Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă miercuri, 24 mai 2023, de la ora 17:00, în sala Irina Nicolau (str. Monetăriei nr. 3), la vernisajul expoziției temporare Păstorit contemporan. Un patrimoniu, mai multe dileme, deschisă în perioada 24 mai – 6 august 2023.
Expoziția – bazată pe material documentar rezultat în urma cercetărilor de teren realizate de o echipă de cercetători ai muzeului între anii 2016 si 2022 în zonele: Dobrogea (Delta Dunării), Transilvania (Sibiu, Brașov), Maramureș și Bucovina – este organizată în cadrul proiectului cultural Păstorit 2.1. Oaia hai-hui, derulat în februarie–noiembrie 2023, cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național.
În 2016, MNȚR invita publicul bucureștean la o altă expoziție tematică (Drumul oii, ultimul episod? 300 de oi, 100 de zile, 1400 km), care prelua mesajul inițiatorilor proiectului Transhumanța 2013, realizat de Fundația „Pasterstwo Transhumancyjne” din Polonia și Asociația Transhumanța 2013 din România. A fost pretextul și introducerea pentru un proiect cultural amplu prin care Muzeul își propunea să pună în dezbatere, pentru un public larg, păstoritul contemporan, constrâns să-și găsească o cale viabilă printre cutumele moștenite, statisticile oficiale și politicile agricole europene.
În contextul schimbărilor climatice actuale, păstoritul tradițional reprezintă încă un mod de viață neinvaziv și nedistructiv. Păstorii au învățat de-a lungul timpului să se adapteze la toate condițiile mediului în care își duc existența, de aceea cunoștințele lor sunt valoroase pentru asigurarea continuității îndeletnicirii lor, dar și pentru o utilizare sustenabilă a resurselor naturale. Dar cum și-au pus amprenta modificările de mediu, dar și cele sociale, culturale ori politice asupra păstoritului din România?
Împreună cu partenerii săi, MNȚR și-a propus să întoarcă pe toate fețele zestrea și povestea oii și, folosindu-se de mijloacele muzeografiei, să propună o expoziție-manifest în folosul păstoritului contemporan. Vă chemăm să pornim la drum, specialiști și public, însoțind personajele noastre principale – păstorii, oile, câinii și, de ce nu, măgarii – într-o explorare (subiectivă) pentru a afla, la capătul ei, dacă printre atâtea prefaceri și obstacole (criza resurselor, întărirea granițelor, înăsprirea legislației, schimbarea regimurilor de proprietate, schimbările climatice) păstoritul de astăzi își mai găsește locul, rostul și profitul în viitor. Vă promitem o incursiune bine documentată asupra oportunităților și vulnerabilităților domeniului, într-o manieră interactivă. Artefactele ce sugerează măreția vremurilor nu de mult timp apuse ale păstoritului tradițional (provenite mai puțin din colecțiile muzeului și mai mult din colecții private sau chiar împrumutate de la crescătorii de animale pentru perioada derulării expoziției) vor intra într-un dialog – susținut și de mijloacele tehnologiei moderne – cu elemente specifice modului în care creșterea oilor s-a adaptat cerințelor secolului al XXI-lea: ferma, procesarea mecanică a laptelui, distribuția produselor la nivel european și extra-comunitar, mărci înregistrate etc. Păstoritul contemporan – moștenitor al unui patrimoniu extrem de important și al unei istorii milenare – are de rezolvat, la tot pasul, dileme existențiale care, direct sau indirect, au consecințe pentru viitor la nivelul întregii societăți.
În expunere se vor regăsi obiecte care pot fi explorate senzorial, dar și elemente care îndeamnă la meditație, căutare și interogarecare sperăm să fie suficient de atractiveși pentru publicul tânăr, deosebit de deschis unor astfel de experiențe și foarte puțin familiarizat cu domeniul explorat de noi. Pe toată durata expoziției vor fi organizate și evenimente conexeadresate unor categorii și generații diferite de public (copii, adolescenți, adulți): conferințe științifice sau destinate publicului larg, numeroase ateliere tematice de creativitate pentru copii și ateliere senzoriale.
Muzicienii Călin Torsan și Juan Carlos Negretti vor anima atmosfera la vernisaj printr-un concert original, re/interpretând creativ prin filtrul artistic propriu elemente ale folclorului pastoral muzical pentru a ne oferi câteva mostre de sonorități pastorale.
„Societatea modernă, definită de flux (de informații, de oameni, de resurse) și de mișcare, are multe de învățat de la pastoralismul contemporan. Creșterea oilor a fost întotdeauna caracterizată de mobilitate, de forțarea granițelor, de rețele extinse, de adaptabilitatea practicilor sociale și de integrarea continuă a dezvoltării tehnologice. Ciobanii au o viziune pe termen lung asupra bunăstării animalelor, a prosperității gospodăriei și a utilizării responsabile a resurselor de mediu, știind cum să se deplaseze sezonier în căutarea unor condiții optime pentru performanțe mai bune. În acest context, moștenirea și experiența păstoritului pot fi o bună sursă de inspirație pentru lumea de mâine. Expoziția pe care o propunem oferă o privire de ansamblu asupra acestui univers pastoral și își propune să ne reamintească de un patrimoniu românesc bogat și accesibil.” (Anca Raluca Majaru – curator expoziție)
Expoziție organizată în parteneriat cu:
ȘMAG – Gusturi locale din Țara Bârsei, Cooperativă Agricolă
Asociația ARCHE
Fundația „Pasterstwo Transhumancyjne” (Polonia)
Printre partenerii media ai evenimentului se numără şi revista online www.daciccool.ro şi www.accmediachannel.ro.
Hrana focului sunt lemnele, iar hrana celui manios este mandria mintii (Sf. Efrem Sirul).
Curateste-ti mintea de manie, de amintirea raului si de ganduri urate. Atunci vei putea cunoaste salasluirea lui Hristos in tine (Sf. Maxim Marturisitorul).
Gandurile unui om manios sunt pui de vipera care devoreaza inima celui care le-a nascut (Sf. Nil Sinaitul).
Nu este asa de mare folosul de pe urma postului, cat e de mare paguba maniei (Avva Moise).
Maniosii nu pot ajunge la cunoasterea lucrurilor duhovnicesti si la lumina Dumnezeiasca (Sf. Casian Romanul).
Mania este impletita cu amintirea raului. Cel ce tine minte raul este nelegiuit (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mania este ciuma rugaciunii (Avva Evagrie Ponticul).
