DESPRE PREGĂTIREA CELOR CE VOIESC A PRIMI PREACURATELE TAINE ALE TRUPULUI ŞI SÂNGELUI DOMNULUI

Celor ce voiesc a se apropia de înfricoşatele Taine ale lui Hristos, sfat potrivit şi cale de mijloc să le fie aceasta: că nu trebuie nici toate să le lase ei în seama lui Dumnezeu şi să se lenevească de pregătirea după putere, dar nici silindu-se după putere şi oste- nindu-se, să li se pară că toate le-au isprăvit şi să se mândrească că se apropie cu vrednicie de Sfintele Sfinţilor. În cele de mai jos se vor arăta puţine din cele care sunt prea de nevoie pentru cei care doresc a se uni cu Hristos prin împărtăşirea cu Preacuratele Taine. pentru Mai întâi trebuie ei să înţeleagă că pregătirea Sfânta Împărtăşanie este îndoită, adică trupească şi sufletească. Cea trupească constă în post, înfrânare de la pofte trupeşti, priveghere şi alte oste neli, prin care să se cureţe şi să se uşureze trupul de cele care îl îngreuiază, îl aprind şi îl spurcă pe el. Iar pregătirea cea duhovnicească se cuprinde în: spovedanie curată la duhovnic, citirea pravilei, adică a rugăciunilor după rânduiala cea din Ceaslov şi a altor rugăciuni săvârşite cât mai cu frică de Dumnezeu, cu luare aminte şi cu umilinţă. Altă sfântă pregătire este împăcarea cu toţi: să nu fie certat cu nimenea, să nu aibă mânie împotriva cuiva, să ierte tuturor celor care i-au greşit ceva, PĂRINTELE CLEOPA 83 aducându-şi aminte de cuvintele Mântuitorului Care zice: De veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru Cel din Ceruri vă va ierta vouă greşelile voastre. Şi după putere să se silească ca nimenea să nu aibă ceva asupra lor (Învăţătura de credinţă ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 296-297). Şi fiindcă mai sus am amintit că una din faptele celui ce se apropie de împărtăşirea cu Preacuratele Taine este şi postul, apoi trebuie să înţeleagă oricine că îndoit este postul: trupesc şi duhovnicesc. Iar pentru cel care nu este bolnav, postul cel trupesc s-ar mărgini cam întru acestea: postirea celor patru posturi de peste an, care sunt rânduite de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi, la fel postirea miercu rilor şi a vinerilor. Iar cine va voi să-i prisosească dreptatea lui, să ţină şi postul de luni. Aceste zile se vor posti în tot timpul anului, afară de timpul când este şi dezlegare în Biserică după Tipicul mare. Încă trebuie a posti ziua de 5 ianuarie, ajunul Bobotezei; ziua de 29 august, Tăierea capului Sf. Ioan Botezăto rul; 14 septembrie, ziua Înălţării Sfintei Cruci. Înfrânarea la masă înseamnă a nu mânca peste saţiu şi abţinerea de la masa de seară când a doua zi au a se împărtăşi. Apoi pentru cei căsătoriţi. împreunarea cu soţiile lor în Înfrânarea sărbători, de la sâmbăta, Duminica, în posturi, în timpul scurgerilor lunare şi cu o zi şi o noapte înainte de a se împărtăşi cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Însă această înfrâ- nare de la împreunări să fie cu învoirea amândurora soţilor, după cuvântul marelui Pavel, care zice: Nu vă 84 NE VORBEŞTE lipsiţi unul de altul decât doară prin bună învoială, pentru o vreme, ca să vă dedaţi la post şi rugăciune (1 Cor. 7, 5; Sf. Timotei, can. 5, 13; Sf. Dionisie, can. 3; P.M.B., gl. 171; Sf. Simeon Tesaloniceanul IX, 16). Pentru clerici să fie aceasta: „Păzească-se pe sine cei hirotonisiţi de legătura cu soţiile lor, când vor să slujească Liturghie întru acea zi, ca cei ce sunt cinstiţi cu cuminecătura. Deci dacă nu mai mult, cel puţin în ziua şi în noaptea cea dinaintea