Familia – Biserica de acasă, şi mica patrie

 

Părinţii Bisericii învaţă că, prin căsătorie, familia devine o mică biserică şi că, trăind în mod conştient această realitate spirituală, care nu e o realitate lipsită de consecinţe covârşitor de importante, soţul şi soţia pot birui lumea. Familia se hrăneşte din trupul şi din sângele lui Hristos. Dacă nu e susţinută, întărită şi fructificată cu pâinea cea spre fiinţă, deci cu puterea Celui Care a spus „Eu sunt pâinea vieţii", familia se dezagregă îndepărtându-se din ce în ce mai mult de comuniunea hristică. Unitatea familiei este harismatică şi sacramentală, drept pentru care, asemenea talanţilor din parabolă', se cere înmulţită. Familia îşi află hrana în comuniunea cu Hristos; or, cum poţi fi mai sigur că te afli în Hristos, decât primindu-I euharistic Trupul şi Sângele? Evident deci că cel care, într-un fel sau altul, se îndepărtează de Hristos pierde principiul unităţii şi sfărâmă fiinţa spirituală a cuplului care, asemenea Bisericii, se sprijină pe piatra cea din capul unghiului, adică pe însuşi Hristos Iisus.

Întotdeauna, urmarea păcatului e îndepărtarea de comuniunea euharistică; tocmai de aceea ne este indispensabil să-L primim pe Hristos prin Taina Sfântă a împărtăşaniei lăsată, să nu uităm, ,,spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci". Taina Mărturisirii, precedând Euharistia, e esenţială din acest punct de vedere, pentru că scopul său imediat este acela de reconciliere vizibilă, obiectivă, poruncită de Însuşi Mântuitorul: „Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău". Deci chiar înaintea mărturisirii, prin rugăciunea împreună a cuplului, atât de bineplăcută lui Dumnezeu, iertarea mutuală a greşelilor se vădeşte a fi necesară. Dacă, bunăoară, unul dintre cei doi se îndepărtează de Biserică, acesta va altera unitatea cuplului, care e organismul unui trup eclezial bazat pe Hristos. Căsnicia creştină nu are altă bază decât pe Hristos, în unitatea Sa cu Tatăl, cu Duhul Sfânt şi cu Biserica-mireasă. Nu ne putem separa de Hristos, rămânând totuşi în Biserica Sa; iar în afara Bisericii nu ne putem uni cu Hristos. Ar însemna să-L divizăm pe Fiul lui Dumnezeu, ceea ce e imposibil. Unitatea cuplului rezidă numai şi numai în Hristos, Care e inseparabil de Biserica Sa. Cel care se îndepărtează de Biserică se rupe de Hristos. O Taină nu e un principiu mecanic sau administrativ; nu constă doar în consemnarea faptului că unul sau altul a fost botezat în cutare zi, la cutare oră, sau că cineva a fost căsătorit cu altcineva de un preot, într-o zi, la o anumită oră, şi cu asta basta. Tainele sunt vii şi arzătoare, pentru că toate se hrănesc din Sfânta Treime. Fiecare Taină aduce în om mărturia prezenţei de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt, care lucrează împreună, dar în acelaşi timp distinct, cu Fiul, la împlinirea voinţei Tatălui. Taina este sinonimul vieţii.Tainele sunt viaţa Bisericii căci prin ele, Hristos se oferă pe Sine tuturor credincioşilor, prin lucrarea Duhului Sfânt. Cum ne-am putea imagina că taina unităţii poate trăi în afara locului harismatic al comuniunii, care e adunarea, Ecclesia, aflată mereu sub veşnica ascultare a lui Hristos, unicul ei fundament? După învăţătura ortodoxă, cuplul se înscrie în mod firesc în Biserică, în măsura în care se clădeşte pe acelaşi fundament; pe de altă parte, aceeaşi învăţătură ne arată că Tainele nu lucrează în afara Bisericii. Să căutăm deci mai la adânc, spre dezvăluirea acestui mister.

În Taina Cununiei, cuplul nu-şi mai aparţine sieşi, de vreme ce chiar esenţa unităţii sale, esenţa realităiţii sale ca familie nu stă în sine, ci în Hristos Iisus. În afara Unului divin nu există unitate. Fără Hristos, nu se poate vorbi de o unitate a cuplului şi deci de o Taină a Cununiei. Cei care se căsătoresc creştineşte se unesc mai întâi, cu Hristos şi, prin intermediul acestei uniuni, se unesc între ei. Cuplul aparţine unităţii sale, cuplul aparţine lui Hristos şi se aşază, astfel, în slujba Bisericii Sale. Primul scop al cuplului va fi, deci, acela de a-L sluji pe Hristos, în Biserica Sa, căreia îi devine, firesc, parte însemnată. În cazul în care cuplul se închide şi trăieşte doar pentru sine, egoist, se îndepărtează de unitatea sa reală, Iisus Hristos, inseparabil de Biserică. Hristos poate cere totul cuplului, iar cuplul trebuie să-I ofere totul lui Hristos. Altfel comuniunea dispare, deoarece nu mai porneşte de la principiul cel adevărat. În viaţa duhovnicească nu e loc de neutralitate: ,,O, de-ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel — nici fierbinte, nici rece — am să te vărs din gura Mea". Cel care nu-şi dedică viaţa lui Hristos, fie că e sau nu conştient, devine sclav al prinţului acestei lumi. Orice cuplu lipsit de conştiinţa că stă în slujba lui Hristos sau care nu face eforturi vizibile în acest sens e sortit pieirii, chiar dacă persistă într-o aparenţă, de altfel iluzorie, a unităţii. E o iluzie, pentru că nu e suficient ca bărbatul şi femeia să trăiască împreună şi să se suporte unul pe altul respectând convenţiile lumii sau în virtutea unor interese, şi acestea lumeşti. Din punct de vedere spiritual, un asemenea cuplu, o asemenea familie pur şi simplu nu mai există! Ceea ce, desigur, nu înseamnă nici pe departe că şansa unei renaşteri ar fi imposibilă, dacă bărbatul şi femeia se hotărăsc să-şi schimbe viaţa. Dumnezeu este mult milostiv şi nu există talant îngropat atât de adânc, încât să nu poată fi dezgropat şi, apoi, redăruit spre creştere şi înmulţire interioară. Sunt şi cazuri în care cei doi caută o înţelegere intelectuală sau afectivă şi pe aceasta îşi clădesc unitatea. Dar, mai devreme sau mai târziu, viermele degradării care roade în taină se va vădi. Căci fundamentul unui asemenea cuplu nu e aurul veşnic, ci fierul acestei lumi, care în cele din urmă tot în rugină sfârşeşte.