Mania este o betie. Nenorocirea acelora care sunt beti fara sa se fi imbatat de vin (Sf. Vasile cel Mare).
Maniosul este un epileptic sufletesc (Sf. Ioan Scararul).
Mania este o firma care arata ce este omul, chiar impotriva lui (Sf. Grigorie Teologul).
Mania este semnul vadit al celor ce nu cinstesc pe Dumnezeu (Sf. Antonie cel Mare).
Mania este in om o groapa pentru el; cine si-a frant mania, acela a trecut aceasta groapa (Sf. Efrem Sirul).
Mania este un primejdios sfatuitor pentru oricine. Tot ce se intreprinde la manie nu e niciodata chibzuit (Sf. Grigorie Teologul).
Mania este avocatul poftei (Sf. Maxim Marturisitorul).
Mania nu trebuie sa fie cu cei ce se roaga. Ea este veninul serpilor (Avva Evagrie Ponticul).
Mania orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii (Sf. Casian Romanul).
Mania se da pe fata mai mult si mai des ca oricand atunci cand auzim cuvinte de contradictie, de demascare si de ponegrire din partea aproapelui. Toate acestea nu-l atata pe adevaratul crestin, asa cum laudele de la altii nu-i inalta inima (Sf. Marcu Ascetul).
Maniosul nu poate deosebi lucrurile rele de cele bune (Sf. Casian Romanul).
Ce poate fi mai manios decat un om manios fara incetare? (Sf. Ioan Hrisostom).
Mania obisnuieste mai mult decat celelalte patimi sa tulbure si sa zapaceasca sufletul (Sf. Diadoh al Foticeei).
Duhul Sfant fuge din credinciosii maniosi (Sf. Casian Romanul).
Daca cineva s-ar infrana de la mancaruri si bauturi, dar prin gandurile sale ar intarata mania, acela se aseamana cu o corabie ce calatoreste pe mare avand pe dracul carmaci (Avva Evagrie Ponticul).
Niciodata si nicaieri nu gaseste diavolul un loc mai propriu si mai potrivit pentru el ca in manie si dusmanie (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce se manie si tine minte raul, oricat ar iubi rugaciunea, nu este nevinovat. Caci este asemenea celui ce vrea sa aiba vederea agera, dar isi tulbura ochiul (Avva Evagrie Ponticul).
Nu este biruinta mai mare decat sa-ti birui mania si iutimea (Sf. Tihon).
E mai bine sa tai mania printr-un zambet, decat sa te infurii ca o fiara neimblanzita (Sf. Efrem Sirul).
A te mania este in firea omului, dar ca sa inabusi mania este in firea crestinului (Fericitul Ieronim).
Nu ingadui maniei sa se ridice pana la gatlejul tau (Avva Isidor).
Maniosul, chiar de ar scula vreun mort, nu este primit de Dumnezeu (Avva Agaton).
Unde sunt rautatea si mania, acolo nu vine in zadar duhul blandetii (Sf. Ioan Hrisostom).
Iubirea este fraul maniei (Avva Evagrie Ponticul).
Mania, cand este supusa si ascultatoare fata de minte, este asemenea cainelui langa cioban (Sf. Vasile cel Mare).
O mare linistita e o priveliste placuta, dar o stare pasnica a duhului e si mai placuta (Sf. Nil Sinaitul).
Nimic nu umple cugetul de necuratie ca mania (Sf. Ioan Hrisostom).
Cel ce se manie isi omoara sufletul (Sf. Efrem Sirul).
Cel mandru este si manios (Sf. Teofilact).
Mania este un foc. Mania este o betie mai cumplita decat cea a vinului (Sf. Ioan Hrisostom).
Scopul diavolului este ajutat foarte mult de mania noastra. Mania este vinul serpilor (Avva Evagrie Ponticul).
V-ați întrebat vreodată
ce gânduri și emoții umplu o minte goală? Este fascinant să explorăm
profunzimile conștiinței noastre și să contemplăm impactul pe care lumea
noastră interioară îl poate avea asupra noastră și a celor din jurul
nostru.
Ceea ce iese din mintea noastră poate răni o altă persoană
Cuvintele și acțiunile care decurg din gândurile noastre pot avea
efecte profunde asupra celor din jurul nostru. Să ne străduim să ne
folosim mintea în mod responsabil, luând în considerare potențialele
consecințe ale cuvintelor noastre înainte ca acestea să ne părăsească
buzele.
Cum oferim informații altora, asigurați-vă că este corect
Schimbul de informații poartă o mare responsabilitate. Să ne asigurăm
că cunoștințele pe care le împărtășim sunt corecte, fiabile și bine
cercetate. Procedând astfel, contribuim la construirea unei comunități
care prosperă pe un schimb de informații de încredere.
Cum oferim informații altora, asigurați-vă că este corect
În această eră digitală, este esențial să menținem un echilibru sănătos
între dependența noastră de tehnologie și capacitatea noastră de a ne
controla propriile gânduri și acțiuni. Să fim atenți la modul în care
folosim dispozitivele, asigurându-ne că acestea ne servesc, mai degrabă
decât să ne manipuleze.
💡 Situatia ta nu este nimic, dar raspunsul tau este totul 💡
Viața ne aruncă diverse provocări, dar ceea ce contează cu adevărat
este modul în care răspundem la ele. Să îmbrățișăm puterea rezilienței,
pozitivității și adaptabilității. Alegând răspunsul nostru cu
înțelepciune, putem transforma orice situație într-o oportunitate de
creștere și succes.
🤝 Amintiți-vă, suntem o influență în viața 🌟🤝 cuiva
Cuvintele, acțiunile și atitudinile noastre pot avea un impact profund
asupra celor din jurul nostru. Să ne străduim să fim influențe pozitive,
răspândind bunătate, înțelegere și sprijin pentru a-i ajuta pe alții să
prospere. Împreună, putem face o diferență și putem crea o lume în care
influența noastră îi înalță pe ceilalți.
Simțiți-vă liber să împărtășească și să se răspândească pozitivitatea! 🌟✨
CELE 3 TIPURI DE OAMENI DIN VIAȚA TA:
1. Oamenii frunzelor
2. Oamenii ramuri
3. Oamenii de radacini
OAMENI DE FRUNZĂ:
Oamenii frunze vin în viața ta doar pentru un sezon.
Nu le poți număra
pentru că sunt slabi.
Ei vin doar să ia ce vor, dar dacă vântul bate doar puțin, dispar.
Trebuie să ai grijă de acești oameni pentru că te iubesc atunci când totul li se potrivește bine și confortabil, dar când vântul începe să bată nu mai rămâne nimeni! Ei fug și pleacă.