Liturghiei, trebuie neapărat a se păzi (Sf. Simeon Tes. IX, 14-15). Valsamon în răspunsul 49, către de Marcu al Alexandriei, zice: cei ce nu se înfrânează trupeasca împreunare cu soţiile lor legitime sâmbăta şi Duminica, se cuvine cu potrivite canonisiri a se îndrepta. Şi apoi adaugă că se cuvine să se ferească ei de împreunare şi întru tot Sfântul şi Marele Post şi întru toate vinerile şi miercurile (Vezi Pidalion de Neamţ, 1844, fila 451). Încă să se ştie că nici Preacuratele Taine, nici sfânta anaforă, nici aghiazmă mare sau mică nu poate lua, nici sfintele icoane nu poate a le săruta acela care în ziua aceea s-a aflat trupeşte cu soţia sa (Vezi canoanele cele de mai sus şi P.M.B., gl. 166-170, Sf. Simeon Tes., IV, 100). Încă arăt aici că mai fericiţi şi mai cucernici sunt aceia care nu o zi, ci măcar trei zile înainte de a se împărtăşi cu Preacuratele Taine se înfrânează de la împreunarea cu soţiile lor şi se pregătesc pe sine cu post şi cu rugăciune stăruitoare. Pentru că dacă Moise a primit poruncă de la Dumnezeu să curăţească pe poporul lui Israil cu post, cu rugăciune şi cu înfrânare de la soţii trei zile mai înainte de a se pogorî El pe PĂRINTELE CLEOPA 85 muntele Sinai, spre a se face ei vrednici, nu de a se sui pe muntele Sinai, spre a vedea şi a sta de vorbă cu Dumnezeu, ci de a se apropia numai de poala muntelui pe care era a se pogorî Dumnezeu, deci cu cât mai mare pregătire ar trebui să aibă acei creştini care se apropie nu de munte, ci de Dumnezeu? Oare dacă atuncea s-a zis că cine se va atinge de muntele Sinai, unde era a se pogorî Dumnezeu, cu pedeapsa uciderii şi cu moarte se va sfârşi (Ieş. 19), apoi creştinii, care nu se apropie să se atingă de muntele Sinai, ci vor să se atingă şi să se împărtă şească cu Trupul şi cu Sângele Fiului lui Dumnezeu, de nu se vor pregăti pe sine mai mult ca aceia, cum vor scăpa de pedeapsa pentru negrijă şi neevlavie? Aceste puţine fie arătate pentru postul cel din afară şi trupesc. Şi încă puţine este cuviincios a aduce în mijloc pentru postul cel mai înalt şi duhovnicesc. Fiindcă acesta cu cât este şi mai folositor, cu atât este şi mai gingaş a se păzi. Însă pentru cei ce au minte trează, uşor se fac şi unele dintre cele ce le scriem aici. Mai întâi, prin lucrarea lui, postul duhovnicesc este a se sili cineva de a-şi păzi mintea de gândurile care o spurcă şi o răspândesc pe ea. Căci precum trupul are lumea lucrurilor, aşa si mintea are lumea ispitelor sau a gândurilor. Şi după cum trupul poate curvi, sau altfel de păcat poate face prin lucruri, aşa şi mintea curveşte sau alte păcate face prin gânduri (Vezi Filocalia II, suta a doua, capete despre dragoste, cap. 64, şi suta a treia, cap. 53). Încă trebuie să aibă mare grijă cel ce se apropie de împărtăşirea cu 86 NE VORBEŞTE Sfintele Taine de paza celor cinci simţuri: a văzului, a auzului, a mirosului, a gustului şi a pipăitului. Căci şi acestea, după cuvântul cel proorocesc, sunt ferestrele prin care intră în suflet păcatele (Ier. 9, 21). Apoi păzirea limbii de a mai vorbi minciuni, glume şi cuvinte care întărâtă inima sau râsul, aducându-şi aminte de cele scrise, că lovitul limbii frânge oasele; şi iarăşi, mulţi au căzut prin uneltirile limbii (Sir. 28, 18-19). Să postească nu numai limba de cuvinte deşarte, ci şi mâna să nu se atingă de lucru străin, să nu îndrăznească a iscăli cu dânsa acte nedrepte, şi nici a pipăi cu ea cele care duc la păcat... Să postească piciorul spre a nu se duce acolo unde nu place lui