"BUCURĂ-TE, BUCURIA MEA!, HRISTOS A ÎNVIAT!"

 "BUCURĂ-TE, BUCURIA MEA!, HRISTOS A ÎNVIAT!" 

Cu aceste cuvinte, Sfântul Serafim de Sarov își întâmpina vizitatorii, în orice zi.
Tot el a spus: “Bucuria mea, câştigă duhul păcii şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”.
Mântuitorul Iisus Hristos ne lasă ca un testament aceste cuvinte, după Învierea Sa: "BUCURAȚI-VĂ!" și "PACE VOUĂ!".
Să le păstrăm în viața noastră și să nădăjduim că prin aceste îndemnuri, "bucuria" și "pacea" ne fac să înviem de fiecare dată, schimbându-ne spre bine. HRISTOS A ÎNVIAT!

„O Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale“

 

Sfântul Serafim de Sarov ‒ drumul spre sfințenie

• • 

    Sfântul Serafim de Sarov ‒ drumul spre sfințenie / Foto: Oana Nechifor

    Sfântul Serafim de Sarov ‒ drumul spre sfințenie / Foto: Oana Nechifor

După 47 de ani în care a trăit în asceză absolută, fiind pe rând călugăr în obște, sihastru, stâlpnic și zăvorât, bătrânul gârbov, înveșmântat în alb, a propovăduit Învierea întregului popor rus, devenind stareț spiritual nu doar pentru maicile din mănăstiri, ci și pentru mirenii care alergau la ajutorul lui, pentru că Domnul îi făcuse multe daruri, cel al vindecărilor, cel al înainte vederii, încât răspundea la scrisori fără a le deschide, cunoștea cele tăinuite de inimile oamenilor. I-a întors pe mulți la Hristos, îndemnându-i astfel: „Bucuria mea, câștigă duhul păcii și atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta!”.

Născut în orașul rus Kursk, fiu al unor negustori cucernici, Sfântul Serafim de Sarov a ajuns cunoscut în lumea întreagă pentru nețărmurita dragoste de Dumnezeu și pentru darurile cu care a fost înzestrat. Intrând în Mănăstirea Sarov de la vârsta de 17 ani, tânărul nu se ferea de la cele mai grele munci și nevoințe, postind aspru și ținând mereu mintea la Domnul, cu ajutorul rugăciunii lui Iisus. Avea o relație cu totul deosebită cu Maica Domnului, care i s-a arătat de 12 ori, vindecându-l în chip miraculos și povățuindu-l. L-a tămăduit când a fost bolnav, i-a legat rănile când a fost bătut și a venit la el în apropiere de sfârșitul vieții pământești, pentru a-l înștiința de aceasta și pentru a lua în grija ei ucenicele pe care le „crescuse” duhovnicește Fericitul Serafim.

După viețuirea în obște timp de mai mulți ani, Sfântul Serafim și-a construit o colibă în pustie, trăind acolo asemenea monahilor din Sfântul Munte. Fiind războit de gânduri și de diavolul care urmărea să îi surpe scara către Cer, Sfântul a hotărât să lupte precum stâlpnicii, așa că a stat o mie de zile și o mie de nopți pe o piatră, în picioare sau îngenuncheat, spunând fără încetare rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, încât războiul gândurilor l-a părăsit pentru totdeauna. Gârbov și mișcându-se cu mare greutate, după ce a fost bătut de niște hoți, Sfântul a luat asupra sa un alt război: cel al tăcerii. La porunca fraților care îl acuzau că s-a rupt de Biserică, a revenit în mănăstire, dar timp de cinci ani s-a zăvorât în chilie, având în antreu un sicriu în care se ruga, iar în chilie un sac de pietre, drept pat, o cioată de copac, drept scaun și o icoană a Maicii Domnului înconjurată de multe lumânări, drept simbol al sufletelor pentru care se ruga.

La îndemnul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântul a deschis ușa chiliei sale pentru toată lumea, petrecând până la ore târzii cu cei pe care îi întâmpina cu blândețe, adresându-li-se: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”.

Domnul îi făcuse multe daruri, cel al vindecărilor, cel al înainte vederii, încât răspundea la scrisori fără a le deschide, cunoștea cele tăinuite de inimile oamenilor, făcea chiar și profeții, acestea fiind înțelese abia după ce se adevereau. Nu a căzut niciodată în capcana slavei deșarte pentru minunile care i se întâmplau și pe care le făcea; din contră, era tot mai smerit și reușea, în acest fel, să îi întoarcă pe mulți la Hristos, îndemnându-i astfel: „Bucuria mea, câștigă duhul păcii și atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta!”.