OAMENII RAMURA
Sunt oameni destul de prezent i, dar trebuie să ai grijă și la ei.
Ei pleacă atunci când viața devine grea și nu suportă prea multă greutate.
S-ar putea să rămână cu tine câteva sezoane, dar vor pleca când lucrurile devin mai grele.
OAMENII RADACINA
Acești oameni sunt foarte importanți pentru că nu fac lucruri în beneficiul lor.
Îți stau pe spate chiar și atunci când treci prin momente grele. Nimic nu-i sperie, pentru că văd dificultățile cu curaj și claritate, și te iubesc așa cum ești, vor rămâne alături de tine indiferent de anotimp prin care treci!
Foarte puțini oameni sunt așa!!!”
I
Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamţului, „vechea Manastire Alba
cu trecut aşa de neguros şi de bogat „, şi dupa ce am vazut Cetatea,
„cuibul aprigilor razboinici de odinioara”, m-am suit de la un han, care
rasufla aburi de mancari felurite, într-o birja mare cat o corabie, la
care erau înhamaţi patru cai cu coastele destul de aratoase.
Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri, cand am
mîncat oua rascoapte, sus, între ruini, cand am baut, firitisindu-ne
unul pe altul în singuratatea aceea, sticla cea cu vin armaş pe care
ne-o daruise parintele Visarion, şi cand am cantat într-un amurg
liniştit, într-o pulbere de aur:
Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un rau mititel…
Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o cantam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zgariat acolo, pe o piatra, de versurile înflacarate pe care nu le-am mai gasit şi din care-mi aduc aminte numai franturile de la începutul acestei epistole…
Și m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame grase care se uitau zambind la mine, ş-am pornit spre targuşorul meu natal într-un sunet domol de clopote dogite.
La spate aveam, departe, munţii în ceaţa; înainte se desfaşurau dealuri paduroase; şi ma simţeam, cu toata tovaraşia galagioasa, uşor şi vesel ca în cea dintai tinereţa. Prin nouraşii de praf luminos care ne urmareau în vartejuri, priveam ogoarele verzi, satele liniştite cu biserici albe, sclipirile departate ale apelor… Din cand în cand ne întîlneam cu baieţandri care-şi paşteau în şanţuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmareau cu priviri liniştite pana departe, şi ramaneau în urma, tot mai în urma. Şi parca îmi venea sa ma opresc, sa-i întreb, sa le spun o vorba buna. Erau chipuri pe care le mai vazusem, pe care le uitasem de cand m-am înstrainat, şi pe care le regaseam aceleaşi în liniştea şi seninatatea lor.
Şi cu cat ma apropiam de locul unde m-am nascut, cu atat se deşteptau amintirile copilariei, vii şi luminoase, parca rasareau din împaraţia uitarii prietini pierduţi care ma salutau cu zambete de bunatate.
Cand intraram la Moţca în codru, zvoana de glasuri din trasura se potoli ca printr-un farmec. Caii mergeau la pas şi, în linişte, ascultam freamatul uşor al desişurilor. Parca era un cantec, şi parca-mi venea sa dorm. Şi dintr-odata, dintre chipurile trecutului, care ma cercau unul dupa altul, unul ramase mai desluşit, şi-i zambii cu dragoste în piroteala care ma copleşea.
Era Domnu, domnu Trandafir, învaţatorul meu.
Nu-l vazusem de mult pe domnu Trandafir. Îmi închipuiam ca e pensionar, ca trebuie sa fi îmbatranit. Eu îl vedeam însa tot ca odinioara, nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care şi-o tundea totdeauna scurt, zambind cu bunatate, încruntandu-se cateodata, insuflandu-ne un respect nemarginit.
Toate patru clasele erau gramadite într-o odaie lunga. Unora din baieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Cand explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întaia.
Mai cu sama explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmaream înfiorat, auzeam parca freamatul luptelor şi, acasa, îi visam o noapte întreaga.
Uite, şi acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau privirile şi era şi el mişcat cand ne spunea despre marirea stramoşilor. Cand facea un semn cu mana, aşa, într-o parte, parca ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui… Şi cand ma gîndesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte nacajit, harţuit de administraţie, ca cu greu îşi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea cu dragoste învaţatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea alta grija decît sa ne spuie istorii mişcatoare.
Ca dansul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, draga prietine, cand te gandeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat saracie şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţamiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit sa-şi îndeplineasca, cu bine, menirea…
Domnu nostru ne-a învaţat rugaciuni, ne-a învaţat cantece care erau aşa de frumoase pentru copilaria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învaţat sa credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastra, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învaţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai tarziu…
Îmi aduc aminte… Într-o sara ne stranseseram la şcoala la împletit panere. Şedeam în cerdac, în cerdac la Domnu, şi unul spunea o poveste. Era o linişte mare în împrejurimi în primavara aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cantec de fluier. Umbrele înserarii ne învaluira, povestitorul tacu, şi noi ramaseram fara vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru, ascultand adierea departata a cavalului.
– Mai baieţi, staţi, c-am sa va cetesc şi eu o poveste…
Şi a aşezat în geam, pe dinlauntru, o lampa, şi în lumina ei, acolo între noi, ne-a cetit Harap-Alb al lui Moş-Creanga. Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca pe toţi ca un cantec frumos. Povestea mi-a ramas adanc sapata în suflet, şi, mai tarziu, cand am cetit-o într-o odaiţa scunda, în Iaşi, pe cand faceam liceul, am stat mult şi m-am gandit la sara cand o cetea învaţatorul, m-am gandit ca la o alta poveste senina a copilariei mele…
Dintre toate amintirile frumoase, aceasta sara, cînd ne-a cetit povestea, ramase staruitoare în piroteala mea, în leganarea trasurii mari, pe cand clopotele sunau încet prin liniştea padurii. Treceam printre doua ziduri de verdeaţa care-mi trimeteau aburiri racoroase, şi ma apropiam repede de locul unde a fost odata şcoala, unde m-am jucat, unde Domnu şi-a petrecut ataţia ani – treizeci – dascalind şiruri dupa şiruri de copilandri cu ochii neliniştiţi.
Acolo nu mai e nimic, e loc gol, şi Domnu, îmbatranit, cu parul alb, se plimba încet, cu manile la spate, singur şi trist.
Îl întreb:
– Ce mai faci ?