Dumnezeu. Şi, în sfârşit, pe lângă acest post îndoit, despre care în puţine cuvinte am amintit aici, să se silească cel care voieşte a se apropia de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, să-şi câştige smerenia inimii şi să-şi păzească ştiinţa gândului său curată şi nepri hănită faţă de toţi. Şi peste toate trebuie să nu creadă cineva că fericirea lui stă în a se împărtăşi cât mai des, ci să înţeleagă că fericirea stă în a se împărtăşi cu bună pregătire după a sa putere. La această învăţătură aduc mărturie pe dumne zeiescul Hrisostom care zice: „Mulţi cu Tainele acestea o dată întru tot anul se împărtăşesc; iar alţii de două ori, iar alţii de mai multe ori. Deci, zice el, către toţi ne este nouă cuvântul, nu numai către cei ce şed aici, ci şi către cei ce şed în pustie, căci şi aceia o dată în an se împărtăşesc, iar de multe ori şi după doi ani”. Apoi adaugă şi zice: „Ce, dar, care sunt mai primiţi? PĂRINTELE CLEOPA 87 Cei ce o dată, cei ce de multe ori, cei ce de puţine ori se împărtăşesc?”. Arătând apoi care este adevărata datorie a celor care voiesc să se apropie de cele sfinte, zice: „Cei ce au ştiinţa gândului curată, cei ce sunt cu inima curată, cei ce au viaţă neprihănită, totdeauna să se apropie. Iar cei ce nu sunt întru acest fel, niciodată măcar” (Împărţirea de grâu, Buzău, 1833, cuv. 53, p. 449). Aşadar, de aici poate înţelege oricine că fericirea celui ce se împărtăşeşte nu stă în a se împărtăşi des sau rar, ci în a se împărtăşi cu inimă curată şi cu neprihănire. Dar va zice cineva: „Dar cum pot eu să mă fac vrednic de o împărtăşire atât de scumpă, care cere atâta pregătire?” La această întrebare nu voi răspunde cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Anastasie Sinaitul care zice aşa: „Numai dacă vrei, omule, te vei face vrednic”; şi apoi, arătând care sunt pricinile cele mai de nevoie spre lucrarea acestei vrednicii, zice: „Cunoaşte-te pe sine că eşti păcătos, părăseşte-te de păcate, lipseşte-te de vicleşuguri şi de mânie, arată la fapte de pocăinţă, apucă-te de curăţie şi de blândeţe, îndelung rabdă, arată umilinţă, dă milostenie la săraci şi străini din roada dreptăţii şi roagă-te lui Dumnezeu cu suflet înfrânt şi aşa te vei face vrednic” (Vezi Mărgăritarele Sf. Ioan Gură de Aur, Cuv. 7 al Sfântul Anastasie Sinaitul, p. 225). Aşadar, frate, ţi-am adus în cele de mai sus mărturie de la dumnezeiescul Hrisostom, că fericirea celui ce se împărtăşeşte nu stă în deasa, nici în rara împărtăşire, ci în a se împărtăşi cineva cu pregătire şi cu vrednicie. 88 NE VORBEŞTE Iar pentru a arăta care sunt faptele cele bune prin care te poţi face vrednic de împărtăşirea Sfintelor Taine, ţi-am adus în mijloc sfatul Sfântului Anastasie Sinaitul, precum şi cel al Sfântului Ioan Hrisostom, care toate condiţiile le grupează în trei, şi anume: 1. A avea ştiinţa gândului curată; 2. A avea inima curată; 3. A avea viaţa neprihănită. Dar, întrucât cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur de mai sus par a fi prea subţiri pentru unii, este bine să facem puţină desluşire la ele. Ce înseamnă a avea ştiinţa gândului curată? Înseamnă a nu fi mustraţi de conştiinţă pentru vreun păcat trupesc sau sufletesc, sau pentru că cineva are ceva asupra noastră deoarece l-am nedreptăţit. A avea inima curată înseamnă o mare curăţie lăuntrică. Căci numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu. Şi inimă curată se poate zice aceea care este curată de păcate şi curată de răutate. Iar viaţa neprihănită este o