Sinaxar 13 Noiembrie

 În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului.

Acest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea.

Iar ea s-a făcut cu totul fiară ţinând cu tărie via. Şi a fost sfântul alungat din scaun întâi de dânsa şi în al doilea rând prin mijlocul episcopilor, care se purtau mai mult silniceşte decât creştineşte. După aceea s-a întors iarăşi la scaunul său. Şi în cele din urmă, sfântul a fost izgonit la Cucuzo al Armeniei şi, petrecând multe scârbe, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu.

Precum se vede la istoria lui, după scoaterea lui din scaun şi după izgonire, cei ce fuseseră îndemnători spre aceasta, căzând în multe feluri de boli, rea moarte au luat. Pătimind aceasta întâi Eudoxia, căci a fost ea întâi întru fărădelege şi a fost pricina pierzării episcopilor. Şi zic că după moartea ei, spre semnul strâmbătăţii ce a făcut Hrisostomului, mormântul în care era îngropată a tremurat treizeci şi doi de ani. Iar dacă s-au adus sfintele moaşte ale Hrisostomului şi s-au pus acolo unde şi acum se află, a încetat acel cutremur.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului şi noului Mucenic Damaschin, cel din cetatea împărătească, care iarăşi acolo a mărturisit la anul 1681.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna noiembrie în 13 zile: pomenirea celui între Sfinti Pãrintele nostru Ioan Gurã de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (+407).

        Acest mare dascal si luminator al lumii a fost din marea cetate Antiohia, nascut la anul 344, din parinti dreptcredinciosi: tatal lui se numea Secund si era capetenia Siriei, iar mama sa, Antuza.
        Din frageda varsta, a pierdut pe tatal sau, iar mama sa, nemaicasatorindu-se, desi era foarte tanara, isi inchina viata cresterii copilului ei. El a fost botezat la varsta de 20 de ani si a avut parte, prin grija mamei sale, de cei mai vestiti dascali din Antiohia: Libanius si Andragatie. Indata, inca de la inceput, Sfantul atata o mare dragoste catre stiinta vorbirii si, cu nevointa se puse la invatatura si, cu ascutimea mintii ce avea, a deprins toata stiinta elineasca. Tot asa a ajuns si la stapanirea crestinestilor Scripturi, avand doi indrumatori de seama: pe arhiepiscopul Antiohiei, Meletie, si pe Diodor, episcopul din Tars, capetenia scolii din Antiohia.
        Mai era in Antiohia si o casa crestineasca de asceti, pe care o conducea un nevoitor mai in varsta, Carterius cu numele, de unde Sfantul Ioan, si alti tineri ca el, dezgustati de o viata calduta, fara duh de jertfa, faceau legaminte ascetice, din dragoste pentru Hristos. Era ca o manastire in cetate. Este timpul cand Sfantul Ioan isi implini visul sau de taina, de a duce o vreme, o viata pustniceasca. In muntii din preajma Antiohiei, el a trait, asadar, patru ani de manastire cu viata de obste si doi ani de pustnicie, intr-o pestera. Deci, ajungand, astfel, la deprinderea vietii ascetice, Sfantul Ioan a fost ridicat la randuiala clericilor de Sfantul Meletie, arhiepiscopul, care-l si botezase si l-a sfintit diacon (381), iar Flavian, urmasul lui Meletie, l-a sfintit preot (386). In aceasta vreme, Sfantul Ioan a scris preafrumoasa lui carte Despre preotie, inchinata prietenului sau Vasilie, cautand sa-si indreptateasca fuga lui de preotie, socotindu-se nevrednic.
        Ca preot, timp de 12 ani, a fost slujitorul si predicatorul neintrecut al patriarhiei din Antiohia, alcatuind multe cuvinte de invatatura. Din acest timp ne-au ramas, de la el, Cuvantarile asupra Evangheliei de la Matei, Cuvantarile despre statui si Cuvantarile la cele 14 Epistole ale Sfantului Apostol Pavel, toate adevarate indreptare pentru o viata desavarsita.
        Intamplandu-se intre timp, ca Nectarie, patriarhul Constantinopolului, a parasit viata aceasta, Sfantui Ioan a fost chemat cu porunca imparatului Arcadie, ca sa fie sfintit patriarh al Constantinopolului, primind hirotonia canonica din mainile patriarhului Teofil al Alexandriei, la 28 februarie 398.
        Ca patriarh, Sfantul Ioan s-a ostenit mult cu raspandirea credintei si convertirea la Ortodoxie a gotilor arieni de la Dunare, cu evanghelizarea locuitorilor de la sate, cu intemeierea de asezaminte pentru bolnavi si saraci, pentru fecioare si vaduve. El nu a incetat nici a predica, pentru indreptarea naravurilor, impotriva luxului, a lacomiei si pentru Evanghelia iubirii de oameni.
        Dintr-o pricina ca aceasta, dupa caderea de la putere a lui Eutropie, primul dregator al imparatiei, Eudoxia imparateasa s-a facut vrajmasa Sfantului Ioan. Si anume, pentru ca, rapind ea, pe nedrept, via unei vaduve sarace, ce se numea Calitropia, Sfantul a sfatuit-o sa nu tina lucrul strain cu sila. Si, nevrand ea sa asculte de cuvintele lui, Sfantul o mustra si o asemana cu Izabela si Irodiada. Iar ea s-a facut cu totul fiara. Si a fost izgonit Sfantul din scaun, intai de dansa, dupa Sinodul tinut la Stejar si condus de patriarhul Teofil, care-l sfintise episcop. Deci, dupa un timp, s-a intors Sfantul, la scaunul sau. Iar, dupa doua luni, a fost izgonit a doua oara si surghiunit de imparatul, la Cucuz, in Armenia. Si, indurand Sfantul multe suferinte, si-a dat cinstitul sau suflet lui Dumnezeu, la Comane, in Armenia. Ultimele sale cuvinte au fost: "Slava lui Dumnezeu pentru toate"! (14sept.407).
        Dar lumea din Constantinopol nu s-a linistit decat la anul 438, cand patriarhul Procul, unul din urmasii Sfantului, a mutat, cu mare alai, moastele Sfantului Ioan, de la Comane, la Constantinopol. Imparatul Teodosie cel Tanar si sora sa Pulheria, au luat parte la serbare, cerand in genunchi iertare pentru parintii lor. De atunci, sfintele lui moaste odihnesc cu cinste in biserica "Sfintilor Apostoli", din Constantinopol.
        Celui mai mare predicator din vremea de aur a crestinatatii, Biserica ii serbeaza pomenirea de trei ori pe an: la 13 noiembrie si apoi la 27 si 30 ianuarie, precum si in fiecare zi, cand se savarseste Liturghia lui.
 

