Calea omului de la iad la rai trece prin.....

 

Arhimandritul Rafail (Karelin) Dumnezeu este drept, iar păcatele săvârșite vor fi pedepsite. De aceea, frica față de Judecătorul drept, odată înrădăcinată în inimă, îl ferește pe om de vicii și de fapte păcătoase și îi stăpânește patimile. Această frică curăță treptat sufletul, deschizând calea pentru acțiunea harului. Patimile pot prinde viață pe neașteptate în suflet și pot înflori cu flori otrăvitoare; de aceea este necesar să ne controlăm în permanență inima, să veghem cu mintea asupra gândurilor care pătrund în conștiință și să rămânem lucizi față de patimile care îmbată sufletul. La omul care urcă pe treptele duhovnicești, sentimentul propriei păcătoșenii nu se diminuează, ci, dimpotrivă, se accentuează și devine tot mai subtil și mai profund.La începutul luptei cu patimile, omul percepe păcatul ca pe o datorie pentru care trebuie să plătească în mod constant dobânzi. La următoarea treaptă, omul începe să vadă apariția păcatului în adâncul sufletului, în sferele întunecate ale subconștientului. El vede cum din sămânța patimii crește o plantă otrăvitoare. Aici, mintea trebuie să intercepteze gândurile păcătoase încă de la apariția lor și să spargă „pruncii babilonieni” de piatra rugăciunii. Pe măsură ce urcă pe scara duhovnicească, omul vede, nu cu ochii trupești, ci cu ochiul interior, păcatele ca pe niște monștri care se ascund în adâncul sufletului său. Simte în sine o trădare permanentă și ascunsă față de Dumnezeu și este îngrozit de marea milostivire a lui Dumnezeu, care îl răbdă. El conștientizează propria neputință și măreția iubirii dumnezeiești, iar aici îi vine mângâierea de la Dumnezeu: lacrimile pocăinței sunt înlocuite de lacrimi de bucurie. Omul conștientizează că în sufletul său se află iadul, dar alături de el este Dumnezeu – Biruitorul iadului. Indiferent de treptele duhovnicești pe care se află omul, până la moarte în sufletul său nu are loc o separare definitivă între bine și rău. Asupra lui acționează simultan puterea harului și radiația păcatului, ca și cum harul și păcatul s-ar lupta între ele pentru stăpânirea asupra omului. Calea omului de la iad la rai trece prin inimă, dar inima noastră – păcătoasă și plină de patimi – este închisă, parcă încuiată. În ea clocotesc patimile, dorințele păcătoase, care zguduie și învârt gândurile, iar sufletul omului se află într-un fel de haos întunecat. Și în acest vârtej de gânduri pătimașe, parcă în nori de praf ridicați de vânt, îi trece întreaga viață. Întâlnirea cu Dumnezeu poate avea loc numai în inima omului, curățată de păcat; de aceea, pentru creștin este necesară lupta cu sine însuși, cu propria natură căzută. Cu cât omul își stăpânește mai mult patimile, cu cât inima lui devine mai curată, cu atât mai mult i se dezvăluie cealaltă față a lumii: nu groaza morții, nu duhoarea păcatului, nu timpul care înghite totul, ci menirea lumii și a omului – aceea de a fi tronul Divinității. Arhimandritul Rafail (Karelin)