De ce familia este numită „o mică Biserică”? Arhimandritul Gheorghe (Evghenie) Șestun

 

• 

  
  

  
  

Vorbim despre familie că este o Biserică mică. Este o unire prin care două persoane se conduc în viață după idealurile creștine și poruncile bisericești.

De ce familia este numită „o mică Biserică”?

În Sfânta Scriptură unirea dintre un bărbat şi o femeie este asociată întotdeauna cu unirea dintre Hristos şi Biserică. Bărbatul trebuie să-şi iubească soţia aşa cum Hristos iubeşte Biserica. Însemnătatea cea mai mare a acestei uniri se recunoaşte prin unirea a două persoane într-un singur trup. Tot aşa se întâmplă şi în Biserică, unde oamenii se unesc prin Duhul Sfânt şi prin Trupul şi Sângele lui Hristos într-un singur trup.

De aceea vorbim despre familie că este o Biserică mică. Este o unire prin care două persoane se conduc în viaţă după idealurile creştine şi poruncile bisericeşti.

(Pr. Evgheni Şestun – Familia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 26 – 27)

 Duhul hrăneşte sufletul şi sufletul transfigurează trupul.

 

 

 

Despre casnicia fara copii

Femeia se mântuieşte nu doar prin naşterea de prunci, ci şi prin iubirea faţă de prunci, care este o iubire jertfitoare, atunci când ea nu caută ale sale, ci creşte copilul pentru Dumnezeu, cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Iubirea de copii începe cu iubirea lui Dumnezeu. De aceea, vom înţelege, prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel (1 Timotei 2, 15: „Dar ea, femeia, se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie”), că femeia se mântuieşte nu doar prin numărul copiilor născuţi, căci putem avea mulţi copii, dar să nu avem grijă de ei.

Familia ortodoxă se mântuieşte prin naşterea de prunci. Cu cât sunt mai mulţi copii într-o familie, cu atât este mai mare posibilitatea de a demonstra iubirea şi grija noastră faţă de ei.

Uneori, soţii nu vor sa aibă copii, dar alteori se întâmplă ca Dumnezeu să nu le dea. Dorinţa de a nu avea copii este denaturarea Tainei Căsătoriei, care presupune naşterea de prunci. O familie se formează pentru a da naştere altor vieţi. De ce Dumnezeu nu le dă copii? Probabil, pentru că nu au dus o viaţă bună sau Dumnezeu le-a dat copii, dar a fost un timp când ei i-au refuzat.

Sfânta Scriptură ne dă exemple de familii care nu aveau copii, lipsa copiilor fiind văzută ca o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru păcate. În acest sens, părinţii stăruiau mult în rugăciune, ca să li se trimită un copil. Ioachim şi Ana, Elisabeta şi Zaharia au avut parte de darul lui Dumnezeu, copilul, dar tocmai la bătrâneţe, când ei credeau că nu mai pot avea. Dumnezeu trimite copilul, dar după ce ei jurau că îl vor da Lui.

Naşterea unui copil este momentul tainic al întâlnirii omului cu Dumnezeu, este un moment al smereniei. Dacă Dumnezeu ne dăruieşte copii, ne vom bucura. Dacă nu, atunci trebuie să ne rugăm Lui, smerindu-ne şi dând dovadă de multă răbdare.

 

(Pr. Evgheni Şestun, Familia ortodoxă, Editura Sofia, pp. 73-75)

 https://cdn4.libris.ro/userdocspdf/1092/Rugaciunile%20parintilor%20pentru%20copiii%20lor.pdf

 

 

Despre sensurile și marele folos al vieții de familie

Unirea dintre bărbat și femeie în Taina Cununiei se face pentru mântuirea sufletului, pentru împlinirea poruncilor Dumnezeieşti, dar cel mai mult pentru înmulţirea vieţii pe pământ, cu alte cuvinte pentru naştere de prunci.

– De ce oamenii tind spre viaţa de familie? Ce folos îi aduce ea omului?