 
 

Întru aceastã zi, cuvânt despre Sfântul Ioan Gurã de Aur.

        Ne spunea noua parintele Tis de la Amasia ca auzise pe Adelfie, fratele sau, zicand: "Cand Sfantul Ioan Gura de Aur, patriarhul Constantinopolului,  a fost izgonit si surghiunit la Comane, petrecea in casa noastra si pentru acea multa indrazneala si dragoste aveam catre dansul". Si, zicea Adelfie, fratele meu si episcopul de la Cucuz: "Dupa ce fericitul Ioan s-a mutat la Domnul, fiind acolo in surghiun, mare mahnire am avut, ca un barbat ca acesta, invatator al lumii, care cu cuvantul sau veselea Biserica lui Hristos, unul ca acesta in surghiun a raposat.
        Insa, m-am rugat Domnului cu multe lacrimi, ca sa-mi arate mie in care randuiala este si de este numarat intre patriarhi. Si mult rugandu-ma eu, pentru aceasta, intr-o noapte, am vazut in vis pe un barbat foarte luminat la vedere. Si m-a luat pe mine de mana dreapta si m-a dus la un oarecare loc luminos si preaslavit si mi-a aratat mie pe toti invatatorii Bisericii. Iar eu nadajduiam sa vad acolo cu dansii si pe doritul meu Ioan Gura de Aur. Si, dupa ce mi-a aratat mie pe toti si mi-a spus si numele fiecaruia dintr-insii, iarasi luandu-ma de mana, m-a scos pe mine afara. Iar eu mergand dupa dansul mahnit ca nu vazusem, cu arhierei, pe fericitul Ioan.
        Deci, mi-a zis mie: "Ce-ti este? SI de ce esti mahnit? Ca nimeni intrand aici, nu iese de aici mahnit. Iar eu i-am raspuns: Aceasta imi este mie mahnirea, ca, pe iubitul meu Ioan Gura de Aur, nu l-am vazut cu ceilalti episcopi. Iar el mi-a zis mie: Zici de Ioan povatuitorul pocaintei? Si i-am zis: Asa. Deci, mi-a raspuns mie, zicand: "Tot omul, in trup fiind, nu-l poate vedea pe acela. Ca acela la Scaunul Stapanului sta, intre Serafimi si Heruvimi. SI m-am mangaiat de cuvintele lui".