– Greu, greu ! îmi raspunde încet, dand din cap. De acuma ma duc sa ma întalnesc cu Harap-Alb şi cu Creanga…
Şi parca ma cuprinde o înduioşare, ma uit la dansul şi nu-mi vine a crede ca el e omul tanar care altadata ne-a strecurat în suflete atata credinţa şi atata foc !
M-a deşteptat larma glasurilor şi lumina alba a campiei. Targuşorul meu se vedea departe, într-o gramadire de acoperişuri negre şi roşe. Eram neliniştit, voiam sa vad cat mai curînd pe dascalul copilariei. Şi vezi tu, draga, poate scrisoarea aceasta de aceea e aşa de sentimentala şi aşa de plina de puncte de exclamaţie, pentru ca vestea pe care am aflat-o, a fost trista. Totuşi trebuia sa ma aştept la ea. Domnu nu mai era nici vesel, nici trist, nici batran… Dupa ce şi-a ispravit cei treizeci de ani de dascalie, s-a dus unde-i locul tuturor. Cate ceva din sufletul lui a ramas în sufletul multora, dar el nu mai este, şi-a îndeplinit cu anevoie o munca grea de care nu s-a plans şi prin care n-a stralucit, – a murit împacat, ca mulţi alţii, şi acum se odihneşte !
II
Din ziua cand m-am întors aici, în targuşorul nostru cel vechi, n-am stat o clipa. Am cutreierat în lung şi în lat locurile cunoscute, în care au ramas vii pentru sufletul meu întamplarile copilariei, – întamplarile luminoase ale copilariei aşa de îndepartate.
Am vazut, la Siret, locul unde ma scaldam cu dracii de sama mea. Ne balaceam în valuri, ieşeam la mal şi ne ungeam cu nomol din cap pîna-n picioare; lasam sa ne parleasca soarele prietin, ne sculam, ne alungam în lungul malului cu chiote şi cu racnete, apoi dintr-odata saream cu toţii în apa, în bufneli asurzitoare şi în curcubeie de stropi.
Am vazut iaraşi întinsele zavoaie de salcii cenuşii în care intram cu grozava frica de bursuci. Frica ţinea pîna ce dadeam de desişurile cu mure, cand ne puneam la ospaţ şi la taifas. Pe urma, prin poieni, chiote şi goana, parca venise pe acele meleaguri o oştire de salbatici…
Ş-am mai vazut, la marginea targului, şurile darapanate, pline de poloboace, unde ne jucam de-a ascunsul, noaptea. Cu cat fior cautam prin colţuri negre, şi cotrobaiam prin poloboacele rasunatoare şi cercetam, prin podurile în care se furişau dungi albe de lumina, pe tovaraşii ascunşi ! Şi-mi aduc aminte ca totdeauna trebuia sa mormaiesc singur, sa spun cate o ghiduşie ca sa izbucneasca în ras cineva… Numai aşa puteam sa dau de o urma în pustiul acela !
Şi cate şi cate lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat ! Pe toate le-am vazut. Totuşi niciunul nu m-a mişcat aşa de mult, frate draga, ca locul – numai locul a ramas – unde odata era şcoala.
Acolo am intrat în freamatul de copii cu teama şi cu bucurie în întaia dimineaţa, cand m-a adus tata de mana; acolo era un par care facea pere aşa de bune, din care Domnu ne daruia de gustare cate doua la începutul fiecarei vacanţe; acolo era curtea unde înalţam iarna uriaşi de zapada, la capul carora ne suiam cu scara, sa le punem pipe în gura şi carbuni în locul ochilor; acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, – şi, de-acolo pornind, simt ca iar ma cuprinde înduioşarea şi iar am sa-ţi vorbesc şi în aceasta scrisoare de domnu Trandafir.
Era un om bine facut, puţin chel în varful capului, cu ochii foarte blajini. Cand zîmbea, se aratau sub mustaţa tunsa scurt nişte dinţi lungi, cu strunga la mijloc. Cand ne învaţa cum sa spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înalţa în sus braţul drept; cand cantam în cor, lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreapta, şi, încruntînd puţin din sprîncene, dadea uşor tonul: laaa ! – iar baieţii raspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mana lui, care dintr-odata se înalţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revarsare calda. Cand trebuia cateodata, sambata dupa amiaza, sa ne ceteasca din poveştile lui Creanga, ne privea întai bland, cu un zambet liniştit, ţinand cartea la piept, în dreptul inimii, – şi în banci se facea o tacere adanca, ca într-o biserica.
Tu bagi de sama ca nu-ţi vorbesc de gramatica şi de aritmetica. Şi nici nu-ţi voi vorbi. Acestea se faceau bine; baieţii învaţau dupa puterile lor; dar sunt nişte lucruri aşa de neînsemnate cand le pui faţa în faţa cu învaţatura cealalta, sufleteasca, ce ne-o da Domnu ! Şi ne-o da aceasta învaţatura nu pentru ca trebuia, şi pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate în el şi pentru ca în acest suflet era ceva din credinţa şi curaţenia unui apostol.
Acolo, în colţul acela de ţara, putea sa fie cum voia învaţatorul. Nimeni dintre cei mari nu-l tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui. Bine, rau, – el facea ceea ce socotea ca trebuie sa faca, şi atat.
De aceea domnu Trandafir al nostru a ramas foarte mirat cand, într-un rand, în cei din urma ani de dascalie, a primit vizita unuia din cei de sus.
Sa vezi cum a fost.
Într-o buna zi, iata ca intra pe poarta ograzii doi straini. Baieţii în clasa erau cumonitorii. Domnu, în gradina, priveghea la descarcatul unui car de fîn. Era foarte gospodaros şi-i placea sa se faca fiecare lucru cu randuiala.
Strainii se apropie.
– Buna-ziua !
– Mulțamim dumilorvoastra !
Domnu Trandafir se uita la straini; strainii se uita la domnu Trandafir.
– Ma rog, ce doriţi dumneavoastra ?
– Apoi, uite ce e… daca eşti bun… Am vrea sa vedem şcoala…
– Cum nu, numai sa ispravesc cu fanul ista. Marie ! ia vezi de ceva racoreala ! dulceţi, cafea ! Ia şedeţi va rog, colea, la umbra, în cerdac, oleaca, de mai rasuflaţi…
– Nu, ca suntem cam grabiţi…
– Uite, îndata, cat ai bate din palme…
Şi iata-l ca se scutura de fan, trece înainte şi pofteşte pe straini
în clasa. Acolo întrebari: caţi copii vin la şcoala, caţi sunt înscrişi ?