întregime de sfinţenie a minţii, a inimii şi a trupului, adică a nu fi pătat cu vreun păcat nici la inimă, nici la minte, nici la trup. Şi aceasta este culmea cea mai mare a fecioriei duhovniceşti, adică a desăvârşirii. Şi pe unii ca aceştia îi fericeşte Duhul Sfânt când zice: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului (Ps. 118,1), adică aceia care în calea veacului acestuia curgător se silesc să se păzească pe sine curaţi cu inima, cu mintea şi cu trupul. Scriind acestea mă gândesc la uneltirile dracilor prin care ei dau război atât călugărilor cât şi mirenilor PĂRINTELE CLEOPA 89 credincioşi, pentru a nu ajunge nimeni la această neprihănire şi spre a le aduce nespusă pagubă duhov nicească, de a nu se putea ei uni prin Preacuratele Taine cu Hristos, aşa cum voieşte El. Domnul nostru Iisus Hristos a venit din iubire pentru noi şi a pătimit pentru a noastră mântuire şi în această înfricoşată Taină se dă pe Sine întreg nouă. Dar voieşte ca şi noi cu întregime să ne dăm Lui, neprihăniţi având inima, mintea şi trupul nostru. Şi numai El ştie cât de puţini se unesc cu El întru acest chip. Pe unii îi înşală vicleanul cu smerenie făţarnică, că nu sunt vrednici, şi din această pricină îi aruncă în nepăsare şi în nesimţire faţă de folosul cel negrăit al Sfintelor Taine. Pe alţii îi face a amâna vremea împărtăşirii de la un an la altul, de la un post la altul, şi aşa, depărtându-se prea mult de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Stăpânului, nu pot nicidecum a spori în calea poruncilor lui Dumnezeu. Şi cum ar putea, de vreme ce nu voiesc a se uni cu Acela care a zis: Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic ? Pe alţii nici chiar în vreme de bătrâneţe, nici când se văd slabi şi bolnavi, nu-i lasă satana a se apropia şi a se uni cu Hristos. Prima grijă pe care trebuie să o aibă creştinii este aceea ca, atunci când vor vedea pe cineva din familie sau din rudenii că s-a îmbolnăvit, să cheme preotul şi să-l sfătuiască pe bolnav a-şi mărturisi cu de-amănuntul toate păcatele pe care ţine minte că le-a făcut în viaţă, ca apoi preotul, dacă va găsi de cuviinţă, să-l împărtăşească. 90 NE VORBEŞTE Iar dacă este aproape de moarte, oricum să nu-l lase neîmpărtăşit. Căci în acest caz are oricine voie din cei dreptcredincioşi a fi dezlegat pentru această merinde, spre călătoria vieţii de veci. Iar dacă se va face sănătos după împărtăşire şi de a avut vreo oprire, să rămână întru pocăinţă anii porunciţi de canoane (P.M.B., gl. 320). Am auzit şi încă alte sfaturi ale vicleanului din gura unor creştini. „Nu chema, zice, pe popa, dacă eşti bolnav, că de va veni acela este semn că nu va trece mult şi te va duce la cimitir; lasă că de va fi mare nevoie apoi îl vei chema atunci când te vei simţi slab de tot”. Aceasta este o mare înşelăciune a dracilor prin care se silesc ei să nu lase pe bietul creştin nici măcar în ceasul al unsprezecelea să se apropie şi să se cuminece cu Hristos. Mulţi, ascultând de aceste sfaturi viclene, s-au dus de aici la veşnica osândă, căci moartea i-a răpit pe ei atunci când a trimis-o Dumnezeu, nu atunci când au voit ei să vie. Încă pe mulţi alţii i-a înşelat satana, dându-le în gând că fericirea şi folosul sfinţirii Preacuratelor Taine stă în cantitatea cât mai mare a Sfintelor Taine, adică de a se împărtăşi cât mai des, fără să ţină seamă de pregătirea cea cuviincioasă şi uitând sfaturile marelui Pavel Apostolul, care zice: Să se ispitească omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar; că cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată luişi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului (I Cor. 11, 28-29). Iar dacă unii ca aceştia pe acestea le-au uitat şi le defaimă, să-şi aducă aminte şi să se cutremure PĂRINTELE CLEOPA 91 măcar de îngrozirile cele mai înfricoşate ale Sfântului Apostol Pavel, care zice aşa: Dacă cel ce leapădă legea lui Moise, în urma mărturiei a doi sau trei mar tori, se pedepseşte fără cruţare cu moartea, apoi cu cât mai amară muncă socotiţi că va lua cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit a fi de obşte sângele legii cu care s-a sfinţit, şi a ocărât Duhul darului? (Evrei 10, 28-29). Iar cum cineva cade sub această mare osândă, de a călca pe Fiul lui Dumnezeu, să ne învăţăm de la dumnezeiescul Hrisostom, care zice: „Când tu te împărtăşeşti cu El în Sfintele Taine şi faci păcat, spune-mi, au nu L-ai călcat pe El? Au nu L-ai defăimat pe El? Că precum pentru cele ce se calcă de noi, nici o grijă nu avem, aşa şi cei ce greşesc, de Hristos nici o grijă nu au” (Vezi Împărţirea de grâu, cuv. 53, p. 448). Încă dacă vrei să ştii şi cum Sângele lui Hristos îl socoteşte cineva de obşte, prin împărtăşanie fără de pregătire cuviincioasă, ascultă pe acelaşi mare dascăl Gură de Aur, care zice: „Tu ai socotit sângele Legii prin care te-ai sfinţit a fi de obşte”. Apoi zice: „Ce este de obşte? Necurat sau nimic având mai mult decât celelalte. Adică ai socotit sângele lui Hristos ca oricare alt sânge al vreunui om de rând sau dobitoc”. Iar cum ocărăşte cineva Duhul Sfânt, arată zicând: „Cel ce nu primeşte facerea de bine a ocărât pe făcătorul de bine” (Vezi Împărţirea de grâu, cuv. 53). Dar ce zic cei năvalnici spre deasa împărtăşire? „Noi vrem să ne împărtăşim cât mai des spre a urma pe primii creştini care se împărtăşeau pe timpul sfinţilor apostoli aproape în fiecare zi”. Cu adevărat 92 NE VORBEŞTE bună faptă şi râvnă este aceasta. Însă orice faptă bună, dacă este lipsită de smerenie şi de dreaptă socoteală, nu numai că nu foloseşte pe cel care o lucrează, ci şi la muncă îl duce. Dacă cineva doreşte să se împărtă şească mai des, precum aceia, apoi nu este de ajuns această dorinţă, ci trebuie a urma pe aceia şi cu faptele. Că dacă atunci, când Biserica era în faşă, a fost puţină vreme acest obicei de a se împărtăşi mai des, apoi să vedem cum le era petrecerea la cei dintâi creştini şi, după ce vom afla, să facem asemănare între viaţa şi petrecerea lor şi a noastră. Şi de ne vom găsi pe noi având aceeaşi petrecere şi vieţuire întru frica lui Dumnezeu ca şi ei, apoi să îndrăznim ca şi dânşii a ne apropia de Preacuratele Taine. Dar vei zice: „Cum au petrecut ei şi ce fel de fapte bune făceau ei de se încumetau a se apropia de cele sfinte mai des?” Vrei să ştii? Ascultă nu de la mine, ci de la cel cu gura şi limba de aur, care zice aşa: „Socoteşte, omule care doreşti să te împărtăşeşti, ce au făcut sfinţii apostoli când s-au apropiat de acea Sfântă Cină? Au nu s-au întors la rugăciuni şi la laude? Au nu la sfinte privegheri? Au nu la învăţătură îndelungată şi plină de multă filosofie, că cele mai mari şi preaslăvite atunci le poruncea şi le povestea lor Mântuitorul?”