Sinaxar 23 Iulie

 

În aceasta luna, în ziua a douazeci si treia, pomenirea aducerii moastelor Sfântului Sfintitului Mucenic Foca, episcop de Sinope.

Mutarea moastelorr sfantului sfintitului mucenic Foca din Sinope la Constantinopol s-a petrecut in aceasta zi de 23 iulie in anul 403 sau 404. Praznuirea sa se face la data de 22 septembrie.

Alte icoane cu sfantul Foca.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Foca.

Foca acesta nu este sfintitul mucenic pomenit mai sus, nici Foca gradinarul, ci altul, al treilea cu acelasi nume. Acesta a trait în zilele împaratului Traian, stralucind cu toate faptele cele bune si cu petrecere neprihanita. Când a fost adus la eparhul African si întrebat de acesta, el a grait cuvinte dumnezeiesti cu îndrazneala si a învatat credinta în Hristos. Iar daca a început African a huli pe Hristos si a face rau sfântului, s-a facut cutremur si fara de veste cazând el împreuna cu slujitorii zacea fara suflare. Dar l-a înviat pe el sfântul caci îl ruga femeia lui. Dupa aceea l-au dus la împaratul Traian si, marturisind pe Hristos, a fost spânzurat si chinuit, si rugându-se el si-a dat sufletul la Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Apolinarie si Vitalie, episcopii Ravenei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Apolonie, episcopul Romei.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici ce s-au savârsit în Bulgaria, crestini în zilele împaratului Nichifor.

Tot în aceasta zi, pomenirea celor sapte Mucenici din Cartaghen.

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Ana cea din Lefcadia.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna iulie în 23 de zile: pomenirea Sfinţilor Mucenici Trofim şi Teofil şi cei treisprezece, împreună cu ei (+303)

       Sfinţii Mucenici Trofim şi Teofil şi ceilalţi credincioşi şi adevăraţi robi ai lui Hristos, treisprezece la număr, împreună cu ei, au pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian. Că, nesupunându-se voii păgânului dregător şi neaducând spurcate jertfe idolilor şi de Hristos nevrând să se lepede, au fost spânzuraţi pe lemnul de chinuri. Şi le-au strujit lor trupurile cu fiare ascuţite, apoi, i-au lovit cu pietre pe răbdătorii de chinuri. După aceasta, fluierele picioarelor sfărâmându-le, în foc i-au aruncat pe ei. Şi, cu tăria Atotputernicului Dumnezeu, vii şi întregi în mijlocul văpăilor, păziţi fiind, fără de vătămare, au ieşit din foc. Atunci, dregătorul, cu şi mai multă mânie, ca de focul iadului fiind cuprins, a poruncit să-i ucidă pe toţi cu sabia. Şi li s-au tăiat lor cinstitele capete, pentru Capul a toată Biserica, Domnul nostru Iisus Hristos.

Întru această zi, cuvânt din Pateric

     Era un stareţ şi părinte la o mânăstire cu viaţă de obşte. Şi s-a întâmplat unui ucenic al său că, supărându-se, a ieşit din obşte şi s-a dus la altă mânăstire. Deci, adeseori, se ducea la el stareţul, rugându-l să se întoarcă. Iar acela nu voia. Şi, ca la trei ani, n-a încetat să-l roage, până ce, înduplecându-se, fratele s-a întors. După aceea, i-a poruncit lui stareţul, ca să iasă singur, să adune trestia. Însă, iată, adunând el, şi-a scos un ochi şi, înştiinţându-se de aceasta, stareţul s-a întristat mult. Şi, mângâind pe fratele, îi zicea: "Nu te mâhni, frate, eu sunt pricinuitorul durerilor tale şi eu ţi le-am făcut, de vreme ce, după ce ai plecat din mânăstire, şi, iarăşi, venind la mine, ai pătimit aceasta." Însă, după o vreme i s-a uşurat durerea ochiului şi, iarăşi, i-a poruncit să iasă şi să aducă lemne din pustie, pentru că această osteneală o aveau călugării cei ce erau acolo. Iar, lucrând el, din invidia vrăjmaşului, sărind surcele, şi-a pierdut şi celălalt ochi. Deci, a venit îndată la mânăstire şi se liniştea în chilia sa, nemaifăcând nimic. Apoi, iarăşi, părintele se întrista, neavând pe nimenea lângă el. Iar, după puţină vreme, l-a chemat pe el Dumnezeu la odihnă şi a început fiecare a zice: "Pentru ce ne laşi pe noi, părinte? "Iar stareţul tăcea. Şi, chemând pe călugărul orb, i-a spus lui de chemarea sa la Domnul. Iar el, lăcrimând, a început a grăi: "Pentru ce, părinte, mă laşi pe mine orb ?" Şi i-a zis lui stareţul: "Roagă-te lui Dumnezeu, ca să am îndrăzneală către Dânsul şi nădăjduiesc că duminică, după plecarea mea, făcând rugăciune, vei vedea." Apoi, îndată adormind stareţul, după puţine zile, a văzut orbul şi a fost ales stareţ al mănăstirii aceleia. Iar aceasta a spus-o un frate, care vieţuise în vremea stăreţiei lui.