 
 

Întru aceastã zi, cuvânt al Sfântului Ioan Gurã de Aur, despre osânda cea fãrã de sfârsit si despre Împãrãtia Cereascã si ca sã avem în minte totdeauna ziua iesirii sufletului nostru.

        Sa intram, iubitilor, fiecare intru a sa constiinta si sa ne gandim la pacate si sa facem judecata asupra noastra, ca nu cumva cu lumea sa fim instrainati, ca infricosatoare este Judecata, groaznic este locul si plin de intrebare si de frica, asemenea si raul cel de foc care va curge. Sa ne aducem aminte de ceea ce s-a zis in Evanghelie: "Ingerii alergand, camara inchizandu-se, facliile stingandu-se, puterile tragand in cuptorul cel de foc". Inca sa te gandesti si la aceasta: daca vreunuia dintre noi i s-ar scoate le iveala astazi, inaintea a tot poporul, un lucru ascuns, apoi, cat nu s-ar ruga ca sa piara mai bine, sa sa se desfaca pamanul cu dansul? Dar cand ar fi martori rai de fata la taina aceea? Apoi, ce defaimare nu vom primi atunci cand, inaintea a toata lumea, se vor aduce la iveala toate, intr-o priveliste ca aceea, inaintea celor stiuti si nestiuti de noi, toti luand aminte? Oh, vai mie, cum voi spune voua nevoia aceea?
        De omeneasca nedumerire surprinsi, sau, mai bine inca se cade a zice, de frica de Dumnezeu, in ce chip vom fi atunci, spune-mi mie, cand legati, cu dintii scrasnind, intru intunericul cel mai din afara vom fi goniti? Drept aceea, pe acestea ce vor sa fie, caderea din imparatie, adica, durerea, legaturile cele vestite din gheena, intunericul cel mai din afara, viermele cel otravit, scrasnirea dintilor, scarba, greutatea raului celui de foc, cuptorul cel nestins, pe toate adunandu-le si inainte punandu-le, averea aceasta adunata sa o dezradacinam, ca boala este aceasta. Iar pe adevarata bogatie luand-o, sa ne izbavesti, de aceasta cumplita saracie, vesnicei Judecati, si bunatatilor celor ce vor sa fie sa ne impartasesti. Ca, daca ne vom sargui si ne vom ruga la Dansul, apoi ne va ierta pe noi Dumnezeu. Iar de nu vom cere de la Dansul, nici nu vom face nimic de acest fel, apoi, cum vom fi noi iertati? Ca fapte bune nu vom indeplini, dormind.
        Ca nici lucrurile cele bune ale lumii acesteia nu este cu putinta a le afla niciodata cel ce doarme; cu cat mai vartos cele duhovnicesti. Ca si de la un prieten, nimic nu va lua cindva cel ce doarme; apoi, cum de la Dumnezeu? Nici parintii nu fac cinste fiilor celor somnorosi; cu mult mai mult Dumnezeu. Nici stapanii nu sufera pe slugile cele lenese; cum, iarasi Dumnezeu va suferi?
        Pentru aceea, sa ne stramtoram putin aici, acum, ca in veci sa ne veselim. Ca stramtorati se cade sa fim aici; de nu, apoi acolo ne asteapta pe noi suferinta. Pentru ce, dar, nu voim sa fim obiditi aici, ca acolo sa ne odihnim de-a pururea? Sa suspinam deci putin, rogu-va pe voi, si sa ne targuim aici, ca atunci sa nu plangem. Aici, acest plans este o fapta buna, iar acolo este fara de folos. Aici, putina vreme te vei veseli iar acolo fara de sfarsit te vei intrista. Sa ne intristam iubitilor, pana ce este vreme. Insa, foarte sa ne ingrijim, ca sa nu zicem, ca bogatul cel nebun (Luca,12,19,20). Daca a iertat acum, acela se ingrijeste de mantuirea sa. Deci, de ea sa ne ingrijim acum! Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.