Ucenicul său cel mai râvnitor, marele proprietar Motovilov, a aflat de la Fericitul Serafim că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, dar cum Motovilov nu înțelegea aceste cuvinte, Sfântul Serafim l-a îmbrățișat, iar ambii au fost cuprinși de o lumină strălucitoare, de căldură și de bună mireasmă, dar și de o pace cum Motovilov nu mai întâlnise, pentru a-i face cunoscută pogorârea Duhului Sfânt nu doar lui, ci și tuturor celor care au citit manuscrisul ucenicului. Fiind părinte duhovnicesc al Mănăstirii Diveievo, în apropiere de Sarov, le îndruma pe maici pentru a spori în calea aleasă, făcând apoi încă o mănăstire, zisă „a Morii”, pentru maicile care dobândiseră rugăciunea lui Iisus.

Una dintre călugărițele de la Diveevo a fost martora venirii Maicii Domnului la Sfântul Serafim, în apropiere de sfârșitul vieții sale, și căzând la pământ, a auzit cum Sfântul vorbea cu ea ca și cu o prietenă bună, Maica Domnului spunându-i: „Iubite Serafim, în curând vei fi cu noi”.

Ajuns la 70 de ani și suferind mult de pe urma rănilor, vorbea cu mare bucurie despre moarte, iar după ce și-a văzut mormântul pregătit, a cântat imnele Învierii în chilie, dându-și sufletul în mâna Domnului. Moaștele sale, confiscate de bolșevici, au fost găsite după 1990 într-un depozit al unui muzeu, iar acum se află spre închinare la Diveevo. Nici după moartea sa, Sfântul Serafim de Sarov nu a încetat să aibă grijă de ucenici, apărându-i de nenumărate ori și făcând vindecări minunate.

Cu acest salut: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” îi întâmpina Sfântul Serafim de Sarov pe toţi oamenii, în tot cursul anului. Foarte firesc. Căci în viaţa creştină există comemorări, aduceri aminte ale unor evenimente, şi există realităţi imuabile, vii. Două astfel de realităţi spirituale vii sunt esenţiale: Învierea lui Hristos şi Sfânta Împărtăşanie – Hristos cel înviat oferit spre cuminecare omului.

Învierea Domnului Hristos este confirmarea faptului că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul făcut Om, pentru a-i arăta omului căzut, rătăcit în păcat, Calea spre Împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni nu a fost omis din misiunea Sa mântuitoare: S-a întrupat şi i-a învăţat Calea Luminii pe cei contemporani şi posteriori Lui; S-a lăsat renegat, schingiuit, omorât, iertându-i, iubindu-i pe făptaşi; asumându-Şi moartea, S-a dus până la Adam-primul om, să-i scoată şi pe cei vechi din întuneric. I-a cuprins pe toţi – buni şi răi, trecuţi, contemporani şi viitori – în viaţa Sa pâmântească şi în moartea Sa, pentru a-i ridica pe toţi la Lumină, prin Învierea Sa.

Învierea lui Hristos este „certificatul de garanţie” al Căii arătate nouă de către El. Învierea îi oferă oricărui om onest certitudinea că drumul Evangheliei este cel corect pentru o viaţă mulţumitoare aici, pe pământ, şi pentru viaţa veşnică în Împărăția Luminii. Fiindcă Evanghelia nu este una dintre multele căi ale oamenilor, fie ei filosofi, profeţi, înţelepţi etc., ci este Calea, de către Însuşi Dumnezeu, Creatorul omului, pe viu arătată. În toată istoria umanităţii, nimeni în afară de Mântuitorul Hristos nu a oferit şi nu va putea oferi Calea, ci doar diverse căi, speculaţii. În faţa Învierii, orice speculaţie păleşte.

Creştinismul începe, stă şi sfârşeşte în Înviere: cel ce crede în Înviere, crede în Viaţă, crede în Lumină, crede în biruinţa Binelui asupra răului. Este un învingător, în Hristos cel veşnic viu, nu un înfrânt de trecătoarele valuri lumeşti.

(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 17 aprilie 2012.)