Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Mc. 14, 38; Mt. 26, 41).
Lupta nu e asupra cărnii şi a sângelui, ci asupra demonilor nevăzuţi şi răi. Să
ne rugăm, mereu în trezvie, spre a nu fi biruiţi, pierzând bunătăţile
cereşti şi osândindu-ne groaznic la un iad fără de sfârşit.
Cercetează în amănunt toate pagubele pricinuite de păcat. Nu
este om întreg la minte, cu gândul la năpaste, cu o inimă atât de
împietrită şi suflet atât de nesimţitor, încât să nu se teamă şi să nu
urască păcatul ca pricină de năprasnică păgubire şi de cazne şi pedepse
mari.
Fugi departe de pricinile şi locurile păcatului:
de jocuri, de prieteşuguri rele, de bogăţia peste măsură, de iubirile
şi legăturile cu cei necuviincioşi, de întâlnirile şi multa vorbire cu
femei/bărbaţi, de tulburările şi zarva oamenilor.
Să nu te duci
în locurile cu lume multă, chiar la vreo sărbătoare sau praznic, că
mintea ta se va înrobi, văzând şi auzind atâta zarvă. Să te depărtezi de
toate locurile primejdioase şi vătămătoare, spre a nu auzi sau grăi
cuvinte necuvenite.
Să nu mănânci, nici să bei peste măsură. Căci cel fără de pază în prăpastie asemenea unui mort se tânguie. Ca urmare a păcatului strămoşesc omul a ajuns într-o aşa amorţeală şi zbucium, că de multe ori cade prin sine în păcat, din pricina marii slăbiciuni - cu atât mai mult, oare nu va cădea când există o pricină în plus? Căci, potrivit proverbului, „locul îl face pe hoţ”.
Să luăm parte cu stăruinţă la Tainele Spovedaniei şi Sfintei împărtăşanii, fiindcă
acestea sunt leacuri şi terapii pregătite de Domnul nostru Iisus
Hristos, ca cea mai mare binefacere primită prin legea harului, spre a
ne tămădui păcatele şi spre a ne feri pe viitor de unele mai mari.
Întotdeauna
vei avea parte de câştig de pe urma acestora, dar mai ales la vreme de
sminteală, când ai mai multă nevoie de har şi putere spre a lupta cu
îndrăzneală, să alergi la Spovedanie, leacul preafolositor şi la sfatul duhovnicului.
Fereşte-te de nepăsare şi acedie,
căci cel trândav e asemenea unui ogor necultivat, cu spini şi pălămidă.
Să cultivi pământul cuvântător (noetic) al sufletului cu gânduri şi
fapte bune, ca să rodească grâul cel bun, şi nu relele zâzanii.
Să fii mereu în lucrare, ocupându-ţi mintea, pururi în mişcare şi de neabătut de la cele ale sufletului şi trupului, ca vrăjmaşul să nu afle loc de ispită.
Dimineaţa să te ridici îndată din pat şi rugăciunea neprihănită, cea mai dulce mângâiere a duhului, să fie cea dintâi lucrare a ta. Cu ajutorul ei uiţi de grija celor trecătoare, dobândeşti evlavie şi putere asupra păcatului.
După rugăciune citeşte o carte folositoare,
căci prin citirea dumnezeieştii Scripturi mintea mult se luminează spre
înţelegerea adevărului, iar voinţa se aprinde spre smerenie, mai
puternică împotriva păcatului şi mai râvnitoare spre virtute.
Cercetează-te pe tine însuţi în fiecare seară, înainte de culcare:
plângi înaintea lui Dumnezeu din pricina mândriei, a vrăjmăşiei,
pizmei, judecării aproapelui, întristării sau veselirii deşarte, de pe
urma lucrurilor lumeşti, a minciunilor şi a cuvintelor nepotrivite, a
bătăilor de joc şi ocărârilor faţă de aproapele, a trândăviei şi
nepăsării faţă de virtutea şi iubirea Ziditorului tău şi a lipsei de
recunoştinţă faţă de El pentru binefacerile Sale, a lenei şi acediei la
rugăciune şi a nemilostivirii faţă de cei sărmani.