şi Domnu raspunde ca vin caţi sunt înscrişi, şi se cam mira de ce l-or
fi întreband oraşenii de lucruri de acestea. Revizori nu sînt; pe
revizor îl cunoaşte el bine şi ştie ca vine de doua ori pe an. Vine rar,
ca ştie cu cine are de-a face. În sfîrşit, or fi fiind alţi slujbaşi
mai mari, mai ştii ? Iar unul din ei:
– Ma rog, fii bun şi fa o lecţie… aşa, de curiozitate…
Şi Domnu face o lecţie, uite aşa, cum o facea el totdeauna, întreaba pe
baieţi, vorbeşte şi el; spune lucruri care şi pe el îl mişca şi-l ajung
la inima. Şi iata ca oraşenii îl privesc cu ochii dintr-odata încalziţi,
întreaba şi ei pe copii, asculta o poezie, Domnu îşi loveşte uşor
diapazonul de colţul catedrei: laaa ! şi clasa raspunde într-o adiere
uşoara de glasuri tinere, şi toţi canta, canta aşa, de-i place şi lui
domnu Trandafir şi zice şi el la urma: „Brava, baieţi !”
Iar strainii îl întreaba iar, dar cu glasurile cu totul schimbate şi cu
alta lumina în ochi, de unde-i, şi la ce şcoala a învaţat, cum îşi
petrece viaţa; şi Domnu raspunde şi nu prea, şi începe a se întreba de
ce l-or fi iscodind oare oraşenii aceia.
Îi pofteşte la masa, ei îl roaga sa-i ierte ca nu pot, trebuie sa plece; îi roaga sa beie macar un pahar de apa, ei îi mulţamesc iar. Unul scoate ceasul; altul, cu un ton de respect, spune ceva. Şi cel care pare a fi mai mare, porneşte înainte. Iar domnu Trandafir întreaba tainic pe cestalalt,ramas mai în urma:
– Ma rog, domnule, daca eşti bun şi nu te superi… cu cine am onoarea ?
– Eu?… Eu sunt inspectorul cutare…
– Hm ! şi domnu Trandafir se uita cu coada ochiului, neîncrezator, la domnul inspector. Nu, fara şaga !… Dar celalalt domn?
– Celalalt e domnul Ministru !
Asta e prea-prea; şi Domnu începu a rade cu hohot.
– Ei, ştii ca ai haz ! Nu, ca asta-i chiar frumos !
– Cum, dumneata crezi ca glumesc ?
– Ei, asta-i ! dar cum ai socoti dumneata ca am sa cred asemenea lucru ? Ce are sa caute Ministrul aici, în saracia asta a noastra ?
Şi celalalt strain se întoarce, zambeşte, scutura mana lui domnu Trandafir şi-l feliciteaza. Şi pleaca amandoi, – iar pe urma mult s-a minunat dascalul nostru cand a aflat de la primarie ca în adevar Ministrul şcoalelor a fost strainul cel drept, slab, cu mustaţa neagra.
Nu, Domnu nostru nu ne-a învaţat niciodata din pricina ca se temea de cei mari. Îi era drag sa ne înveţe, şi parca eram copiii lui, – asta am simţit-o totdeauna, cat am fost sub privegherea lui. Se supara rar şi nu spunea decat doua vorbe. Asta-i era mania cea mai mare:
– Mai domnule !
Noua ne venea sa intram în pamant, cand zicea: „Mai domnule !”şi se uita urat la noi. Îmi aduc aminte ce zarva a fost cand, într-un rand, s-a zvonit ca pe Domnu nostru are sa-l mute într-o alta comuna, peste Siret. Ne-am strans sara toţi baieţii, am vorbit, unii plangeau, şi am luat o hotarare mare, sa ne ducem şi noi cu Domnu peste Siret.
Dar Domnu nu s-a dus nicaieri; a ramas acolo pe pamantul nostru; şi în pamantul nostru l-au şi îngropat.
I-am vazut mormantul. O cruce de stejar, înegrita de ploi: deasupra, un brad, care faşaie la cea mai uşoara suflare de vant. Flori salbatice pe pamantul negru. Pe cruce, o tabliţa: „Aici odihneşte robul lui D-zeu Neculai Trandafir…” şi celelalte cuvinte nu se mai cunosc, le-au şters ninsorile şi ploile.
Nici şcoala unde m-a învaţat el nu mai este. Acuma baieţii învaţa într-alt loc, într-o cladire noua, nalta şi frumoasa. Eu nu m-am dus însa s-o vad pe aceea; eu m-am dus sa vad locul gol unde a fost o odaie scunda, în care ne era cald vara şi frig iarna, în locul acela odata a trait un om. Pentru amintirea lui îţi trimet aceasta scrisoare. Poate şi tu te vei gandi o clipa la dascalul acesta necunoscut şi vei dori odihna lina „robului lui D-zeu”, al carui nume ploile şi ninsorile în curand îl vor şterge şi de pe crucea mormantului. Cat despre oamenii care l-au ranit şi l-au mahnit,ei de mult l-au uitat !…
Şi ma vei ierta ca te-am facut sa pierzi jumatate de ceas cu aceste lucruri aşa de vechi !
Un tâlhar s-a hotărât să prade o mănăstire. Seara, pe la amurg, s-a apropiat de porţi - şi l-a văzut de pe zid o călugăriţă.
- Vai! - a strigat aceasta, începând în grabă să tragă clopotele. Surorilor, veniţi încoace repede! A rămas un părinte afară, stă acolo şi nu poate să intre!
Toate au dat fuga, au deschis porţile, l-au întâmpinat cu lumânări, cu cinstire. Tâlharul s-a pierdut cu firea şi nu ştia ce să mai facă.
„Eu am venit să fac rău, şi ele mă primesc atât de frumos", se mira el - şi a fost atât de cutremurat încât s-a pocăit îndată.Atât de mare este puterea gândului bun, că poate schimba până şi
cugetul aproapelui. (Apa vieţii. 300 de istorioare cu tâlc duhovnicesc,
Editura Sophia)
.jpeg)
Doamne, Dumnezeul meu,
osandit stau inaintea fetei Tale celei sfinte, si-mi marturisesc
nevrednicia, neputinta si saracia mea cea mare. Pentru aceasta ma rog
Tie: O, izvor dulce si noianul indurarii, deschide stavilele cerului si
ploua asupra mea bunatatile indurarii Tale, pentru ca sa pot scoate
lacrimi, sa plang, sa spal si sa curatesc sufletul meu de intinaciunea
pacatelor, cu cainta tare si adevarata. Si ca sa-mi dai acest dar,
Stapane, pun mijlocitor pe Inaintemergatorul Ioan, catre care zic: O,
invatatorule al pocaintei si marite Proorocule, care esti mai mare decat
toti proorocii, precum insusi Fiul lui Dumnezeu te-a numit in Sfanta
Evanghelie, tu care ai aratat poporului pe Stapanul Hristos, tu care
L-ai botezat in Iordan si ai vazut cerurile deschizandu-se, tu care ai
auzit glasul Parintelui ceresc si ai vazut pe Duhul Sfant ca un porumbel
pogorandu-se peste El. Rogu-te, ajuta-mi cu mijlocirea ta, tu care stai
in cer inaintea Judecatorului vesnic, si fa-L sa se indure de mine,
caci ai multa indrazneala la iubirea Lui.