Întru această zi cuvânt despre femeile cele bune, tăcute şi blânde

      Zis-a Domnul către Eva: "Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (Facerea, 3, 16). Pentru că femeia, cinstind pe bărbatul său, întâi păzeşte porunca lui Dumnezeu şi se va binecuvânta. Iar, în al doilea rând, şi de oameni lăudată va fi. Femeia bună, iubitoare de osteneală şi tăcută, este cununa bărbatului său. Cel ce a aflat femeie bună, scoate din casa sa numai lucruri bune. Fericit omul, cel ce este bărbatul unei femei ca aceasta, că anii săi îşi va împlini în bună pace şi bună parte de la Dumnezeu şi-a luat, pe femeia cea tăcută. Însă femeile, în biserică, să tacă, pentru că nu le-a poruncit lor Apostolul să vorbească în biserică, ci, tăcând, să se roage, iar de vor voi să afle ceva, apoi, acasă să-şi întrebe bărbaţii lor, pentru că ruşine este să grăiască femeile în biserică. Aceasta auzind-o, femeilor, învăţaţi-vă tăcerea şi blândeţea şi veţi fi binecuvântate de Dumnezeu şi de oameni lăudate.

Întru această zi, cuvânt din Pateric 

despre un călugăr, care a căzut în desfrânare

       Era un părinte bătrân în Schit, căruia, căzând el într-o boală grea, îi slujeau fraţii. Iar el, văzând că pururea se ostenesc şi se necăjesc fraţii pentru el, slujindu-l în boala lui, s-a sfătuit întru sine, zicând: "Decât să se ostenească şi să se necăjească fraţii, slujindu-mi mie, în boala mea, mai bine să merg eu în Egipt, la o rudenie a mea." Deci, pregătindu-se să plece, aşa bolnav cum era, a ieşit din chilie. Iar ava Moise şi cu alţi părinţi îl sfătuiau pe el, zicând: "Rămâi, părinte, nu merge în Egipt, că vei cădea în desfrânare". Iar el, auzind acestea, s-a supărat pe ei, zicând: "Oare, nu vedeţi că zilele vieţii mele au trecut peste optzeci de ani şi trupul meu s-a veştejit şi a amorţit, cum gândiţi voi şi grăiţi acestea despre mine?" Şi, neascultând sfatul părinţilor, a plecat şi a mers în Egipt, la rudenia lui. Şi, auzind de dânsul, iubitorii de Hristos creştini îi aduceau lui hrană şi cele de trebuinţă. Şi, auzind de venirea acelui părinte, şi o fecioară oarecare, iubitoare de Hristos, s-a bucurat mult. Şi, pentru dragostea lui Hristos, venea acea fecioară de multe ori la el şi-i slujea lui, ca unui părinte bătrân şi sfânt. Iar, după câtăva vreme, s-a ridicat din boală bătrânul şi, din lucrararea meşteşugită şi înşelăciunea diavolului, s-a poticnit şi a căzut cu acea fecioară în păcatul desfrânării şi îndată fecioara a luat şi a zămislit în pântece. Iar oamenii, văzând-o pe ea cu pântecele mare, au dus-o la judecător. Iar judecătorul a întrebat-o cu cine a greşit şi cine este acela ce a necinstit-o pe ea. Iar ea a spus, zicând: "Sihastrul cel bătrân, care aţi auzit că a venit bolnav de la Schit, acela m-a necinstit." Iar judecătorul, auzind aceasta despre acel părinte bătrân şi sfânt, n-a crezut-o pe ea. Iar bătrânul, auzind că judecătorul a chemat fata şi a întrebat-o pe ea cu cine a greşit şi cine a necinstit-o şi că ea a spus cu cine a greşit şi n-au crezut-o, s-a sculat el singur şi a mărturisit păcatul lui înaintea tuturor, zicând: "Cu adevărat, eu am făcut acest păcat, eu am greşit, eu am necinstit pe această nevinovată fecioară, eu sunt vrednic de pedeapsă, iar ea nevinovată este. Ci, vă rog, dacă va naşte pruncul ce este zămislit într-însa, să-l ţină şi să-l păzească ea, până îl va înţărca, iar după ce îl va înţărca, să mi-l dea