Leacul cel mai de seamă este a urî pe deplin iubirea de lume şi tot lucrul deşert şi a nu pune la inimă cuvintele oamenilor, căci lucru de căpătâi pentru cel ce voieşte a dobândi prietenia lui Dumnezeu este de a deveni vrăjmaş lumii.
Cu neputinţă este a sluji la doi domni, fiindcă Dumnezeu este acropola (citadela, culmea cea mai înaltă) tuturor bunătăţilor, pe când lumea întreagă „zace sub puterea celui rău” (IIn. 5, 21).
Fragment din cartea Cum primim în inimă rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia
Leacuri si terapeutici ale Parintilor duhovnicesti pentru fiecare pacat
FIECARE SĂ AIBĂ ÎN MÂINILE SALE ca pe nişte care de luptă şi arme
duhovniceşti în războirea cu vrăjmaşii câteva leacuri duhovniceşti,
asemenea unor plante medicinale folositoare împotriva fiecărui păcat.
Căci lupta nu e asupra cărnii şi a sângelui, ci asupra demonilor
nevăzuţi şi răi. Să ne rugăm, mereu în trezvie, spre a nu fi biruiţi,
pierzând bunătăţile cereşti şi osândindu-ne groaznic la un iad fără de
sfârşit.
Cel dintâi leac este a cerceta în amănunt toate pagubele pricinuite de
păcat. Că nu se află om întreg la minte, cu gândul la năpaste, cu o
inimă atât de împietrită şi suflet atât de nesimţitor, încât să nu se
teamă şi să nu urască păcatul ca pricină de năprasnică păgubire şi de
cazne şi pedepse mari.
De sufletul nostru, de a cărui nobleţe trebuie să ne înduioşăm, creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, cât este fără de păcat, frumos şi împodobit cu atâtea harisme şi zestre duhovnicească, Creatorul şi Făcătorul Se bucură şi Se veseleşte, făcându-Şi locaş în el şi toţi Sfinţii îngeri îl doresc.
De îndată însă după căderea în păcat, Domnul pleacă din el şi intră diavolul şi îl mânjeşte şi-l face atât de murdar şi de urât, că, dacă ar fi cu putinţă să-l cercetăm, ne-am îngrozi de a lui vedere.
Fugi departe de pricinile şi locurile păcatului, adică de jocuri, de prieteşuguri rele, de bogăţia peste măsură, de iubirile şi legăturile cu cei necuviincioşi, de întâlnirile şi multa vorbire cu femei, de tulburările şi zarva oamenilor.
Să nu te duci în locurile cu lume multă, chiar la vreo sărbătoare sau praznic, fiindcă mintea ta se va înrobi, văzând şi auzind atâta zarvă. Să te îndepărtezi de toate locurile primejdioase şi vătămătoare, spre a nu auzi sau grăi cuvinte necuvenite.
Să nu mănânci, nici să bei peste măsură. Căci cel fără de pază în prăpastie asemenea unui mort se tânguie. Ce curaj într-adevăr şi încredinţare poţi avea tu, ca om neputincios şi bolnav, că nu vei cădea, când eşti aruncat în groapa în care adeseori cazi chiar de unul singur, fără a mai fi nevoie de ajutorul altcuiva?
Ca urmare a păcatului strămoşesc omul a ajuns într-o aşa amorţeală şi zbucium, că de multe ori cade prin sine în păcat, din pricina marii slăbiciuni - cu atât mai mult, oare nu va cădea când există o pricină în plus? Căci, potrivit proverbului, „locul îl face pe hoţ”.
Să luăm parte cu stăruinţă la Tainele Spovedaniei şi Sfintei împărtăşanii, fiindcă acestea sunt leacuri şi terapii pregătite de Domnul nostru Iisus Hristos, ca cea mai mare binefacere primită prin legea harului, spre a ne tămădui păcatele şi spre a ne feri pe viitor de unele mai mari. Sunt cea mai mare binefacere adusă de legea harului.
