Iubirea dată de la Dumnezeu nu curge.

 ❣️Iubirea dată de la Dumnezeu se-mpletește cu văzduhul și s-așază pe aripile lumii. Nu se forțează. Și nici nu se caută scormonind în adâncuri. Vine singură, într-o zi, și își așază tălpile pe inima ta. Doar pe-a ta. Și, de cele mai multe ori, nu mai pleacă niciodată…
❣️Ce-i de la El , are zbor precis. Nu se izbește în picăturile de ploaie. Nu se rătăcește și nu se-amestecă cu pământul ori vântul. Nu se ascunde în scorburi de copaci și-ndură iarna geroasă a vieții.
Dacă se-amestecă cu ceva sau își caută haine, atunci nu-i de la Dumnezeu. Și nu-i pentru tine.
❣️

Iubirea dată de la Dumnezeu nu curge. Și nu respiră normal. Suflă doar pe jumătate. Până-ți găsește inima. Și odată găsită se formează întregul. Întregul tău. Întregul lui. Întregul lui Dumnezeu.

VIAȚA TREBUIE TRĂITĂ ACUM, NU MAI TÂRZIU...

Nimeni nu-și amintește toate zilele vieții lui. Foarte multe dintre ele vor intra în uitare. Le vom ține minte doar pe cele luminoase, încărcate de bucurii vindecătoare, fie ele și grăbite, sau pe cele care au durut atât de tare, încât au rămas împietrite în gând.

Ceasurile din tablourile lui Dali se topesc și curg, precum lava unui vulcan care refuză să o mai încapă. Este un simbol al trecerii timpului, dar și un avertisment pentru importanța prezentului. Răvășiți de ceasurile tensionate ale fiecărei zile, privim adesea peste umăr înspre ceea ce am trăit deja. Trecutul pare să închidă în el tot ce a fost frumos în viața noastră, dar care știm bine că nu se va mai repeta niciodată. Pentru că nici vârstele nu se repetă, rămân în urmă noastră, păstrând silueta gândului dus până la capăt.

Ne imaginam mereu ce va urma...
Uneori, până în cele mai mici amănunte! Cu toate astea, niciodată lucrurile nu se desfășoară întocmai cu imaginația noastră proiectată într-un timp încă nesosit. E de ajuns un singur element care să se schimbe și întregul se modifică iremediabil.
Tot balansând între trăit și netrăit, înțelegem că importantă rămâne doar clipa! Ea este certitudinea fiecărei bătăi de inimă, a fiecărei respirații, a fiecărei zbatere de pleoapă.

Microuniversurile din noi stratifică minuțios trăiri în toate nuanțele posibile. Le transformă în amintiri. Te poți întoarce în ele, de câte ori vrei. Retrăiești cu puterea gândului ce a fost cândva. Întâlnești oameni care nu mai fac parte de mult din viața ta, dar, rememorând timpul petrecut cu ei, ai iluzia revederii lor, a reîntâlnirii cu ei, sub imperiul emoțiilor de altădată. Totul pare atât de real! Ca atunci când visăm ceva și ne trezim biruiți de ce ni se întâmplă în vis. Revenirea la realitate se face greu și întreaga zi ești obsedat de senzația stranie că nu a fost doar un vis. Impresia este una de călătorie în timp. De fapt, nici nu greșim prea mult, asta facem în timpul somnului!

Ne întoarcem la clipa prezentului, singura palpabilă, cu un contur ferm. Îmi amintesc iar de observația unui filosof care spunea că una este să-ți imaginezi că arunci cu o piatră în geam și alta e chiar să faci acest lucru. Cioburile căzute și spărtura din geam îți fac realmente dovada acțiunii, nu doar proiecția gândului asupra posibilului gest.

Știm precis că timpul trăit nu se mai întoarce, dar asta nu ne împiedică să-l gonim: să treacă, să treacă... Iarna asta, săptămâna asta, ziua asta, clipa, da, clipa asta! Și ele asta fac, trec. Vine momentul în care ne mirăm prostește: ce repede a trecut viața asta, oameni buni, vă vine să credeți?!
Trăim cu toții pe o planetă ajunsă în pragul agoniei. Dezechilibrul s-a instalat pretutindeni - poluare excesivă, secetă sau inundații, cutremure, schimbări dramatice de climă, boli incurabile, războaie, sărăcie, instabilitate socială, economică și politică, proteste de amploare fără precedent. Suntem nefericiți. Derutați. Anxioși. Corăbiile viselor noastre frumoase se scufundă una după alta. Ce așteptăm? Ce va mai urma? Și, mai ales, cum o fi mai arătând normalitatea?

Sunt tot atâtea fațete ale unei clipe. Clipă care trebuie trăită. Cu verticalitate. Nu ne folosește la nimic disperarea și panica. Vor trece toate, nimic nu e veșnic. Prețul plătit hotărârii de a rezista nu este unui insignifiant. Dar nici alternativa pasivității nu este o soluție salvatoare! Fiecare generație a avut de plătit tributul ei. Dintotdeauna oamenii au trecut prin încercări greu de înfruntat. Dar drumul trebuie parcurs până la capăt. Cu răbdare și cu luciditate. Și, poate, cu mai multă iubire pentru semenii noștri, care să vindece aplecarea spre violență și intoleranță!