(Pr. Michel Philippe Laroche, Un singur trup - Aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995; p. 20-23)

Sfântul Ioan Gură de Aur a numit familia biserica de acasă, sau mica biserică. Pe bună dreptate, familia este oglinda orânduirii Dumnezeieşti, căci Sfântul Apostol Pavel aseamănă relaţiile în familie cu relaţia dintre Hristos şi Biserică:Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. (Efeseni 5, 28-32). Acest pasaj biblic este atât de semnificativ,încât anume el se citeşte la Sfânta Taină a Cununiei, reflectând învăţătura Bisericii despre familie.

Dumnezeu a binecuvântat familia încă din tinereţea omului născut în Rai, poruncindu-i: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28), apoi a înnoit această binecuvântare la nunta din Cana Galieei.

Din acest motiv, familia nu este o simplă unire dintre un bărbat şi o femeie, ci este celula socială umană, constituită după principiul Divin, capul familiei fiind şi preotul acestei mici biserici de acasă, iar membrii familiei – mădularele micii biserici. Preotul nu este împărat, ci slugă. Capul familiei nu poate fi stăpânul ei, ci este slujitorul ei care duce cea mai mare răspundere în faţa Creatorului, pentru toate sufletele ce i-au fost încredinţate spre îngrijire. Bărbatul în familie niciodată nu poate fi tratat drept o unitate separată, ci doar împreună cu soţia – pentru că vor fi doi un trup. Şi dacă bărbatul este capul, femeia este inima şi sufletul. Cineva a asemuit pe bărbaţi cu pietrele, iar pe femei cu mortarul ce încleie pietrele în zidul Bisericii. Eu am spus într-un context că bărbatul este capul, iar femeia este inima familiei. Unul fără altul nu vor putea exista – capul fără inimă e o minge (sau un bostan), iar inima fără acest cap va fi un ghem de nervi.

Copiii în familie vor fi crescuţi exact după principiul raportului între Hristos şi Biserică, unde tata, inspirat şi susţinut de mama, va fi sluga lui Hristos – şi al micii biserici încredinţate lui – iar  copiii vor fi rodul şi obiectul dragostei şi grijii părinteşti.

În plan social familia este declarată drept celula ce consolidează societatea. Dar acest lucru nu se va întâmpla niciodată, dacă familia va fi privită şi tratată în afara contextului spiritual. Şi asta anume pentru că spiritualitatea inspiră existenţa şi moralitatea unei familii, iar în lipsa unor valori înalte duhovniceşti familia va fi seacă, lipsită de sânge şi de viaţă. Societatea însă nu este alt ceva decât uniunea între familii. Şi această uniune nu va putea niciodată exista armonios, dacă în fiecare mică biserică nu va fi uniune.

Familia a fost numită şi mica patrie. Şi aici poate fi trasată o paralelă uimitoare – doar acel ostaş care a lăsat acasă o familie iubită şi iubitoare, care i-a rămas fidel acestei familii, şi, mânat de dragoste jertfitoare pentru mica sa biserică, a ajuns pe linia frontului – doar astfel de ostaş va fi capabil să învingă. Pentru că, deşi e pornit cu arma în mână, e pornit din dragoste pentru cei rămaşi acasă. E pornit cu hotărârea fermă să-şi dea viaţa de dorul şi dragostea celor pe care îi apără. Iar Hristos ne spune: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. (Ioan 15, 13). Sufletul ţi-l pui nu doar ca să mori pentru cineva, ci mai mult, ca să-ţi jertfeşti principiile nesăbuite, mândria, orgoliul, firea, pentru cei din jur.

Astăzi, în societatea laicizată, îndepărtată conştient de Dumnezeu, observăm fenomene de-a dreptul uluitoare. Politicienii declară anul cutare – anul familiei – şi divorţează! Oamenii care vorbesc cel mai mult şi frumos de patriotism se dovedesc nişte hoţi şi trădători! Făţărnicia celor care speculează cu cele mai sacre noţiuni stârneşte şi revoltă, şi repulsie, dar şi îţi deschide ochii. Adevăratul patriotism izvorăşte din glia fidelităţii, din tărâmul iubirii închegate pe frica (citeşte stima, dragostea) de Dumnezeu. Iar aceste valori pot fi cultivate doar atunci când există o verticală duhovnicească, manifestată pe orizontala socială. Axa verticală este raportul între om şi Dumnezeu, iar axa orizontală e raportul între oameni. Doar aşa, avându-l pe Dumnezeu drept călăuză a vieţii, intersectând viaţa noastră şi asemănând-o cu Crucea Mântuitorului, vom fi capabili să realizăm şi biserica de acasă, şi mica patrie.

Preot Constantin Cojocaru