Domnu Trandafir

I

Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamţului, „vechea Manastire Alba cu trecut aşa de neguros şi de bogat „, şi dupa ce am vazut Cetatea, „cuibul aprigilor razboinici de odinioara”, m-am suit de la un han, care rasufla aburi de mancari felurite, într-o birja mare cat o corabie, la care erau înhamaţi patru cai cu coastele destul de aratoase.
Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri, cand am mîncat oua rascoapte, sus, între ruini, cand am baut, firitisindu-ne unul pe altul în singuratatea aceea, sticla cea cu vin armaş pe care ne-o daruise parintele Visarion, şi cand am cantat într-un amurg liniştit, într-o pulbere de aur:
Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,

Unde curge-n vale un rau mititel…

Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o cantam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zgariat acolo, pe o piatra, de versurile înflacarate pe care nu le-am mai gasit şi din care-mi aduc aminte numai franturile de la începutul acestei epistole…

Și m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame grase care se uitau zambind la mine, ş-am pornit spre targuşorul meu natal într-un sunet domol de clopote dogite.

La spate aveam, departe, munţii în ceaţa; înainte se desfaşurau dealuri paduroase; şi ma simţeam, cu toata tovaraşia galagioasa, uşor şi vesel ca în cea dintai tinereţa. Prin nouraşii de praf luminos care ne urmareau în vartejuri, priveam ogoarele verzi, satele liniştite cu biserici albe, sclipirile departate ale apelor… Din cand în cand ne întîlneam cu baieţandri care-şi paşteau în şanţuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmareau cu priviri liniştite pana departe, şi ramaneau în urma, tot mai în urma. Şi parca îmi venea sa ma opresc, sa-i întreb, sa le spun o vorba buna. Erau chipuri pe care le mai vazusem, pe care le uitasem de cand m-am înstrainat, şi pe care le regaseam aceleaşi în liniştea şi seninatatea lor.

Şi cu cat ma apropiam de locul unde m-am nascut, cu atat se deşteptau amintirile copilariei, vii şi luminoase, parca rasareau din împaraţia uitarii prietini pierduţi care ma salutau cu zambete de bunatate.

Cand intraram la Moţca în codru, zvoana de glasuri din trasura se potoli ca printr-un farmec. Caii mergeau la pas şi, în linişte, ascultam freamatul uşor al desişurilor. Parca era un cantec, şi parca-mi venea sa dorm. Şi dintr-odata, dintre chipurile trecutului, care ma cercau unul dupa altul, unul ramase mai desluşit, şi-i zambii cu dragoste în piroteala care ma copleşea.

Era Domnu, domnu Trandafir, învaţatorul meu.

Nu-l vazusem de mult pe domnu Trandafir. Îmi închipuiam ca e pensionar, ca trebuie sa fi îmbatranit. Eu îl vedeam însa tot ca odinioara, nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care şi-o tundea totdeauna scurt, zambind cu bunatate, încruntandu-se cateodata, insuflandu-ne un respect nemarginit.

Toate patru clasele erau gramadite într-o odaie lunga. Unora din baieţi le da teme, pe alţii îi asculta. Cand explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul le-am ştiut chiar din clasa întaia.

Mai cu sama explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmaream înfiorat, auzeam parca freamatul luptelor şi, acasa, îi visam o noapte întreaga.

Uite, şi acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau privirile şi era şi el mişcat cand ne spunea despre marirea stramoşilor. Cand facea un semn cu mana, aşa, într-o parte, parca ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui… Şi cand ma gîndesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care atunci, copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte nacajit, harţuit de administraţie, ca cu greu îşi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea cu dragoste învaţatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea alta grija decît sa ne spuie istorii mişcatoare.

Ca dansul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, draga prietine, cand te gandeşti bine, au fost nişte apostoli, care au îndurat saracie şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţamiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit sa-şi îndeplineasca, cu bine, menirea…

Domnu nostru ne-a învaţat rugaciuni, ne-a învaţat cantece care erau aşa de frumoase pentru copilaria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învaţat sa credem şi în alte lucruri, în trecutul şi vrednicia noastra, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-a învaţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai tarziu…

Îmi aduc aminte… Într-o sara ne stranseseram la şcoala la împletit panere. Şedeam în cerdac, în cerdac la Domnu, şi unul spunea o poveste. Era o linişte mare în împrejurimi în primavara aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cantec de fluier. Umbrele înserarii ne învaluira, povestitorul tacu, şi noi ramaseram fara vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru, ascultand adierea departata a cavalului.

