- Ce-ai lua cu tine, Dacă s-ar pune problema Să faci zilnic naveta între rai şi iad, Ca să ţii nişte cursuri? - O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne, Dacă nu-ţi cer prea mult. - Ceri prea mult, îţi tăiem femeia, Te-ar ţine de vorbă, Ţi-ar împuia capul cu fleacuri Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul. - Te implor, taie-mi cartea, O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine O sticlă de vin şi-o femeie. Asta aş dori, dacă nu cer prea mult. - Ceri prea mult. Ce-ai dori să iei cu tine, Dacă s-ar pune problema Să faci zilnic naveta între rai şi iad, Ca să ţii nişte cursuri? - O sticlă de vin şi-o femeie, Dacă nu cer prea mult. - Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi, E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia. - Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană? Mai bine tăiaţi-mi vinul, Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul, Inspirându-mă din ochii iubitei. Tăcere, minute lungi, Poate chiar veşnicii, Lăsându-mi-se timp pentru uitare. - Ce-ai dori să iei cu tine, Dacă s-ar pune problema Să faci zilnic naveta între rai şi iad, Ca să ţii nişte cursuri? - O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult. - Ceri prea mult, îţi tăiem femeia. - Atunci taie-mi mai bine cursurile, Taie-mi iadul şi raiul, Ori totul, ori nimic. Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba." (Marin Sorescu)

 Tatăl nostru, cuprins de frică, i-a spus mamei: «Femeie, ce spune copilul?». Şi într-adevăr, în clipa aceea se scufundase corabia noastră... Şi ca să ne alunge presupunerea că ar avea darul mai-înainte-vederii, ne spunea, vorbind asemeni unui copil mic, căci nu avea deloc dinţi: „Toţi copiii cei mici au dalul mai-înaite-vedelii”.

Acest preot evlavios şi vrednic de cinste s-a născut în insula Naxos. Părinţii lui erau destul de înstăriţi, având o moşie a lor şi, în cuprinsul ei, o bisericuţă închinată Sfântului Nicolae. De mic copil, el mergea aici la orice oră s-ar fi întâmplat, intra pe ascuns în biserică, îşi punea un cearşaf pe el şi cânta tot ce ştia, ca un copilaş ce era. Într-o seară târziu a trecut un om pe lângă bisericuţă şi a auzit psalmodia. Dintr-o curiozitate firească coborî de pe animalul său, ca să vadă ce se întâmplă, şi îl văzu pe Părintele Nicolae – pe atunci, precum am spus, un copilandru – cântând.

Odată, Părintele Nicolae ne povestea întâmplări legate de vârsta copilăriei sale. Printre altele, ne spuse că, într-o seară de iarnă, pe când stăteau lângă sobă, i-a zis tatălui său: „«Tată, în clipa aceasta s-a scufundat corabia noastră „Evanghelistria”, lângă Constantinopol». Tatăl nostru, cuprins de frică, i-a spus mamei: «Femeie, ce spune copilul?». Şi într-adevăr, în clipa aceea se scufundase corabia noastră...”. Şi ca să ne alunge presupunerea că ar avea darul mai-înainte-vederii, ne spunea, vorbind asemeni unui copil mic, căci nu avea deloc dinţi: „Toţi copiii cei mici au dalul mai-înaite-vedelii”.

(Monahia Marta, Sfântul Nicolae Planas, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2008, pp. 35-36)•  Singurii metafizicieni adevăraţi care au mai rămas în această lume materialistă şi relativistă care şi-a pierdut credinţa şi poate şi sacralitatea conştiinţei, sunt poate doar copii. Copiii au atâta imaginaţie, inocența, credinţă, curiozitate şi dorinţa de a vedea şi înţelege ceea ce există dincolo de realitatea imediată, imanentă. De unde şi speranţa că metafizica are totuşi un viitor. Insuşi Iisus a spus:”Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.” (Viitorul metafizicii)

• Din câți s-au învrednicit să-L caute pe Dumnezeu doar puțini L-am găsit, dar nu în această lume ci în pustie, în liniștea tainică a solitudinii celei mai adânci, acolo unde nu se văd decât pașii și unde nu se aud decât gândurile infinite ale lui Dumnezeu. Acei locuitori singuratici și melancolici, visători, sfinți, profeți, asceți și poeți ai pustiei, de care lumea aceasta s-a lepădat ca de niște leproși, erau de fapt părinții noștri duhovnicești, doctori ai sufletelor care primiseră darul și harul să vindece chiar și pe cei care se cred sănătoși, deși nu sunt, și să îndrume turma plăpândă și rătăcită spre potecile metafizice pe care din când în când se vedeau în nisip pașii lui Dumnezeu. Pe aceia de care lumea aceasta s-a lepădat Iisus i-a vizitat pre când El Insuși s-a dus în pustie să postească și să se roage. (Potecile metafizice)