mie, iar ea să rămână nevinovată şi fără de nici o grijă." Şi a zis judecătorul şi toţi cei împreună cu el: "Bine ai zis, părinte, aşa să fie". Şi aşa s-a făcut, că a născut ea un prunc de parte bărbătească şi l-a ţinut până l-a înţărcat. Iar, după ce l-a înţărcat, l-a dus şi l-a dat lui, de vreme ce a aşteptat şi el, tot acolo, până la acea vreme. Iar, după ce i-a dat lui pruncul şi s-a apropiat prăznuirea hramului Schitului, s-a sculat şi a plecat din Egipt luând pruncul cu sine. Şi a venit la Schit în ziua hramului, fiind adunată mulţime de părinţi şi oameni mireni. Şi a intrat în biserică, cu copilul în braţe, şi s-a închinat părinţilor, zicând cu glas mare: "Iertaţi-mă, părinţilor sfinţi, că eu am călcat porunca voastră şi nu v-am ascultat, când mă sfătuiaţi voi, să nu ies în lume, că voi cădea în desfrânare. Iată, acesta este rodul neascultării. Păziţi-vă, fraţilor, şi vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, cel ce am greşit, că, iată, eu acum, la bătrâneţile mele, am pătimit aceasta". Iar părinţii, auzind şi văzând aceasta, au plâns toţi şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru dânsul... Iar el, după ce a ieşit din biserică, a mers la chilia lui şi iarăşi a pus început vieţii sale, rugându-se lui Dumnezeu, căindu-se şi plângând în toate zilele vieţii lui. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Foca, Episcop de Sinope

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Foca, Episcop de Sinope, glasul al 4-lea:

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea 1, glasul al 4-lea. Irmos: Adâncul Mării Roşii...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dorind să laud astăzi Dumnezeiasca ta pomenire, luminează-mi sufletul cu Razele cele Luminătoare ale Duhului, păstorule şi mucenice mărite al Dumnezeului nostru, Cel Ce toate le ţine.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminat te-ai îmbogăţit cu Dumnezeiasca laudă a mucenicilor, încuviinţându-te cu frumuseţile păstoriei şi cu sângele sfinţitei nevoinţe roşindu-ţi podoaba ta, de Dumnezeu fericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întărindu-ţi cugetul cu nădejdea celor mai bune, Preaînţelepte Mucenice Foca, pe cel ce era tare întru răutate l-ai slăbit de tot şi ai alergat către ceruri, purtător de biruinţă preaales.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Dezlegatu-s-a blestemul strămoşilor, Preacurată, că ai născut pe Dumnezeu Cel mai înainte de veci, născându-Se Prunc Tânăr şi înnoind cu adevărat toată firea omenească.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Se veseleşte de Tine, Biserica...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Săvârşind tămăduiri cu chemarea lui Hristos, cuvioase, ai mântuit de înşelăciunea vrăjmaşului, cetăţi şi popoare, cu Darul cel Dumnezeiesc.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind locaş lui Dumnezeu, mucenice, ai surpat capiştile idoleşti, având în ajutor şi împreună lucrătoare puterea Celui Ce toate le lucrează.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Oaste îngerească s-a arătat ţie Sfinte Mucenice Foca şi mare lumină Dumnezeiască, mărindu-te Domnul înaintea scaunelor celor de judecată.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Din tine întrupându-Se Dumnezeu pentru milostivirea Lui, S-a unit cu oamenii şi a dezlegat blestemul, Ceea ce Singură eşti cu totul Binecuvântată, Stăpână.