. Apoi adaugă: „N-ai auzit cum şi cele 3.000 de suflete care s-au îndulcit atunci de împărtăşire, totdeauna erau aşteptând întru rugăciune şi învăţătură, nu întru beţii şi întru mâncări?” (Vezi Împărţirea de grâu, cuv. 53, p. 451). Ai auzit, frate, cel ce doreşti să te împărtăşeşti mai des, precum primii creştini, cum era petrecerea PĂRINTELE CLEOPA 93 acelora? Ei erau, după cum aţi auzit din gura Sfântului Ioan Gură de Aur, în toată vremea îndeletnicindu-se în laude, în privegheri, în învăţătură îndelungată şi totdeauna aşteptând în rugăciuni. Tu doreşti să te împărtăşeşti ca aceia; deci fă faptele bune pe care le făceau aceia şi nimenea nu te va putea opri de la ceea ce râvneşti. Dar, pentru a spune adevărul, care din creştinii de astăzi zăboveşte în biserică în toată vremea, adică să asculte în fiecare zi cele şapte laude? Adică de cu seară Ceasul al nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa, la miezul nopţii Miezonoptica, Utrenia, Ceasul întâi, iar a toate doua zi Ceasul al treilea, al şaselea, Obedniţa şi peste dumnezeiasca Liturghie. Dar poate vei zice: „Aceste slujbe le-am ascultat cândva la mănăs tire, când ne-am împărtăşit”. Vezi că cei dintâi creştini nu le ascultau numai o dată, ci în toată vremea erau aşteptând întru rugăciu ne; şi nu numai întru rugăciune, ci şi întru ascultarea dumnezeieştilor învăţături, adică, după ce terminau rugăciunile, zăboveau ascultând dumnezeieştile învă ţături de la sfinţii apostoli. Dacă ar veni creştinii de azi în toate zilele şi nopţile la slujbele Bisericii pe care vi le-am arătat mai sus, şi după slujbă ar rămâne multă vreme ascultând cuvântul lui Dumnezeu, apoi ar fi şi ei ca cei dintâi creştini despre care ai auzit că erau în toată vremea aşteptând întru rugăciune. Dar dacă creştinii de azi vin numai la sărbători mari şi în unele Duminici, iar alţii cu lunile şi anii nu vin la biserică, şi petrec în toată vremea în griji şi în păcate şi în răspândire, apoi câtă nebunie şi nesocoteală este 94 NE VORBEŞTE a dezlega cineva din preoţi de a se împărtăşi creştinii de azi ca cei dintâi. Încă trebuie să înţelegem că primii creştini nu numai că erau în toată vremea în biserică, aşteptând întru rugăciuni şi ascultând dumnezeieştile învăţături, ci erau trăind în mare frăţie şi dragoste şi toate averile lor le vindeau şi le puneau la picioarele apostolilor spre folosul de obşte al Bisericii. Acest adevăr este de netăgăduit, căci auzi ce zice Sfânta Scriptură: Toţi aceştia într-un cuget stăruiau în rugăciune şi în cerere cu femeile şi cu Maria, mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui (Fapte 1, 14). Şi arătând că pe lângă rugăciune erau ascultând învăţăturile sfinţilor apostoli şi trăind în mare dragoste şi unire cu fraţii, zice: Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în viaţă frăţeas că, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42). Vezi, frate, la primii creştini petrecere îngerească? În toată vremea se îngrijeau numai de cele cereşti, de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi de a trăi în dragoste şi în frăţie şi de a zăbovi în împărtăşirea Preacuratelor Taine şi în rugăciuni. Oare câtă deosebire are viaţa creştinilor de azi faţă de a acelor fericiţi creştini? Pe care din creştinii de azi îi vezi în toată vremea numai la ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu? Care din creştini trăiesc în dragoste duhovnicească şi se iubesc ca fraţii? Care se văd zăbovind întru rugăciuni şi în laude şi întru privegheri, cum aţi auzit că trăiau cei dintâi creştini? Care din creştinii de azi se leapădă de ţarine şi de moşii pentru ca să le vândă, iar banii de pe ele să-i dea spre folosul de obşte al creştinilor celor săraci şi scăpătaţi? PĂRINTELE CLEOPA 95 Multă lepădare de sine, multă frăţie, multă îndurare, multă