Când Dumnezeu l-a creat pe om, a făcut-o şi pe femeia din coasta lui şi le-a poruncit: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Fac. 1, 28). Această poruncă, în mod firesc, trebuie ţinută şi în familie.

Omenirea e împărţită în două: în bărbaţi şi femei. Chiar şi cuvântul „gen” înseamnă „jumătate” [n. trad.: Cuvântul rusesc „pol” se traduce în limba română prin „gen”, de unde și „polivina”, care înseamnă „jumătate”].

Plinătatea vieţii, spre care tinde şi pe care o caută orice om, se dobândeşte sau prin unirea cu Dumnezeu, care presupune călugăria, dobândirea chipului îngeresc, sau prin unirea binecuvântată a bărbatului cu femeia, când „vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 24).

Această unire se face pentru mântuirea sufletului, pentru împlinirea poruncilor dumnezeieşti, dar cel mai mult pentru înmulţirea vieţii pe pământ, cu alte cuvinte, pentru naştere de prunci.

Chiar de la creaţie, omului i-a fost hărăzită viaţa de familie pentru a creşte copii.

Familia este acel mijloc de mântuire fără de care majoritatea oamenilor nu ar putea trăi în curăţie.

Pentru un ortodox, familia este o arcă a mântuirii. Noi afirmăm că Biserica este o nouă arcă a lui Noe, dar, la fel, putem spune şi despre familie că este o mică Biserică şi, respectiv, arca mântuitoare care îl fereşte pe om de păcate.

Din această unire binecuvântată se naşte o nouă viaţă, care este copilul şi care este, din punct de vedere ortodox, darul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui.

– Nu toţi reuşesc să întemeieze o familie… Iar unii aleg în mod conştient călugăria. De ce se întâmplă aceasta?

– Din Revelaţia dumnezeiască şi din scrierile Sfinţilor Părinţi aflăm că omul are două căi esenţiale. El poate alege calea călugăriei, a slujirii lui Dumnezeu sau calea căsătoriei, ca prin împlinirea acestei porunci dumnezeieşti să ajungă la fel, la mântuire.

Unii compară care cale este mai uşoară şi care mai grea. Trebuie să înţelegem că atât prima cale cât şi a doua sunt, de fapt, calea purtării propriei cruci.

Sfântul Ignatie (Briancianinov) se numea într-una din scrisori un om slab, explicând prin aceasta neputinţa lui de a împlini nevoinţa căsniciei, pe când un familist crede că drumul vieţii monahale este unul mare şi greu şi că el a ales unul mai uşor.

Ambele căi sunt binecuvântate de Dumnezeu.

De aceea, în dependenţă de menirea sa, omul va alege acea cale care i se potriveşte mai bine.

Dacă a ales-o pe cea a călugăriei, va trebui să suporte încercările din mănăstire, care pot dura ani în şir şi doar călugării bătrâni pot spune că şi-au însuşit această viaţă, pentru că a fi călugăr este o vocaţie.

Cealaltă cale, prin care omul hotărăşte să creeze o familie binecuvântată de Dumnezeu, de părinţi şi de duhovnic, păstrează neprihănirea, curăţia sufletului, îl fereşte de păcatele trupeşti şi primeşte plinătatea vieţii.

Conform Sfintei Scripturi, o familie presupune ca cei doi să fie „amândoi un trup” (Efes. 5, 31). Cu alte cuvinte, omul lărgeşte punctul său de vedere asupra vieţii şi priveşte lumea şi cu ochii soţiei.

Intereselor sale se adaugă şi cele ale soţiei. La fel şi bucuriilor sale se adaugă şi cele ale persoanei iubite. în vechime se spunea că o bucurie împărtăşită este o bucurie dublă, iar necazul împărtăşit este o jumătate de necaz.

Iată de ce spunem că familia este corabia care permite omului să se ferească de furtunile vieţii.

Sursa: Pr. Evgheni Şestun, Familia ortodoxă, Editura Sofia/Editura Cartea Ortodoxă, București, 2006, pp. 18-21.