– Mai baieţi, staţi, c-am sa va cetesc şi eu o poveste…

Şi a aşezat în geam, pe dinlauntru, o lampa, şi în lumina ei, acolo între noi, ne-a cetit Harap-Alb al lui Moş-Creanga. Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca pe toţi ca un cantec frumos. Povestea mi-a ramas adanc sapata în suflet, şi, mai tarziu, cand am cetit-o într-o odaiţa scunda, în Iaşi, pe cand faceam liceul, am stat mult şi m-am gandit la sara cand o cetea învaţatorul, m-am gandit ca la o alta poveste senina a copilariei mele…

Dintre toate amintirile frumoase, aceasta sara, cînd ne-a cetit povestea, ramase staruitoare în piroteala mea, în leganarea trasurii mari, pe cand clopotele sunau încet prin liniştea padurii. Treceam printre doua ziduri de verdeaţa care-mi trimeteau aburiri racoroase, şi ma apropiam repede de locul unde a fost odata şcoala, unde m-am jucat, unde Domnu şi-a petrecut ataţia ani – treizeci – dascalind şiruri dupa şiruri de copilandri cu ochii neliniştiţi.

Acolo nu mai e nimic, e loc gol, şi Domnu, îmbatranit, cu parul alb, se plimba încet, cu manile la spate, singur şi trist.

Îl întreb:

– Ce mai faci ?

– Greu, greu ! îmi raspunde încet, dand din cap. De acuma ma duc sa ma întalnesc cu Harap-Alb şi cu Creanga…

Şi parca ma cuprinde o înduioşare, ma uit la dansul şi nu-mi vine a crede ca el e omul tanar care altadata ne-a strecurat în suflete atata credinţa şi atata foc !

M-a deşteptat larma glasurilor şi lumina alba a campiei. Targuşorul meu se vedea departe, într-o gramadire de acoperişuri negre şi roşe. Eram neliniştit, voiam sa vad cat mai curînd pe dascalul copilariei. Şi vezi tu, draga, poate scrisoarea aceasta de aceea e aşa de sentimentala şi aşa de plina de puncte de exclamaţie, pentru ca vestea pe care am aflat-o, a fost trista. Totuşi trebuia sa ma aştept la ea. Domnu nu mai era nici vesel, nici trist, nici batran… Dupa ce şi-a ispravit cei treizeci de ani de dascalie, s-a dus unde-i locul tuturor. Cate ceva din sufletul lui a ramas în sufletul multora, dar el nu mai este, şi-a îndeplinit cu anevoie o munca grea de care nu s-a plans şi prin care n-a stralucit, – a murit împacat, ca mulţi alţii, şi acum se odihneşte !

II

Din ziua cand m-am întors aici, în targuşorul nostru cel vechi, n-am stat o clipa. Am cutreierat în lung şi în lat locurile cunoscute, în care au ramas vii pentru sufletul meu întamplarile copilariei, – întamplarile luminoase ale copilariei aşa de îndepartate.

Am vazut, la Siret, locul unde ma scaldam cu dracii de sama mea. Ne balaceam în valuri, ieşeam la mal şi ne ungeam cu nomol din cap pîna-n picioare; lasam sa ne parleasca soarele prietin, ne sculam, ne alungam în lungul malului cu chiote şi cu racnete, apoi dintr-odata saream cu toţii în apa, în bufneli asurzitoare şi în curcubeie de stropi.

Am vazut iaraşi întinsele zavoaie de salcii cenuşii în care intram cu grozava frica de bursuci. Frica ţinea pîna ce dadeam de desişurile cu mure, cand ne puneam la ospaţ şi la taifas. Pe urma, prin poieni, chiote şi goana, parca venise pe acele meleaguri o oştire de salbatici…

Ş-am mai vazut, la marginea targului, şurile darapanate, pline de poloboace, unde ne jucam de-a ascunsul, noaptea. Cu cat fior cautam prin colţuri negre, şi cotrobaiam prin poloboacele rasunatoare şi cercetam, prin podurile în care se furişau dungi albe de lumina, pe tovaraşii ascunşi ! Şi-mi aduc aminte ca totdeauna trebuia sa mormaiesc singur, sa spun cate o ghiduşie ca sa izbucneasca în ras cineva… Numai aşa puteam sa dau de o urma în pustiul acela !