Irmosul:

Se veseleşte de Tine, Biserica Ta, Hristoase, strigând: Tu eşti Puterea mea, Doamne şi Scăparea şi Întărirea.

 

Cântarea a 4-a. Irmos: Ridicat pe Cruce...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca pe o stea prealuminoasă te-a pus Stăpânul la înălţimea Bisericii pe tine Sfinte Foca, pentru a lumina inimile tuturor cu luminile minunilor şi cu nevoinţele tale, preasfinţite.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mărturisit-ai Întruparea Stăpânului, înaintea divanului celui tirănesc, mucenice biruitorule; şi lămurit ai ruşinat închinarea la idoli şi nimicnicia mulţimii zeilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Fiind înălţată marea cu valurile înşelăciunii, de viforul mulţimii zeilor ai trecut prin cârmuirea cea Dumnezeiască, făcându-te liman liniştit tuturor celor ce plutesc pe mare, lăudate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Neispitită de nuntă ai născut, Fecioară şi după naştere te-ai arătat iarăşi Fecioară. Pentru aceea, cu glasuri neîncetate, prin credinţă, fără îndoială, strigăm ţie Stăpână: Bucură-te!

 

Cântarea a 5-a. Irmos: Tu, Doamne, Lumina mea...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Neabătându-te la cărările vrăjmaşului, ţi-ai îndreptat căile tale către căile voirilor lui Dumnezeu, preasfinţite.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rupându-ţi-se mult chinuitul tău trup de bătăi, ai rupt legăturile zeilor, cu Dumnezeiasca Putere şi ai primit cununa muceniciei, Sfinte Mucenice Foca.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Adevărată şi întreagă jertfă te-ai adus lui Dumnezeu, prealăudate, Celui Ce S-a jertfit pentru noi şi ai făcut să înceteze jertfele idolilor cele de sângiuri.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a zidit Sieşi casă, din Curate sângiurile tale precum a binevoit, Stăpână Născătoare de Dumnezeu.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: Jertfi-voi Ţie cu glas de laudă...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Marea necredinţei ai uscat-o, preaînţelepte, izvorând izvor de viaţă; şi cu ploile prealăudatelor tale minuni, speli noroiul patimilor.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Spânzuratu-te-ai pe lemn, chinuindu-te cumplit şi strămutându-ţi-se membrele, fericite, ai auzit glas dintru înălţime întărindu-te, ierarhe şi mucenice mult chinuitule.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Râvnind Patimii Celui fără patimă, Sfinte Foca, vindeci patimi de multe feluri şi prin fierbinţile tale rugăciuni către Dumnezeu, mântuieşti de vifor şi de valuri întreite pe cei ce înoată.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca Ploaia în chip de negrăit S-a pogorât Mântuitorul Cuvânt, în Preacurat pântecele tău, Preasfântă Fecioară şi a uscat pâraiele răutăţii cu Puterea Sa cea Dumnezeiască.

Irmosul:

Jertfi-voi Ţie cu glas de laudă, Doamne, Biserica strigă către Tine, de sângele demonilor curăţindu-se, cu sângele cel curs prin milostivire din coasta Ta.

 

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Pe propovăduitorii...

Ca pe un soare înţelegător al Bisericii de Dumnezeu luminat şi purtător de lumină te-a pus pe tine Stăpânul Cel Preaînalt, mucenice, ca să luminezi mulţimea credincioşilor. Că vieţuirea şi nevoinţele tale le-a primit ca un mir de bună mireasmă Cel Ce Singur este Mult Milostiv.