dragoste şi milă de nevoile altora se vedea în viaţa acelor fericiţi creştini. Aceasta o arată nouă prealuminat Sfânta Scriptură, zicând: Şi toţi cei ce au crezut erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi moşiile şi averile le vindeau şi le împărţeau pe ele tuturor, după cum fiecare avea lipsă (Fapte 2, 44-45). Apoi zice că pe lângă aceste mari milostenii pe care le făceau spre folosul de obşte erau în toate zilele la slujbele din biserică. Şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget în biserică (Fapte 2, 46). Pricina care m-a făcut să aduc aici puţine mărturii despre viaţa primilor creştini a fost spre a lămuri pe unii din creştinii care m-au întrebat de ce azi preoţii opresc pe creştini de la împărtăşirea mai deasă cu Preacuratele Taine şi de ce nu le dau voie a urma cu împărtăşirea pe primii creştini. Citind cineva cele scrise de aici şi făcând asemănare între viaţa creştinilor de azi şi a celor de atunci, de va fi om cu frică Dumnezeu, singur va înţelege care este pricina pentru că care duhovnicii nu îngăduie acum împărtăşirea deasă ca atunci. Încă trebuie să ştie oricine această scumpătate pentru împărtăşirea Preacuratelor Taine nu a fost pusă acum de curând, ci chiar din vremile cele vechi ale Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Aceasta o va înţelege cineva prealuminat dacă va citi Părinţi canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor care s-au făcut la sinoadele Ecumenice şi locale, încă şi canoanele care s-au scris în parte de Sfinţii Părinţi. Şi fiindcă aceste sfinte canoane nu le 96 NE VORBEŞTE poate avea în casă orice creştin, spre a le citi şi a se orienta, este bine ca el să se mărturisească curat de toate păcatele sale la părintele său duhovnic şi de la el să ceară sfat dacă se poate sau nu se poate împărtăşi cu Preacuratele lui Hristos Taine. Să aibă încredere că preoţilor li s-a dat a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu, şi ei, orientându-se după scumpătatea şi iconomia sfintelor canoane, au putere de a hotărî în Biserică vremea când poate cineva a se apropia de împărtăşirea cu Preacuratele Taine ale Trupului şi Sângelui Domnului. Iar pentru a adeveri cele de mai sus, că din cele mai vechi timpuri s-a pus mare stricteţe şi pază în Biserică spre a nu se da Sfânta Împărtăşanie celor nevrednici şi nepregătiţi, scriu aici puţine despre cele patru trepte de canonisire pentru cei ce păcătuiau. Iată în ce constau acestea: 1. Plângerea - era ca omul păcătos să stea afară de biserică şi afară de curtea sau tinda bisericii; şi să cadă înaintea tuturor celor ce intrau în biserică, cerându-le cu lacrimi să se roage pentru dânsul. El era lepădat afară de curtea sau tinda bisericii ca să se pocăiască atâta vreme cât îi era poruncit. 2. Ascultarea - era ca omul cel păcătos să as culte dumnezeiasca Scriptură stând lângă uşile bisericii, în curte sau în tindă, iar în biserică nu-i era iertat şi n-avea voie să intre, până ce se sfârşea timpul poruncit lui. 3. Sfânta Căderea - adică posluşania. Cel ce greşea stătea înăuntru în Biserică, mai înapoi de amvon, până la Evanghelie, când zice diaconul: „Cei chemaţi ieşiţi”. Atunci ieşea şi el cu cei chemaţi şi PĂRINTELE CLEOPA 97 stătea afară de biserică până ce se sfârşea dumne zeiasca slujbă. 