Şi cate şi cate lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat ! Pe toate le-am vazut. Totuşi niciunul nu m-a mişcat aşa de mult, frate draga, ca locul – numai locul a ramas – unde odata era şcoala.

Acolo am intrat în freamatul de copii cu teama şi cu bucurie în întaia dimineaţa, cand m-a adus tata de mana; acolo era un par care facea pere aşa de bune, din care Domnu ne daruia de gustare cate doua la începutul fiecarei vacanţe; acolo era curtea unde înalţam iarna uriaşi de zapada, la capul carora ne suiam cu scara, sa le punem pipe în gura şi carbuni în locul ochilor; acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, – şi, de-acolo pornind, simt ca iar ma cuprinde înduioşarea şi iar am sa-ţi vorbesc şi în aceasta scrisoare de domnu Trandafir.

Era un om bine facut, puţin chel în varful capului, cu ochii foarte blajini. Cand zîmbea, se aratau sub mustaţa tunsa scurt nişte dinţi lungi, cu strunga la mijloc. Cand ne învaţa cum sa spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înalţa în sus braţul drept; cand cantam în cor, lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreapta, şi, încruntînd puţin din sprîncene, dadea uşor tonul: laaa ! – iar baieţii raspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau cu ochii aţintiţi la mana lui, care dintr-odata se înalţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o revarsare calda. Cand trebuia cateodata, sambata dupa amiaza, sa ne ceteasca din poveştile lui Creanga, ne privea întai bland, cu un zambet liniştit, ţinand cartea la piept, în dreptul inimii, – şi în banci se facea o tacere adanca, ca într-o biserica.

Tu bagi de sama ca nu-ţi vorbesc de gramatica şi de aritmetica. Şi nici nu-ţi voi vorbi. Acestea se faceau bine; baieţii învaţau dupa puterile lor; dar sunt nişte lucruri aşa de neînsemnate cand le pui faţa în faţa cu învaţatura cealalta, sufleteasca, ce ne-o da Domnu ! Şi ne-o da aceasta învaţatura nu pentru ca trebuia, şi pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate în el şi pentru ca în acest suflet era ceva din credinţa şi curaţenia unui apostol.

Acolo, în colţul acela de ţara, putea sa fie cum voia învaţatorul. Nimeni dintre cei mari nu-l tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui. Bine, rau, – el facea ceea ce socotea ca trebuie sa faca, şi atat.

De aceea domnu Trandafir al nostru a ramas foarte mirat cand, într-un rand, în cei din urma ani de dascalie, a primit vizita unuia din cei de sus.

Sa vezi cum a fost.

Într-o buna zi, iata ca intra pe poarta ograzii doi straini. Baieţii în clasa erau cumonitorii. Domnu, în gradina, priveghea la descarcatul unui car de fîn. Era foarte gospodaros şi-i placea sa se faca fiecare lucru cu randuiala.

Strainii se apropie.

– Buna-ziua !

– Mulțamim dumilorvoastra !

Domnu Trandafir se uita la straini; strainii se uita la domnu Trandafir.

– Ma rog, ce doriţi dumneavoastra ?

– Apoi, uite ce e… daca eşti bun… Am vrea sa vedem şcoala…

– Cum nu, numai sa ispravesc cu fanul ista. Marie ! ia vezi de ceva racoreala ! dulceţi, cafea ! Ia şedeţi va rog, colea, la umbra, în cerdac, oleaca, de mai rasuflaţi…

– Nu, ca suntem cam grabiţi…

– Uite, îndata, cat ai bate din palme…

Şi iata-l ca se scutura de fan, trece înainte şi pofteşte pe straini în clasa. Acolo întrebari: caţi copii vin la şcoala, caţi sunt înscrişi ? şi Domnu raspunde ca vin caţi sunt înscrişi, şi se cam mira de ce l-or fi întreband oraşenii de lucruri de acestea. Revizori nu sînt; pe revizor îl cunoaşte el bine şi ştie ca vine de doua ori pe an. Vine rar, ca ştie cu cine are de-a face. În sfîrşit, or fi fiind alţi slujbaşi mai mari, mai ştii ? Iar unul din ei:
– Ma rog, fii bun şi fa o lecţie… aşa, de curiozitate…
Şi Domnu face o lecţie, uite aşa, cum o facea el totdeauna, întreaba pe baieţi, vorbeşte şi el; spune lucruri care şi pe el îl mişca şi-l ajung la inima. Şi iata ca oraşenii îl privesc cu ochii dintr-odata încalziţi, întreaba şi ei pe copii, asculta o poezie, Domnu îşi loveşte uşor diapazonul de colţul catedrei: laaa ! şi clasa raspunde într-o adiere uşoara de glasuri tinere, şi toţi canta, canta aşa, de-i place şi lui domnu Trandafir şi zice şi el la urma: „Brava, baieţi !”
Iar strainii îl întreaba iar, dar cu glasurile cu totul schimbate şi cu alta lumina în ochi, de unde-i, şi la ce şcoala a învaţat, cum îşi petrece viaţa; şi Domnu raspunde şi nu prea, şi începe a se întreba de ce l-or fi iscodind oare oraşenii aceia.