 

Cântarea a 7-a. Irmos: În cuptorul persienesc...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De mânia tiranilor nu te-ai îngrozit, preaînţelepte şi fiind mai marele turmei celei cuvântătoare, te-ai adus prinos ca un miel Păstorului Celui Mare, fiind preamărit, Sfinte Foca, ca un mucenic.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cercatu-te-ai ca aurul în ulcea, mucenice, fiind aruncat în mijlocul varului celui arzător şi nicicum vătămându-te, cântai: Binecuvântat eşti Dumnezeul meu şi Domnul!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Dumnezeiască dragoste arzând în inima ta, te-a păzit pe tine, mărite, cu rouă Dumnezeiască, nemistuit de foc cel ce ai ars materia necredinţei, ierarhe.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Casa sufletului meu, cea stricată prin mijlocirile pocăinţei, înnoieşte-o, Preacurată Fecioară, ca Ceea ce Singură eşti bună şi cunoaşterea ta a înnoit toată omenirea.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: Mâinile întinzându-şi...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dar este revărsat în buzele tale, Înţelepte Mucenice Foca, pentru aceea ai întors poporul cel rătăcit de la învăţăturile şarpelui şi ca un păstor adevărat, l-ai adus către Hristos, cântând: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Rugător neadormit către Dumnezeu te are pe tine adunarea credincioşilor, înţelepte; care îmblânzeşti valurile mării patimilor, linişteşti supărările şi ne scapi de tot felul de întristări pe noi care cântăm: lăudaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Biserica ta întotdeauna izvorăşte râuri de tămăduiri, pentru cei ce au trebuinţă: căci te arăţi liman fără de valuri şi izgoneşti patimile celor ce te cinstesc pe tine, mucenice şi cântă lui Hristos: Binecuvântaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Roagă cu osârdie pe Preabunul Domnul, Sfinte Mucenice Foca, să ne dăruiască scăpare de rele, celor ce cinstim cu prăznuire cucernica ta pomenire, ca să cântăm: lăudaţi, toate lucrurile Domnului, pe Domnul!

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Sicriul Legii şi năstrapa care purta mana, masa cea Dumnezeiască şi sfeşnicul cel de aur pe tine te însemnau, Preacurată, Ceea ce ai născut, spre descoperirea neamurilor, Lumina Care luminează marginile lumii cu cunoştinţa de Dumnezeu.

Irmosul:

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Mâinile întinzându-şi Daniel, a închis gurile leilor cele deschise în groapă; şi puterea focului au stins, cu buna faptă încingându-se, tinerii cei iubitori de dreapta credinţă, cântând: Binecuvântaţi, toate lucrurile, Domnului, pe Domnul!

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Hristos, Piatra Cea Netăiată...

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Veniţi cu toţii să prăznuim cu cuvinte Dumnezeieşti preasfânta pomenire a sfinţitului păstor, care se roagă Domnului, Făcătorul de bine pentru noi.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Aprinsu-te-ai de râvna Stăpânului, mucenice, când ai intrat în baia cea încinsă cu foc şi ţi-ai dat duhul tău în mâinile lui Dumnezeu, veselindu-te, fericite.

Stih: Sfinte Sfinţite Mucenice Foca, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De tine, Fericite Foca, se bucură cetele ierarhilor, ale mucenicilor şi ale Sfinţilor Apostoli şi adunarea tuturor drepţilor, avându-te pe tine în mijlocul lor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pomenirea ta s-a întins în toată lumea, luminând sufletele celor ce cu credinţă laudă nevoinţele şi luptele tale şi chinuirea cea vitează, păstorule şi mucenice, vrednicule de laudă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Luminează-mi cu mijlocirea ta sufletul meu cel întunecat de păcate şi mă izbăveşte de văpaia cea veşnică şi de întunericul iadului, ca, veselindu-mă, să laud mărirea ta, Preacurată.

Irmosul:

Hristos, Piatra Cea Netăiată de mână, Cea din capul unghiului, din tine Muntele cel Netăiat, Fecioară, S-a tăiat, adunând firile cele osebite. Pentru aceasta, veselindu-ne, pe tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim.

 

SEDELNA, glasul al 4-lea: Podobie: Degrab ne întâmpină...