Intinde mana aceea cu care L-ai botezat si strica cugetele mele cele
rele si ma intareste sa-mi petrec viata pe calea cea buna a lui
Dumnezeu.
.
- Să Nu Mori NESPOVEDIT
- Să Nu Mori NEÎMPĂRTĂȘIT
- Să Nu Mori Trăind în CURVIE !!!
- Să Nu Mori cu copii NEBOTEZAȚI !!!
- Să Nu Mori Fără Fapte Bune
- Să Faci Milostenie
- Să Mărturisești STAREA TA DE CREȘTIN ORTODOX
- Să Faci Semnul SFINTEI CRUCI de Cât Mai Multe Ori Posibil
- Să ceri iertare Tututor chiar daca ei au gresit
- Să Cauți Liniștea și Pacea LUI HRISTOS DUMNEZEU
- Să zici cât de Des poți :
DOAMNE IISUSE HRISTOASE
Fiul și Cuvântul LUi DUMNEZEU -
Miluiește ne pe noi - păcătoșii !!!
- Gândind și la Mântuirea Celor Dragi !
- Să Nu Te Vaiți Niciodată că îți este Greu -
Deoarece unii Nu au - picioare -mâini - vedere - nu aud - sunt Absenți din viață din cauza bolii ...
- Să ți pară Rău de un om fără vedere - olog sau cu altă problemă din suflet ca și cum ar fi fost din Familia ta...
- Să împărtășești cu aproapele tău - Vremurile și să i AVERTIZEZI de Cele ce se împlinesc sub ochii noștrii !
- Să Mulțumești Mereu că te ai Născut ORTODOX
- Să Trăiești orice ai face/ ai Lucra în HRISTOS - să Le Dedici LUi DUMNEZEU
- Să Dai Sfat bun/ Sprijin Celor aflați în Greutăți care sunt în Deznădejde
- Să încerci Maxim să Participi La Schimbarea Vieții copiilor tăi - Căci la JUDECATA - Vei Fi întrebat !!!
"Chiar dacă ai omorât o mie de oameni, chiar dacă ai fost o mare secătură și ai făcut numai răul, chiar dacă ești plin de păcate, este iertare! Mântuitorul îl ierta și pe Iuda, dacă își cerea iertare!
Nu există păcat care să nu poată fi iertat. Nădejde de mântuire trebuie să ai cu orice chip!
(Părintele Arsenie Papacioc)
Gândurile, starea lăuntrică, dorinţele ne conduc viața. Așa cum ne sânt gândurile cu care ne îndeletnicim, aşa ne este şi viaţa. Dacă avem gânduri de pace, linişte, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăţie, atunci şi în noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, ce răzbate din noi, căci gândurile ne sânt pline de pace, linişte, dragoste desăvârşită şi bunătate.
Dacă purtăm în noi gânduri rele, diavoleşti, atunci se nimiceşte şi pacea noastră lăuntrică. Sfinţii Părinţi spun despre gânduri: “Orice gând care năruieşte pacea şi gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sânt şi trebuie să le îndepărtăm şi să nu le primim.” Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea dumnezeiască. Părintele nostru cel Ceresc vrea ca fiii Săi să aibă trăsături dumnezeieşti, vrea să fim toţi plini de dragoste, pace, mângâierea bucuriei, adevăr, virtute. Domnul şi noi toţi dorim să fim blânzi şi smeriţi, căci din sufletul blând și smerit izvorăşte virtute și bunătate. Un astfel de suflet, chiar şi când tace, răspândeşte întotdeauna valuri de linişte, pace, pline de dragoste şi bunătate. Un asemenea suflet nu se simte rănit când este ocărât sau certat – puteţi chiar să-l loviţi, iar lui îi va fi milă de voi pentru că îl chinuiţi atât de mult.
Astfel de oameni sânt puţini pe pământ, dar pentru ei soarele străluceşte şi ne binecuvântează Dumnezeu cu viață, cu toate cele de trebuință vieții noastre. Trebuie să ne schimbăm cugetul.
Din Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 7514/2006, p. 55-56
Doar prin tăcere ajunge omul la pacea gândurilor. Credința aduce pace intelectului și, aducând-o, scoate gândurile răzvrătite.
Este necesar să-ți impui tăcerea – și aceasta este o nevoință care aduce dulceața inimii. Doar prin tăcere ajunge omul la pacea gândurilor. Credința aduce pace intelectului și, aducând-o, scoate gândurile răzvrătite. Păcatul este izvorul agitației și luptei gândurilor, precum și un izvor al luptei omului împotriva cerului și cu alți oameni. „Fii în pace cu tine însuți și astfel vei aduce pace în cer și pe pământ.”
(Părintele Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, traducere de prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galați, 2003, p. 56)
După ce vei intra în pământul păcii gândurilor, atunci ţi se ia ţie mulţimea de lacrimi.
Ascultă iarăşi, şi cele ce-ţi voi spune acum: un lucru pe care l-am aflat dintr-o gură nemincinoasă. După ce vei intra în pământul păcii gândurilor, atunci ţi se ia ţie mulţimea de lacrimi, şi de aici înainte — îţi vin ţie lacrimi cu măsură şi în vreme cuviincioasă. Acesta este adevărul adevărat spus pe scurt, care este crezut de întreaga Biserică.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 78)
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mi ca rugaciunea Preasfantului Tau nume sa-mi lucreze in minte mai mult decat fulgerul pe cer, ca nici umbra gandurilor rele sa nu ma intunece, caci iata pacatuiesc in tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, ca umblam impiedicandu-ne prin intuneric. Patimile au pus tina pe ochii mintii, uitarea s-a intarit in noi ca un zid, impietrind in noi inimile noastre si toate impreuna au facut temnita in care Te tinem bolnav, flamand si fara haina, asa risipind in desert zilele noastre, umbriti si dosaditi pana la pamant.