Intotdeauna vei avea parte de câştig de pe urma acestora, dar mai ales la vreme de sminteală, când ai mai multă nevoie de har şi putere spre a lupta cu îndrăzneală, să alergi la Spovedanie, leacul preafolositor, şi la sfatul duhovnicului, care-ţi va asculta gândul împovărător, fiindcă vei dobândi foloase de fiecare dată din belşug prin aceste Taine.
Fereşte-te de nepăsare şi acedie, izvoditoare de patimi, căci cel trândav e asemenea unui ogor necultivat, cu spini şi pălămidă: că trândăvia e purtătoare de multe rele.
Să cultivi pământul cuvântător (noetic) al sufletului cu gânduri şi fapte bune, ca să rodească grâul cel bun, şi nu relele zâzanii. Să fii mereu în lucrare, ocupându-ţi mintea, aproape pururi în mişcare şi de neabătut ca o roată de moară, de la cele ale sufletului şi trupului, ca vrăjmaşul să nu afle loc de ispită Iar dacă noi nu-i dăm grâu bun, vrăjmaşul îi va da pietricele şi o va strica, pentru că o va aprinde, neîndoielnic, la flacăra desfrânării.
Fugi, aşadar, aprig de trândăvie, mai ales dimineaţa, când te
trezeşti. Să te ridici de-ndată din pat şi rugăciunea neprihănită, cea
mai dulce mângâiere a duhului, să fie cea dintâi lucrare a ta. Cu
ajutorul ei uiţi de grija celor trecătoare, dobândeşti evlavie şi putere
asupra păcatului.
După rugăciune citeşte vreo carte folositoare, căci prin citirea
dumnezeieştii Scripturi mintea mult se luminează spre înţelegerea
adevărului, iar voinţa se aprinde spre smerenie, mai puternică împotriva
păcatului şi mai râvnitoare spre virtute.
Cercetează-te pe tine însuţi în fiecare seară, înainte de culcare, şi ia aminte la ziua ce a trecut: dacă ai păcătuit, plângi înaintea lui Dumnezeu din pricina mândriei, a vrăjmăşiei, pizmei, judecării aproapelui, întristării sau veselirii deşarte, de pe urma lucrurilor lumeşti, a minciunilor şi a cuvintelor nepotrivite, a bătăilor de joc şi ocărârilor faţă de aproapele, a jurămintelor netrebnice, a trândăviei şi nepăsării faţă de virtutea şi iubirea Stăpânului şi Ziditorului tău şi a lipsei de recunoştinţă faţă de El pentru binefacerile dăruite ţie; plângi din pricina lenei şi acediei la rugăciune şi a nemilostivirii faţă de cei săraci şi sărmani.
Pentru toate acestea şi pentru altele ca ele, de care te ştii
vinovat, pocăieşte-te şi cere-ţi iertare de la Domnul hotărât de
îndreptare cu adevărat. Ca atunci când îţi vei uda aşternutul cu
lacrimi, asemenea Prorocului David, să adormi în linişte şi să te bucuri
de seninătatea sufletului şi de veselirea cea duhovnicească, după
mărturisirea ce
lor sporiţi în virtute, cunoscători în chip nemijlocit ai acestora.
Leacul cel mai de seamă este a urî pe deplin iubirea de lume şi tot lucrul deşert şi a nu pune la inimă cuvintele oamenilor, căci lucru de căpătâi pentru cel ce voieşte a dobândi prietenia lui Dumnezeu este de a deveni vrăjmaş lumii.