Îi pofteşte la masa, ei îl roaga sa-i ierte ca nu pot, trebuie sa plece; îi roaga sa beie macar un pahar de apa, ei îi mulţamesc iar. Unul scoate ceasul; altul, cu un ton de respect, spune ceva. Şi cel care pare a fi mai mare, porneşte înainte. Iar domnu Trandafir întreaba tainic pe cestalalt,ramas mai în urma:

– Ma rog, domnule, daca eşti bun şi nu te superi… cu cine am onoarea ?

– Eu?… Eu sunt inspectorul cutare…

– Hm ! şi domnu Trandafir se uita cu coada ochiului, neîncrezator, la domnul inspector. Nu, fara şaga !… Dar celalalt domn?

– Celalalt e domnul Ministru !

Asta e prea-prea; şi Domnu începu a rade cu hohot.

– Ei, ştii ca ai haz ! Nu, ca asta-i chiar frumos !

– Cum, dumneata crezi ca glumesc ?

– Ei, asta-i ! dar cum ai socoti dumneata ca am sa cred asemenea lucru ? Ce are sa caute Ministrul aici, în saracia asta a noastra ?

Şi celalalt strain se întoarce, zambeşte, scutura mana lui domnu Trandafir şi-l feliciteaza. Şi pleaca amandoi, – iar pe urma mult s-a minunat dascalul nostru cand a aflat de la primarie ca în adevar Ministrul şcoalelor a fost strainul cel drept, slab, cu mustaţa neagra.

Nu, Domnu nostru nu ne-a învaţat niciodata din pricina ca se temea de cei mari. Îi era drag sa ne înveţe, şi parca eram copiii lui, – asta am simţit-o totdeauna, cat am fost sub privegherea lui. Se supara rar şi nu spunea decat doua vorbe. Asta-i era mania cea mai mare:

– Mai domnule !

Noua ne venea sa intram în pamant, cand zicea: „Mai domnule !”şi se uita urat la noi. Îmi aduc aminte ce zarva a fost cand, într-un rand, s-a zvonit ca pe Domnu nostru are sa-l mute într-o alta comuna, peste Siret. Ne-am strans sara toţi baieţii, am vorbit, unii plangeau, şi am luat o hotarare mare, sa ne ducem şi noi cu Domnu peste Siret.

Dar Domnu nu s-a dus nicaieri; a ramas acolo pe pamantul nostru; şi în pamantul nostru l-au şi îngropat.

I-am vazut mormantul. O cruce de stejar, înegrita de ploi: deasupra, un brad, care faşaie la cea mai uşoara suflare de vant. Flori salbatice pe pamantul negru. Pe cruce, o tabliţa: „Aici odihneşte robul lui D-zeu Neculai Trandafir…” şi celelalte cuvinte nu se mai cunosc, le-au şters ninsorile şi ploile.

Nici şcoala unde m-a învaţat el nu mai este. Acuma baieţii învaţa într-alt loc, într-o cladire noua, nalta şi frumoasa. Eu nu m-am dus însa s-o vad pe aceea; eu m-am dus sa vad locul gol unde a fost o odaie scunda, în care ne era cald vara şi frig iarna, în locul acela odata a trait un om. Pentru amintirea lui îţi trimet aceasta scrisoare. Poate şi tu te vei gandi o clipa la dascalul acesta necunoscut şi vei dori odihna lina „robului lui D-zeu”, al carui nume ploile şi ninsorile în curand îl vor şterge şi de pe crucea mormantului. Cat despre oamenii care l-au ranit şi l-au mahnit,ei de mult l-au uitat !…

Şi ma vei ierta ca te-am facut sa pierzi jumatate de ceas cu aceste lucruri aşa de vechi !