Doamne, Cel ce vii intre oameni in taina, ai mila de noi si pune foc temnitei, aprinde dragostea in inimile noastre, arde spinii patimilor noastre si fa lumina sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii in taina intre oameni, ai mila de noi, vino si Te salasluieste intru noi, impreuna cu Tatal si cu Duhul Tau cel Sfant. Caci Duhul Sfant se roaga pentru noi cu suspine negraite, cand graiul si mintea raman neputincioase.
Doamne, Cel ce vii in taina, ai mila de noi, caci nu ne dam seama cat suntem de nedesavarsiti si cat esti de aproape de sufletele noastre si cat ne departam noi prin pacatele noastre.
Ci lumineaza lumina Ta peste noi, ca sa vedem lumina prin ochii Tai, sa traim in veci prin viata Ta. Lumina si Bucuria noastra, slava Tie!
_Vrei să biruiești ispitele?_ *Roagă-te.*
_Vrei să ți se îndeplinească cererile?_ *Roagă-te.*
_Vrei să izbutești în toate?_ *Roagă-te.*
_Vrei să te dezlipești de lume și să te unești cu Dumnezeu?_ *Roagă-te.*
_Vrei să te mântuiești?_ *Roagă-te.*
*Așadar, roagă-te neîncetat și Dumnezeu va fi pururea cu tine.*
Condimente: usturoi, ceapă, hrean, semințe de muștar, ghimbir.
Verdețuri: toate ierburile amare sălbatice, în special - gută, urzică, coriandru, pătrunjel, mentă etc.
Legume și leguminoase: ridichi, napi, toate tipurile de varză, linte, fasole roșie și albă.
Infuzii de conifere: brad, pin, cedru.
Citrice: lămâi, portocale, grapefruit, lime - cu coajă!
Condimente: cuișoare, turmeric, barbaris, piper negru, cayenne, nucșoară.
Ceaiuri de plante: ghimbir, cuișoare, semințe de grapefruit, coajă de rodie, cimbru și scoarță de furnicar!
"Făină" din semințe de dovleac, semințe de in, măceșe, ciulin de lapte, rodii, struguri, toate citricele - se înmoaie, se usucă și se macină în făină! Presărați în Toatee alimentele!
Seminte, nuci: migdale, nuci, fistic, semințe de susan, semințe de in, semințe de dovleac
Ciuperci albe! Numai crude, uscate la o temperatură care să nu
depășească 50 de grade! Se macină în făină și se adaugă în alimente!
Parazitilor NU le plac alimentele picante, arzătoare, acre și amare. Dar le plac carbohidrații, zahărul. produsele animale, lactate și peștele favorizează multiplicarea activă a helminților.
O alimentație vegetală cu produse coleretice bogată în enzime este baza programului antiparazitar! Pentru a reface necesarul de proteine pentru această perioadă, trebuie introduse în meniu proteine de origine vegetală!
Doamne Dumnezeule, norii negri ai nenorocirilor se ingramadesc asupra capului meu si intristarile chinuitoare ma ingrozesc. Dar, desi sufar, eu nu cartesc impotriva Ta, Preabunule, caci Tu esti totdeauna sprijinitorul meu si piatra cea neclintita, pe care sunt intemeiate nadejdile mele. Tu cunosti, Dumnezeule, pricinile nenorocirilor si intristarilor mele si ingrijesti de soarta mea.
Desi sufar, Doamne, eu stiu ca Tu ma iubesti si aceasta incredintare ma incurajeaza. Plin de nadejde in dragostea si bunatatea Ta, nu voi lasa sa ma biruiasca impotrivirile soartei, ci ma voi lupta cu curaj, pentru ca eu cred ca, avand ajutorul Tau, voi iesi biruitor.
Cel ce carmuiesti lumea si soarta muritorilor, carmuieste si corabia vietii mele, cea izbita de valurile ispitelor, spre liman linistit. Intelepciunea Ta sa ma povatuiasca pururea in calea binelui si a fericirii, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor Sfintilor Tai. Amin.
Rugăciune către Mântuitorul pentru izbăvire de necazuri:
Doamne, viforul necazurilor se ridică asupra noastră şi au intrat ape până la sufletele noastre, dar întru Tine este toată nădejdea noastră. Tu cunoşti pricina răului care ne apasă. La Tine perii capetelor noastre sunt număraţi. La Tine deci scăpăm şi pe Tine Te rugăm să depărtezi de la noi orice rău pierzător de suflet şi să ne ajuţi a birui toate ispitele care ne învăluie, că Tu eşti întărirea, scăparea şi izbăvitorul nostru, Hristoase Dumnezeule, şi Ţie slavă Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, la vreme de necaz şi de întristare:
Valuri de patimi mă împresoară; mare necaz şi strâmtorare îmi umplu sufletul o, întru-tot Sfântă Maică, linişteşte sufletul meu cu pacea Fiului tău şi alungă deznădejdea şi întristarea sufletului meu cu harul Său. Potoleşte furtuna păcatelor mele care mă frig precum un vierme în foc şi stinge-i flăcările. Umple-mi inima de bucurie, Preacurată Maică şi împrăştie ceaţa nelegiuirilor mele de la faţa mea, căci acestea mă împresoară şi mă tulbură. Luminează-mă cu lumina Fiului tău. Sufletul meu se simte sfârşit; totul îmi este greu, chiar şi rugăciunea. Iată-mă, rece ca piatra. Buzele mele şoptesc o rugăciune, dar inima mea nu tresaltă. Necazurile m-au împresurat de pretutindenea. Topeşte gheaţa din jurul sufletului meu şi încălzeşte-mi inima cu dragostea ta. Nu-mi pun nici o încredere în apărarea venită de la oameni, ci îngenunchez dinaintea ta, o, Prea Sfântă Maică şi Fecioară. Nu mă alunga de la faţa ta, ci primeşte rugăciunea robului tău. Tristeţea m-a cuprins. Nu mai pot răbda năvălirile diavolilor. Nu am nici o apărare, nici nu aflu loc de refugiu, om nenorocit ce sunt. Sunt pururea biruit în lupta aceasta şi nu am altă mângâiere decât în tine, Preasfântă Maică. O, nădejde şi apărarea tututror credincioşilor, nu trece cu vederea rugăciunea mea!