Cu neputinţă a sluji la doi domni, fiindcă Dumnezeu este acropola (citadela, culmea cea mai înaltă) tuturor bunătăţilor, pe când lumea întreagă „zace sub puterea celui rău ” (IIn. 5, 21). De aceea, dacă cel nevoitor nu va uri cu desăvârşire lumea, nu va putea spori în virtute: că amândouă, nicidecum nu va putea fi: şi de lume, şi de Dumnezeu iubitor, şi de bani şi totodată de Hristos iubitor.1
Nota:
1 Selecţie, prelucrare şi comentare ale unor texte din cartea Mântuirea păcătoşilor.
Fragment din cartea "CUM PRIMIM ÎN INIMĂ RUGĂCIUNEA LUI IISUS", Editura Sophia
Această
cuvioasă Elisabeta din fragedă vârstă petrecând cu osteneli
sihăstreşti, a luat de la Hristos har de tămăduiri, şi tămăduia tot
felul de boli. Naşterea ei s-a arătat prin dumnezeiască descoperire, şi
mai înainte s-a însemnat pentru dânsa că va să fie vas ales. Fericita
purta numai o îmbrăcăminte pe dânsa şi îngheţa de frig şi de ger. A
petrecut patruzeci de zile nemâncând; trei ani a avut gândul numai la
Dumnezeu, iar cu ochii cei trupeşti nicidecum n-a văzut frumuseţea şi
întinderea cerului. N-a gustat untdelemn mulţi ani, şi n-a pus
încălţăminte în picioarele ei. Strălucind drept aceea într-aceste fapte
bune, cu plăcere dumnezeiască, a adormit în Domnul, dând har de multe
minuni până în ziua de astăzi, celor ce năzuiesc către dânsa cu
credinţă.
Primind
apoi îngerescul chip, s-a învrednicit de harul preoţiei. Pentru
învăţătura lui iscusită şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu a
rânduit să fie ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. Luptând cu
bărbăţie împotriva calvinilor abătuţi de la dreapta credinţă, care
căutau să surpe Ortodoxia din sufletele românilor, a tipărit cărţi
bisericeşti de învăţătură şi a cercetat sat cu sat povăţuind şi
îndrumând pe fiii săi duhovniceşti. În această luptă nu l-au înfricoşat
nici ameninţările, nici opreliştile craiului Ardealului şi ale
căpeteniilor calvineşti. Pentru aceasta, curând au născocit împotriva
sfântului ierarh pâri mincinoase, au adunat sobor şi l-au scos din
scaun, aruncându-l în temniţă. Nouă luni a stat sfântul în temniţă,
legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare. Din când în când, era
scos din temniţă la privelişte, înaintea bisericii sale din Bălgrad; şi
era batjocorit, despuiat de haine şi bătut cu nuiele pe trupul gol.
Dumnezeu însă n-a voit ca acest cuvios al Lui să fie dat pierzării. A
fost slobozit din temniţă, în schimbul unui preţ de o mie de taleri. Cum
nu avea de unde să-i plătească, a pus 24 de chezaşi, iar el a plecat în
Moldova şi apoi în Rusia, unde a adunat aceşti bani pentru despovărarea
chezaşilor. Peste 10 ani, în 1656, Dumnezeu l-a rânduit să păstorească
episcopia Huşilor şi după puţină vreme s-a săvârşit în pace.
Având
împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să
se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor
lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii,
să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a
declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor,
luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri,
nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de
îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi
l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a
curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas
sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite,
care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai
multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi
înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care
şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor,
sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca
împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la
Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu
înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că
sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După
aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi
l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o
milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe
un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care
erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra
mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit
Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi
când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte
de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai
mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti.
Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă,
slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi
murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el
credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe
bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau,
şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor,
a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el
Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel
ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat:
Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au
sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe
sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte
asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe
Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul,
iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui
Dumnezeu. 
În
părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică
zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de
piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc
depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul.
Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită
credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp
asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare,
se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să
ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând
numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la
pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul.
Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă
sfântul în chip de voievod, şi-i zise: "De ce eşti tristă, femeie?" Iar
ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise
către femeie: "Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?" Şi ea răspunse.
"De-a dreapta parte a bisericii." Şi sfântul îndată însemnă marmura cu
degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul
văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce
era despre mare, zise femeii: "Ajută şi tu" şi ridicându-l amândoi, l-au
dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de
ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci
aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat
şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde
trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul
iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie
iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în
locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi
până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru
mărirea sfântului pentru preamărita minune.