Sălăşluind întru tine Darul Duhului, Mucenice Foca, te-ai arătat izvor bogat de multe daruri. Pentru aceasta şi celor ce plutesc pe mare şi cu credinţă năzuiesc la ajutorul tău, le ajuţi în toată vremea, părinte. Împreună cu aceştia dă-ne şi nouă curăţire, de Dumnezeu înţelepte.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină...

Fecioară Preacurată, care ai născut pe Dumnezeu Cel mai presus de fiinţă, roagă-te Lui neîncetat, împreună cu Puterile cele Cereşti, ca să ne dea iertare de greşeli şi îndreptare vieţii, nouă, celor ce cu credinţă şi cu dragoste după datorie te lăudăm pe tine, Ceea ce Singură eşti Prealăudată.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Degrab ne întâmpină...

Fecioară Preacurată, Maica lui Hristos Dumnezeu, armă a trecut prin Sfânt sufletul tău, când ai văzut pe Fiul şi Dumnezeul tău Răstignit de a Sa bunăvoie. Pe Acela, Binecuvântată, nu înceta a-L ruga să ne dăruiască nouă iertare de greşeli.

Sinaxar 22 Iulie

 

În aceasta luna, în ziua a douazeci si doua, pomenirea Sfintei mironosite si întocmai cu Apostolii Maria Magdalena.

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : " Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! "( Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena.  Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).

Totul fiind de-acum indeplinit si sângele Mântuitorului fiind scurs din coasta Sa pentru a curati pamântul, Maria isi invinse durerea si lua initiativa ingroparii Lui. Stiind ca nobilul sfatuitor Iosif din Arimateea (cf. 31 iulie) sapase nu departe un mormânt nou in stânca, ea se duse sa il gaseasca si il convinse sa ii cedeze acel mormânt pentru a-l ingropa pe cel omorât pe Cruce. Incurajat de credinta hotarâta a acestei femei, Iosif obtinu din partea lui Pilat autorizarea in acest sens si impreuna cu Nicodim, membru al Sanhedrinului care era discipol in ascuns al lui Iisus, coborî Trupul de pe Cruce si il infasura intr-un giulgiu pentru a-l depune in mormânt. Maria Magdalena si Maica Domnului asistau la aceasta scena si au cântat atunci un imn de inmormântare, insotit de lacrimi, in care stralucea totusi nadejdea lor in Inviere (acest cântec funebru este tema Slujbei Utreniei a Sâmbetei Mari). Dupa ce mormântul a fost inchis cu o piatra mare ce fusese rostogolita pâna la intrare, Iosif si Nicodim se retrasera dar cele doua femei Sfinte ramasera asezate, in lacrimi in fata mormântului, pâna târziu in noapte. Parasind locul, ele se hotarâra ca imediat dupa ce se termina odihna Sabbatului sa vina inapoi la mormânt cu bune miresme pentru a mai imbalsama o data trupul Mântuitorului (Marcu 16 :1).

Dupa ce au tinut odihna dupa lege, la cântatul cocosului, in timp ce prima zi a saptamânii abia incepea sa se zareasca, Maria Magdalena si " cealalta Marie " (Dupa Sfântul Roman Melodicul si Sfântul Grigore Palama, " cealalta Marie " nu putea fi decât Maica Domnului, caci se cadea ca ea sa fie prima care sa se bucure de Invierea fiului Sau. Pentru majoritatea Parintilor insa, Maria Magdalena e cea care l-ar fi vazut prima pe Domnul, conform cuvintelor Evangheliei (Marcu 16 :9), " cealalta Marie " fiind Maria, mama lui Iacov. Scriitorii ecleziasti au incercat sa concilieze in moduri diferite istorisirile divergente ale Evangheliilor despre vizita sau vizitele la mormânt ale Sfintelor Mironosite.) venira la mormânt. Un Inger stralucitor li se arata, insotit de o cutremurare a pamântului si le vesti ca Iisus nu se mai afla inauntru, si ca inviase  (Matei 28 :1). Tulburate cu totul, nu privira macar mormântul si alergara sa duca Apostolilor vestea. Domnul inviat li se arata pe cale si le saluta zicând : " Bucurati-va ! ". Trebuia intr-adevar ca El sa anunte unei femei eliberarea de natura noastra, cazuta si condamnata la suferinta ca urmare a greselii Evei.

