𝐏𝐎𝐕𝐄𝐒𝐓𝐄 cu tâlc! (metafore despre minte, frică, libertate, alegeri și umanitate)

 A fost odată un rege care avea două fiice.

Una era foarte frumoasă, dar lipsită de înțelepciune. Cealaltă nu era deloc frumoasă, însă avea o minte limpede și un suflet bun. Regele suferea pentru amândouă. Pentru una, pentru că frumusețea fără înțelepciune atrage adesea singurătate și greșeli. Pentru cealaltă, pentru că vedea cât de greu îi este să trăiască într-o lume care pune atât de mult preț pe aparențe. Într-o zi, prințesa cea urâtă a mers la marginea unui râu și a început să plângă. Plângea nu doar pentru ea, ci și pentru durerea tatălui ei și pentru lumea din jurul ei. Atunci, din apă a apărut Geniul Râului. — Știu de ce plângi, i-a spus el. Îți voi împlini trei dorințe. Prințesa s-a gândit întâi să ceară frumusețe. Era dorința pe care o purtase ani întregi în suflet. Dar apoi și-a privit sora și și-a spus: „Cum aș putea fi cu adevărat fericită într-o lume lipsită de înțelepciune?” Așa că prima dorință a fost: — Fă oamenii din regatul tatălui meu mai înțelepți. Geniul a încuviințat. Pentru a doua dorință, prințesa s-a gândit din nou la ea. Dar și-a amintit că tatăl ei era bolnav și că mulți oameni sufereau. — Vindecă-l pe tatăl meu și pe toți cei aflați în durere. — S-a făcut, a spus Geniul. Mai rămânea o singură dorință. Prințesa a simțit din nou tentația de a cere frumusețe. Dar înțelepciunea i-a șoptit: „Frumusețea trece. Timpul o schimbă pe fiecare dintre noi.” Și atunci a spus: — Dă-mi puterea de a mă accepta pe mine însămi așa cum sunt și de a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt. În clipa aceea, ceva s-a schimbat în interiorul ei. A simțit pace, a simțit iubire, a simțit bucuria de a fi exact cine este. Când s-a aplecat asupra apei, și-a văzut chipul reflectat și a rămas uimită: devenise frumoasă. — Tu mi-ai dat frumusețea? l-a întrebat pe Geniu. Iar el i-a răspuns zâmbind: — Nu eu. Frumusețea adevărată apare atunci când omul încetează să se lupte cu sine și începe să se accepte cu iubire. De multe ori, oamenii caută frumusețea în oglindă, validarea în ochii altora și liniștea în lucruri exterioare. Dar adevărata transformare începe în interior. Pentru că omul care se acceptă pe sine capătă o lumină pe care nici timpul și nici viața nu o pot șterge.