită.

Marii maeștri spirituali știau deja acest lucru. Tereza lui Isus spunea că Dumnezeu este "printre oale", adică în treburile casnice, în cele comune, în ceea ce pare neimportant. Și adevărul este că divinul nu este ascuns în complex, ci în simplu. Provocarea este să ne ascuțim privirea pentru a o recunoaște.

Fiecare gest poate deveni rugăciune dacă o facem cu atenție și dăruire. O plimbare, o conversație, un act de generozitate. Un mister este ascuns în ei: posibilitatea de a simți că facem parte dintr-un întreg mai mare. Misticismul nu se trăiește prin separarea de viață, ci prin intrarea mai adâncă în ea.

Într-o societate care ne împinge spre grabă, consum și superficialitate, recuperarea acestei viziuni este revoluționară. Nu este vorba de a adăuga mai multe lucruri pe agendă, ci de a le locui cu o altă prezență. Pregătirea mâncării poate fi un ritual, ascultarea cuiva cu inima deschisă poate fi o formă de meditație, mulțumirea înainte de culcare poate fi o rugăciune tăcută.

Misticismul de zi cu zi ne amintește că transcendentul nu este departe, ci chiar aici, în această clipă. Nu trebuie să așteptăm ca viața să ne dea semne mari: ne vorbește deja în mic, în invizibil, în aparent banal.

Poate că cel mai mare act mistic de astăzi este să trăiești cu deplină conștientizare în mijlocul zgomotului, să cultivi calmul interior fără a te retrage din lume și să recunoști că în fiecare întâlnire umană există o scânteie a eternității.

Pentru că sacrul nu este ceva ce căutăm: este ceva care locuiește în noi. Trebuie doar să ne oprim, să ne deschidem inimile și să recunoaștem acest lucru în viața de zi cu zi.

Întrebarea este: