Rugăciunea

 

Rugăciunea, împreună cu postul și milostenia, este unul din cei trei stâlpi ai evlaviei, după cum arată Mântuitorul Iisus Hristos în predica de pe muntele fericirilor (Matei 6, 1-18). Biserica Ortodoxă învață că toate virtuțile și harurile lui Dumnezeu se obțin în primul rând prin rugăciune.

În mod propriu, rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu (cf. Evagrie Ponticul). Este o realitate care ne pune în legătură cu Dumnezeu (Arhim. Teofil Părăian). În fond, rugăciunea este un mijloc de a sta în fața lui Dumnezeu sau în fața celor către care le este adresată rugăciunea: în fața Maicii Domnului, în fața sfinților lui Dumnezeu cu care vorbim în mod real, când într-adevăr ne unim gândurile și simțirile noastre cu textele liturgice de rugăciune. ^[1]

 

Rugăciunea personală

Rugăciunea personală trebuie făcută în taină. În tradiția spirituală a Bisericii, cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: intră în cămara ta au fost interpretate atât literal, cât și pentru a însemna că omul care se roagă trebuie să intre în sine însuși, în propriul suflet, unindu-și mintea cu inima.

Rugăciunea trebuie să fie scurtă, simplă și regulată. Ea poate fi și o atitudine lăuntrică, o îndreptare a sufletului către Dumnezeu în deplină tăcere. Povățuitorii duhovnicești ne avertizează în privința rugăciunilor prea lungi și cu prea multe cereri, căci rugăciunea îndreptată către Dumnezeu cu credință primește răspuns. Omul riscă să primească ceea ce a vrut, dar aceasta să nu îi priască. Dumnezeu știe cel mai bine de ce avem nevoie și ar trebui ca și în rugăciune să ne încredem în El: Dă-ne ceea ce este de trebuință, Doamne. Facă-se voia Ta. Domnul Hristos ne-a învățat cum să ne rugăm, dăruindu-ne rugăciunea Tatăl nostru.

Rugăciunea neîncetată

Sfântul Pavel, în prima sa epistolă către tesaloniceni scrie: Rugați-vă neîncetat (5, 17), iar romanilor le spune: la rugăciune stăruiți (12, 12). Aceste cuvinte au fost interpretate în două moduri distincte în tradiția ortodoxă: fie ca stabilire a unei rânduieli de rugăciune care să fie urmată zi de zi, fie de a se ruga mereu cu una și aceeași rugăciune scurtă, rugăciunea lui Iisus care, repetată de sute și mii de ori în timpul zilei și al nopții, se va înrădăcina în inimă, fiind prezentă în suflet ca o chemare permanentă a Domnului Iisus Hristos.

La rândul lui, sfântul Maxim Mărturisitorul extinde viziunea despre rugăciunea neîncetată într-o tâlcuire din Răspunsurile către Talasie, în care spune: Rugăciunea neîntreruptă constă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu multă evlavie și cu dor, a atârna pururea cu nădejdea în El și a te încrede în El în orice ai face și ți s-ar întâmpla. (Filocalia, vol.3).

Rugăciunea de mijlocire

Ortodoxia învață că Domnul Iisus, în rugăciunea Sa către Tatăl, S-a rugat pentru poporul Său și că El este singurul care poate mijloci pentru omenire înaintea lui Dumnezeu. În slava Sa de după Înviere, El se roagă pururea Tatălui pentru noi toți, Întru și prin Hristos, creștinii ortodocși pot și ei să devină mijlocitori pentru alții înaintea lui Dumnezeu, În numele Domnului Iisus Hristos, creștinii se pot ruga unii pentru alții și pentru întreaga Creație. Toate rugăciunile sunt adresate lui Dumnezeu Tatăl, prin Fiul și întru Sfântul Său Duh, chiar dacă în cuvintele rugăciunii nu sunt menționate toate Persoanele Sfintei Treimi.

Dumnezeu, fiind deasupra constrângerilor impuse de trecerea timpului, știe toate întru veșnicie și ține seama de orice acțiune în cadrul planului său. Chiar dinainte de facerea lumii, Dumnezeu a auzit sau mai bine zis aude în veșnicie rugăciunile poporului Său. Domnul nu ascultă rugăciunile doar după ce s-au încheiat, întrucât pentru El noțiunile de „înainte” și „după” nu funcționează. Dumnezeu știe ce-i vom cere chiar înainte să i-o cerem, căci El cunoaște toate și toată viața noastră cu înțelegerea Sa dumnezeiască atotcuprinzătorare. Domnul aude rugăciunile, chiar și cele pentru morți, înainte ca ele să fie rostite și El ține seama de ele, după cum cunoaște și ține seama de nerostirea, uitarea, sau delăsarea rugăciunilor, toate având efecte în planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii.

Rugăciunea liturgică

În Biserica Ortodoxă, rugăciunea liturgică este participarea Bisericii la rugăciunea neîncetată a lui Hristos înaintea lui Dumnezeu în Împărăția Cerurilor: Hristos Se aduce pe Sine, Trupul Său și Biserica, Mireasa Lui, Tatălui, întru Duhul Sfânt. Aceasta este rugăciunea unică pe care o aduc Domnului toți membrii Bisericii adunați laolaltă, alcătuind totodată Trupul lui Hristos și Mireasa lui Hristos.

Fiecare credincios ar trebui să se străduiască, pe cât va putea, să se unească, în rugăciunea liturgică a Bisericii, cu toți cei de față. Aici, credincioșii se roagă împreună cu Biserica: aceasta este vremea rugăciunii comune, nu a celei individuale. Iar aceasta o facem nu ca să uităm și să renunțăm la propria noastră persoană, la propriile noastre nevoi sau dorințe, nu ca să devenim doar o voce anonimă dintr-o mulțime, ci pentru ca, împreună cu toți ceilalți, cu Biserica din întreaga lume cerească și pământească, împreună cu Hristos Însuși, să facem din rugăciunea noastră o unică, „dumnezeiască” „Liturghie cerească” a întregii Creații înaintea lui Dumnezeu.

Rugăciunea pentru morți

Pomenirea tuturor celor adormiți (morți) se face mai ales în Sâmbetele morților (Moșii). Cu aceste ocazii, se face o slujbă specială de pomenire a morților. În unele Biserici Ortodoxe, această slujbă se face de patru ori pe an: în cele două sâmbete dinainte de Postul mare, în prima sâmbătă din Postul Mare și în sâmbăta dinainte de Rusalii. În Biserica Ortodoxă Română, unde practica rugăciunii pentru morți este foarte dezvoltată, slujbe de pomenire a morților se fac (cu excepția perioadelor de prăznuire a sărbătorilor mari) aproape în fiecare sâmbătă și în special în perioada Postului Mare. Pomeniri speciale ale morților (Moșii de iarnă și respectiv de vară) se fac în sâmbăta din Săptămâna brânzei și în sâmbăta dinainte de Rusalii; o slujbă specială de pomenire a morților se face și în sâmbăta dinainte de începerea postului Nașterii Domnului. Ortodocșii consideră că este de datoria celor în viață să îi pomenească și să se roage pentru cei adormiți. Cu aceste ocazii speciale, sunt pomeniți atât morții cunoscuți, cât și cei necunoscuți, cei care nu mai au pe nimeni să se roage pentru ei. În aceste zile, credincioșii aduc la biserică vase cu colivă și dau preotului câte un pomelnic cu numele celor răposați pentru care doresc să se roage.