Auzindu-le istorisirea, Apostolii au crezut ca ele delirau. Petru insa alerga pâna la mormânt si, aplecându-se vazu numai niste fâsii de giulgiu ce se mai gaseau inauntru si se retrase surprins. Ziua se ridicase, Maria Magdalena se duse la fata locului pentru a doua oara  pentru a se convinge ca nu fusese vreo vedenie. Constatând ca mormântul era intr-adevar gol, ea se duse de-a dreptul la Petru si Ioan sa ii anunte, care alergara si ei la locul cu pricina. Dupa plecarea celor doi discipoli, ea ramase singura lânga mormânt intrebându-se cine putea sa fi ridicat trupul (Ioan 20 :11). Doi Ingeri invesmântati in alb se aratara atunci pe locul unde fusesera capul si picioarele Domnului si o intrebara de ce plângea. In timp ce le raspundea, Ingerii se ridicara dintr-odata, cu respect. Maria se intoarse si il vazu pe Iisus care ii puse aceeasi intrebare. Luându-l drept gradinarul locurilor, ea intreba daca El era cel care scosese trupul afara. Dar imediat ce Iisus a chemat-o cu numele sau : "Maria", recunoscând glasul prea-iubitului sau Domn, ea striga : " Rabbuni ! (Invatatorule) ! " si voi sa i Se arunce la picioare pentru a le saruta. Voind sa o aduca la o intelegere mai profunda a starii in care se gasea Trupul lui dupa Inviere, Iisus ii spuse : " Nu ma atinge, pentru ca inca nu m-am urcat la Tatal ! ". Si o trimise sa vesteasca " fratilor " Sai ceea ce vazuse.

Devenita pentru a treia oara " apostol al Apostolilor ", Maria Magdalena ramase cu discipolii si cu Maica Domnului, bucurându-se cu ei. Ea era probabil prezenta si pe Muntele Maslinilor, la Inaltare, precum si in foisor, in ziua Rusaliilor, când Duhul Sfânt coborâ in forma de limbi de foc (Faptele Apostolilor 2).

Se povesteste ca Sfânta a parasit apoi Ierusalimul pentru a se duce la Roma si a cere acolo dreptate imparatului Tiberiu pentru condamnarea nedreapta pronuntata de Pilat. - Aceasta istorisire despre razbunarea impotriva lui Pilat si despre moartea sa nu se gaseste decât la Sfântul Simion Metafrastul, probabil sub influenta Evangheliei apocrife a lui Nicodim (Actele lui Pilat, secolul V) care pune in scena pe Sfânta Veronica. In anul 36, Pilat fu destituit din functie si trimis inapoi la Roma pentru a da seama de proasta sa administratie, in timpul careia se inregistrasera din plin provocari, violente si executii arbitrare. Dupa Eusebiu al Cezareii, el s-ar fi sinucis (Istoria ecleziastica II, 7) sau a fost poate executat. Diferite traditii apocrife au incercat sa il reabiliteze pe Pilat, presupunând chiar ca el s-ar fi convertit, si ele arunca asupra iudeilor toata responsabilitatea Patimilor. Prezentându-se in fata imparatului cu un ou in mâna, ea ii spuse ca dupa ce a suferit Patimile, Hristos inviase, aducând tuturor oamenilor fagaduinta invierii ; iar oul se colora atunci in rosu (de aici vin traditia oualor rosii de Pasti). Suveranul ii asculta cererea si il convoca pe Pilat, precum si pe marii preoti Ana si Caiafa. Caiafa muri pe drum, in Creta ; iar Ana, fu torturat fiind inchis intr-o piele de bivol. Pilat, prezentându-se la tribunalul imparatului, incerca sa se justifice prin presiunile iudeilor si riscul de revolta impotriva autoritatii de la Roma. Dar Cezar ramase insensibil la apologia lui si porunci sa fie aruncat in inchisoare. Se relateaza ca, urmarind un cerb in timpul unei partide de vânatoare, organizata de prietenii lui Pilat nu departe de inchisoare, imparatul arunca din arc o sageata care se infipse drept in inima lui Pilat.

