Mândria îl privează pe om de ajutorul lui Dumnezeu.

Arhimandritul Rafail (Karelin) Despre Mîndrie Mândria, despărțind pământul de cer, l-a unit cu iadul. Mândria a ucis iubirea și, prin urmare, a transformat pământul într-un deșert duhovnicesc, unde oamenii sunt înstrăinați unii de alții, unde omul se teme de om ca de o fiară. Mândria a stins iubirea, făcând astfel omenirea nefericită. Satana a spus: „Eu sunt Dumnezeu”, iar Adam a dorit și el să devină dumnezeu. Acest impuls satanic al mândriei a rămas pentru totdeauna în natura umană sub forma idolatriei de sine – o nebunie sufletească ascunsă adânc în subconștientul omului. Orice păcat îndepărtează sufletul de Dumnezeu, dar cel mai distrugător dintre ele este mândria. Fiecare păcat are propria sa înfățișare urâtă, ca un fel de dublură metafizică. Dacă desfrânatul seamănă cu un gunoier care, după ce și-a terminat treaba, nu și-a schimbat hainele, atunci cel mândru seamănă cu demonul însuși. În mândrie există ceva lipsit de suflet, de parcă în interiorul omului, în locul sufletului, s-ar afla un cadavru împietrit. În relația cu un om mândru se simte un fel de frig paralizant, ca și cum ai atinge trupul unui șarpe. Mândria este o stare anormală. Cel mândru își deschide sufletul acțiunii impulsurilor demonice și, parcă, intră într-un câmp de radiație spirituală înspăimântătoare. Cel mândru pierde iubirea, iar pierderea iubirii este deja începutul nebuniei. Mândria nu poate în niciun fel să-l asemene pe om cu Divinitatea, dar îl asemănă cu succes cu un demon. Mândria îl privează pe om de ajutorul lui Dumnezeu. Hristos se manifestă în smerenie, de aceea mândria este deja condamnată. Așa cum o pasăre care zboară pe cer își alege un loc unde să-și construiască cuibul, tot așa Duhul Sfânt caută o inimă smerită în care să locuiască, o inimă în care adevărul se îmbină cu iubirea, unde voința omului este supusă poruncilor lui Hristos. Arhimandritul Rafail (Karelin)