Demult, când lumea era tânără și plantele vorbeau cu vântul, trăia într-o câmpie întinsă o floare mică și neînsemnată. Nu avea parfumul trandafirului, nici culorile vii ale macului. Petalele ei erau palide, iar celelalte flori abia dacă o observau.În fiecare dimineață însă, floarea privea răsăritul cu admirație. Era fermecată de Soare, care aducea căldură, lumină și viață întregului pământ. „Ce minunat trebuie să fie să poți dărui atâta bucurie!”, șoptea ea. Zi după zi, floarea își întorcea capul după Soare, urmărindu-l de la răsărit până la apus. Celelalte plante râdeau de ea. „De ce te ostenești atât? Soarele nici măcar nu te vede!” Dar floarea nu se supăra. Continua să privească spre lumină și să se bucure de fiecare rază. Anii au trecut, iar într-o vară a venit o furtună cumplită. Nori negri au acoperit cerul săptămâni întregi. Ploaia și vântul au îndoit copacii, iar multe flori și-au pierdut speranța. Numai mica floare a rămas dreaptă. „Soarele este încă acolo”, le spunea ea. „Chiar dacă nu îl vedem, el nu ne-a părăsit.” Când furtuna s-a sfârșit și cerul s-a luminat din nou, Soarele a observat pentru prima dată credința neclintită a florii. Impresionat, i-a oferit trei daruri: Petale aurii, asemenea razelor sale. Puterea de a-l urma mereu pe cer, de la răsărit până la apus. Și semințe bogate, care să hrănească păsările, animalele și oamenii. Din acea zi, floarea a devenit cea mai luminoasă dintre toate plantele câmpiei. Oamenii au numit-o Floarea-Soarelui, fiindcă își întoarce mereu chipul către lumină. Iar bătrânii spun că ea ne amintește o lecție simplă: atunci când îți îndrepți sufletul către ceea ce este bun și luminos, ajungi să răspândești lumină și pentru cei din jur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.