Preasfântă Maică a lui Hristos, Preacurată, Preabinecuvântată Maică a lui Dumnezeu, vezi cum satana mă izbeşte precum valurile mării lovesc corăbiile! El mă urmăreşte ziua şi mă tulbură noaptea. Nu am pace – sufletul meu se pleacă, duhul meu se cutremură. Grăbeşte, Preaslăvită Maică şi mă ajută! Roagă-L pe dulcele Domn Iisus Hristos să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârşit. O, Preasfântă Maică a Domnului nostru Iisus Hristos, bunătatea ta cea plină de iubire este nesfârşită şi este cel mai mare vrăjmaş al puterilor iadului. Chiar atunci când cel mai mare păcătos cade în străfundurile iadului, împins de forțe diabolice, dacă acesta strigă către tine, tu eşti gata să-l eliberezi din legăturile iadului. Slobozeşte-mă şi pe mine! Priveşte cum satana vrea să mă facă să mă împiedic şi să-mi zdrobească credinţa, dar eu îmi pun toată nădejdea în Domnul. Slavă ţie, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii! Amin.
Preaputernice şi slăvite Doamne, Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală! Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău. De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea. Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-Te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii. Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor. Şi dacă îi e de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei. Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele! Amin.
Este muzica Bisericii, muzica Îngerilor. Sufletul întristat se tămăduiește și este sfințit de aceasta.
Părinții
Bisericii accentuează adeseori în textele lor rolul muzicii bisericești
în formarea și cultivarea moralei creștinești și îndeamnă pe creștini
să-L laude pe Dumnezeu prin muzică.
Muzica, pentru Sfinții Părinți, este un mijloc de potolire a patimilor, de curățire sufletească, de veselie duhovnicească.
Marele Vasilie scrie: „Psalmodia liniștește sufletele, aduce pacea, încetează tulburarea adusă de valurile gândurilor”.
Marele
Atanasie scrie de asemenea: „Cu psalmodia, tulburarea și sălbăticia și
neorânduiala ce există în suflet, se liniștesc, în timp ce întristarea
se vindecă.
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin psalmodie se
sfințește și văzduhul. Mintea aude vocea și se schimbă, cântarea intră
și alungă patimile”.
Ce este mai mare decît iubirea părinților pentru copilul lor? Iubirea
aceasta firească este și mai mare, și mai sensibilă atunci cînd copilul e
bolnav. Dar ce să spunem despre iubirea părinților pentru copilul lor
orb pe care l-au purtat cu grijă să nu se rănească, să nu se ardă, să nu
cadă. Ce poate fi, deci, mai mare decît iubirea părinților pentru
copilul lor orb care și-a recăpatat vederea? Mai mare poate fi doar
frica, frica de excludere.
Evanghelia de azi este despre vindecarea de către Hrostos a tînărului orb. Dar este și despre frica de a mărturisi.
Atunci
cînd mai marii templului, cărturarii și fariseii au aflat despre
minunea săvîrșită de Hristos, au chemat la ei pe părinții tînărului și
le-au cerut să mărturisească de e adevărat. Deși Hristos le vindecase
copilul, adică le-a arătat o putere supranaturală, totuși frica lor de
șefii direcți era atît de mare, încît au evitat să spună cum și-a
recăpătat vederea: "Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut
orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui,
noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre
sine" (Ioan 9, 20-22). Apoi, evanghelistul Ioan ne spune și pricina
pentru care nu au mărturisit adevărul: "Acestea le-au spus părinţii lui,
pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că,
dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din
sinagogă".
Iată cît de mare este puterea fricii indusă
sistematic, picătură cu picătură, în inima omului spab. Este mai mare
chiar decît iubirea pentru propriul copil. Sau credeți că cei care au
văzut cum orbul din naștere a văzut în chip minunat nu s-au gîndit că
își poate pierde din nou vederea din pricina tăgăduirii lor? Da, dar
frica era mai mare chiar decît iubirea pentru propriul copil. Acest soi
de frică și de șantaj cu excluderea este folosit pînă astăzi de către
diavol și fiecare din noi îl cunoaște pe propria piele.
Așa
dăinuie în lume trădarea, așa ne stăpînește răul și de asta nu îsi poate
face loc printre noi Binele, pentru că ne temem. De partea cealaltă, a
fost femeia samariteancă, cea care a lăsat căldarea la fîntînă și a
alergat să spună tuturor că L-a aflat pe Hristos (Ioan 4).
Deși
Hristos își revarsă milele Sale peste toți, totuși doar cei care nu se
vor rușina să-L mărturisească înaintea oamenilor vor fi mîntuiți,
ceilalți fiind lepădați în Ziua Judecății: "Căci de cel ce se va ruşina
de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi
Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu
sfinţii îngeri" (Luca 8, 38).
Sfinților Împărați Constantin și Elena, după Dumnezeu și Maica Domnului, voi sunteți nădejdea noastră și folositorii noștri; voi ne sunteți nouă bucurie în vremea necazului, voi ne ocrotiți în nevoi și ne ajutați. Voi sfintelor mănăstiri și biserici le sunteți păzitori; pentru aceasta cădem înaintea voastră cu lacrimi, rugându-vă să nu încetați a ne ajuta nouă, neputincioșilor, ci mijlociți la Dumnezeu și la Preacurata Lui Maică și Pururea Fecioară Maria, ca și pe noi să ne păzească fără prihană și pe toți să ne întărească în credință, până la sfârșitul vieții, spre mântuirea sufletelor noastre. Amin!
....
Există oameni cu care realizezi o legătură extrasenzorială ireversibilă şi irepetabilă. Oameni cu aceeaşi vibraţie cu a ta, oameni care îţi dau emoţii puternice încât intri în panică doar dacă îi ai în preajmă.
Există oameni care-ţi taie răsuflarea atunci când îşi întind braţele către tine. Sunt cei care nu-şi cer îmbrăţisările înapoi, cei care dau şi atât. Fără alte obligaţii, fără troc de sentimente, fără risipă de orgolii personale.
Există oameni care te simt. Dar te lasă să crezi că nu ştiu nimic despre tine.
Există oameni care te înalţă, te îmbogăţesc şi te fac să te simţi aristrocrat pe de-a-ntregul, până sub piele şi dincolo de zbaterea sângelui.
Există oameni care te iubesc la fel cât îi iubeşti şi tu, dar aleg să o facă pe ascuns, cu acea discreţie pe care o întâlneşti doar la graniţa dintre tăcere şi mister.
Există oameni dincolo de care se întâmplă minuni şi se fabrică tablete de fericire cu gust de infinit. Există oameni care te învaţă drumul înapoi spre tine, pentru ca mai târziu să te lase acolo de unul singur şi să-ţi admire de departe … Înălţarea.