4. Starea cu credincioşii - omul stătea cu credincioşii înăuntrul bisericii până la sfârşitul dumnezeieştii slujbe, dar nu se împărtăşea până ce îşi împlinea poruncită lui vreme. Iar dacă îşi împlinea vremea stând cu credincioşii atunci se învrednicea împărtăşirii cu Preasfântul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului Iisus Hristos. „Deci cu aceste patru lucruri se săvârşeşte şi se împlineşte toată pocăinţa. Drept aceea cade-se episcopilor sau preoţilor duhovnici, să împartă toată vremea canonisirii, ori multă, ori puţină, pe aceste patru lucruri şi aşa să cureţe de păcate pe cel ce se căieşte şi se pocăieşte” (Vezi P.M.B., p. 498; Sf. Grigorie de Nyssa, can. 4; Sf. Vasile cel Mare, can. 59). Am scris acestea aici pentru ca să vă puteţi da seama câtă grijă au avut Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi pentru a păstra cu mare scumpătate cinstirea Preacuratelor Taine şi ca nimenea să nu se apropie de ele până nu se va curăţi cu împătrita pocăinţă arătată mai sus. Dar poate vor zice unii: „Dacă atâta stricteţe s-a pus pentru cel ce greşeşte, spre a nu se apropia de Sfintele Taine, apoi mai bine să nu mă împărtăşesc deloc, sau tocmai la sfârşitul vieţii”. Mare păcat vei face de vei judeca aşa: stricteţea sfintelor canoane nu s-a pus ca să oprească pe cineva de a se împărtăşi, ci pentru a nu se apropia cineva nepregătit şi pentru ca toţi să facă roadele pocăinţei. Căci cine face fapte vrednice de pocăinţă, duhovnicul are dreptul a-i scurta 98 NE VORBEŞTE vremea pocăinţei şi a-l apropia de Preacuratele Taine. Aşa că nimeni să nu aleagă ce este rău, adică sau să se apropie prea des de Sfintele Taine, fără evlavie şi fără pregătire, sau din lene sau deznădejde să se depărteze prea mult de ele, ci cu smerenie şi cu dreaptă soco teală să ţină calea de mijloc, de vreme ce la toată fapta bună - zic Sfinţii Părinţi - marginile sunt ale dracilor, iar mijlocul este al lui Hristos. Deci calea de mijloc este cale împărătească pe care au călătorit toţi sfinţii spre cer. Şi poate va zice cineva: „Care ar fi calea de mijloc în vederea împărtăşirii cu Preacuratele Taine ale lui Hristos?”. La aceasta răspundem aşa: Fiindcă împărtăşirea este strâns legată de spovedanie, iar spovedania, după porunca a patra a Bisericii, trebuie a se face pentru mireni de patru ori pe an, adică în cele patru posturi, atunci şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, dacă cineva din creştini nu are vreo oprire canonică, este bine a se face în toate sfintele posturi. Iar dacă unii duc o viaţă de post, de rugăciune şi curăţie, se pot împărtăşi şi o dată pe lună sau la 40 de zile. Însă toate, atât depărtarea cât şi apropierea, rămân la chibzuinţa duhovnicului, care are puterea să amâne sau să dezlege, orientându-se după sfintele canoane şi după cât cunoaşte el că a sporit cineva întru îndreptarea sufletului său, făcând roadele pocăinţei (Vezi Sf. Ioan Hrisostom, Comentariu la II Cor. XIV; Sf. Simeon Tes. V, 251-264). Un lucru să rămână însă de ţinut minte, mai ales pentru cei care voiesc adesea a se împărtăşi, că acelea pe care ei le doresc sunt Sfintele Sfinţilor şi să audă PĂRINTELE CLEOPA 99 ce zice dumnezeiescul Hrisostom: „Vezi, zice el, că atunci când zice preotul «Sfintele Sfinţilor», aceasta zice: «dacă nu este cineva sfânt, să nu se apropie». Nu numai curat de păcate, ci şi sfânt”. Apoi adaugă: „...dumnezeieştile Taine se fac pricinuitoare de mare muncă la cei care se împărtăşesc cu nevrednicie” (Cuvântul 27 la epistola I către Corinteni). Şi dumnezeieştile canoane acelaşi lucru hotărăsc, zicând: „Sfintele se dau celor sfinţi, iar sfinţenia se capătă prin post şi rugăciune” (Vezi Sinodul VI ecumenic, can. 29 şi Cartagina 48)