 • Dacă mintea şi inima noastră nu sunt pline de speranţa şi credinţa învierii, a vieţii veşnice, atunci frica de moarte, teama de necunoscut, anguasele metafizice, vor umple cămara pustiită a sufletului nostru, iar conştientul şi subconştientul personal şi colectiv vor fi inundate de curenţii tulburi ai viselor rebele şi demonice, de coşmarele neputinţei şi ale zădărniciei. Luciditatea analitică, logica lineară, realismul obiectiv, experimental, sunt căi şi mijloace adecvate şi operative de cercetare folosite de ştiinta şi tehnologie, algoritme, coduri cibernetice, busole de orientare pragmatice, precise şi efective. Dar nu în metafizic, nu dincolo de zonele existenţiale ale lumii acesteia limitrofe şi claustrofobice. Iar dacă suntem absolut siguri şi convinşi că lumea aceasta este singura lume posibilă în infinitul astronomic de posibilităţi, poate că n-am fost suficient de binecuvântaţi şi cu darul intuiţiei şi al viziunii metafizice, cu darul vederii. (Darul intuiţiei metafizice)

 • Trezirea omului din somnul metafizic și mithopoetic este un epifenomen istoric relativ recent. După ce am dormitat o istorie întreagă legănați de vise poetice ne-am trezit acum la o realitate rece pe care încercăm prin toate mijloacele să o înțelegem. Dar trezirea cunoștiintei la realitatea anti-spirituală, a maturității seculare, a început deja să ne obosească, să ne tulbure viziunea. Câtă fericire am văzut până acum în istorie? Aspirațiile noastre după un paradis terestru, fără de Dumnezeu, nu ni se mai par atât de realiste. Ne este teama că rămaşi singuri, prea puțini s-ar mai putea trezi. Iar pe cei care se vor mai trezi şi vor fi din nou capabili să vadă ceea ce este de văzut, îi va  cuprinde iarăși dorul de vis metafizic. (Dorul de vis metafizic)

•  O fi creierul aur cenuşiu cu însușiri electrochimice și electromagnetice, ochiul un aparat de fotografiat ori video, dar gândurile, ideile, emoțiile, intuițiile ce sunt? Intre formele materiale ale realității și cele invizibile, non-corporale, există o prăpastie dar și un pod al imaginației metafizice. Orb lângă orb ţinându-se de mână, toţi pot cădea în prăpastia metafizică. Doar unul dintre ei dacă şi-ar recăpăta vederea şi milioane în jur s-ar putea salva. (Prapăstia metafizică)

• Legile fizicii și ale naturii sunt susținute, propulsate de alte legi, puteri, cauzalităti eficiente şi ierarhice, inteligențe acţionând din spaţiu şi timp şi de dincolo de spaţiu şi de timp, din metafizică, intenții și finalități dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Altfel cum se poate explica faptul că legile fizicii și ale naturii care ne apar atât de logice totuși nu ne spun nimic despre cine suntem, de unde venim și încotro mergem? (Fizică şi Metafizică)

 • Cine are conștiința trează va suferi mai mult; cine are o inimă mai curată va suferi; cine are o sensibilitate sufletească deosebită iarăși va suferi. Omenește vorbind este multă nedreptate în rânduiala lumii acesteia. Dacă Iisus nu ne-ar fi revelat că drumul crucii și al suferinței, via dolorosa, este singura cale divină spre mântuire, spre ieșirea la lumină din peștera întunecată a existenței, am fi rămas tot singuri și neconsolați în acea disperată singuratate metafizică, în acea realitate surdă și indiferentă la suferința omului și mai ales a omului cu vocație și aspirații transcedentale, cu ochi care văd calea spre mântuire. (Metafizica suferinţei)Cine are conștiința trează va suferi mai mult; cine are o inimă mai curată va suferi; cine are o sensibilitate sufletească deosebită iarăși va suferi. Omenește vorbind este multă nedreptate în rânduiala lumii acesteia. Dacă Iisus nu ne-ar fi revelat că drumul crucii și al suferinței, via dolorosa, este singura cale divină spre mântuire, spre ieșirea la lumină din peștera întunecată a existenței, am fi rămas tot singuri și neconsolați în acea disperată singuratate metafizică, în acea realitate surdă și indiferentă la suferința omului și mai ales a omului cu vocație și aspirații transcedentale, cu ochi care văd calea spre mântuire. (Metafizica suferinţei

Și în această metafizică a suferintei Dumnezeu ne ține lângă El în mângăieri , vorbe de duh ce încurajează , curată, iartă, ...stinge focul firii și ne adapă din izvoarele Sale.
Mulțumesc .