Revenita la Ierusalim, Maria Magdalena urma invatatura Sfântului Petru. Patru ani trecusera de la Inviere, Apostolii se imprastiasera  in diverse regiuni ale lumii, Maria Magdalena impreuna cu Sfântul Maxim, unul din cei 70 de discipoli, se duse sa predice Vestea cea Buna. Fura arestati la scurt timp de catre iudei si parasiti, cu alti Crestini, in mijlocul marii, fara hrana, pe o corabie fara pânze si fara vâsle. Ambarcatiunea fu insa condusa de Hristos, Pilotul Mântuirii noastre, pâna la Marsilia, in Galia (Franta). Debarcând vii si nevatamati, Sfintii Apostoli suferira foamete, sete si dispret din partea locuitorilor locului, pagâni care nu ii ajutau in nici un fel. Intr-o zi in care acestia erau adunati pentru unul din sacrificiile lor idolicesti, Sfânta Maria Magdalena se amesteca plina de curaj in adunare  si ii incuraja sa recunoasca pe singur Dumnezeu, Facatorul ceurului si al pamântului. Minunati de forta ei si de iluminarea fetei sale, pagânii o ascultara. Ea repeta discursul si in fata guvernatorului roman al provinciei, Ipatie, care venise impreuna cu sotia sa sa aduca jertfa idolilor, pentru ca sa aiba un copil. Mai intâi reticent, Ipatie, dupa trei aparitii ale Sfintei, o primi pe Maria si pe cei care o insoteau in palatul sau si ceru sa fie invatat in invatatura lor. Prin mijlocirea Mariei, el obtinu un copil dar sotia lui muri când il aduse pe lume. Dupa un scurt sejur la Roma, Ipatie facu un pelerinaj la Ierusalim ; dar razgândindu-se deodata, se hotarâ sa se intoarca in locul in care isi ingropase sotia si pruncul. Mare ii fu mirarea când ii gasi vii si afla ca ei supravietuisera prin rugaciunile si grijile Sfintei Maria Magdalena ! Aducând rugaciune de multumire lui Dumnezeu, magistratul si toata casa lui se botezara atunci si devenira ferventi proclamatori ai Adevarului.

Parasind Galia, Sfânta Maria Magdalena isi continua periplurile misionare in Egipt, Fenicia, Siria, Pamfilia si alte locuri, raspândind peste tot buna mireasma a lui Hristos. Ea petrecu o vreme la Ierusalim, apoi pleca la Efes unde il regasi pe Sfântul Ioan Teologul, impartasind cu el aceleasi incercari si bucurându-se de invataturile sale de inspiratie dumnezeiasca.

Indeplinindu-si misiunea pe care i-o incredintase Domnul, ea isi dadu sufletul lui Dumnezeu, dupa o scurta boala, si fu ingropata la intrarea pesterii, unde adormira apoi cei Sapte Copii (cf. 4 august). Numeroase miracole s-au produs in acest loc pâna in ziua in care, aproape zece secole mai târziu (899), piosul imparat Leon VI cel Intelept porunci sa fie mutate la Constantinopol Moastele Sfintei Celei-Intocmai-Cu-Apostolii. El le facu o primire evlavioasa, in prezenta intregului popor si purtându-le pe umerii sai, ajutat de fratele sau Alexandru, el se duse sa le depuna in partea stânga a Altarului manastirii Sfântul Lazar, pe care o ctitorise.

Supravietuind peripetiilor istoriei, mâna stânga a Sfintei Mironosite, care emana o aroma dulce, e si astazi cinstita cu inchinare la Manastirea atonita din Simonos Petra, care o cinsteste pe Sfânta Maria Magdalena ca a doua sa fondatoare.

Traditia occidentala, de la Grigorie cel Mare incoace, a asimilat-o pe Maria Magdalena cu pacatoasa caita ce a venit sa unga picioarele lui Iisus (Luca 7, 36 -38) si chiar cu Maria sora lui Lazar. Dar nimic in Evanghelie nu permite aceasta identificare, respinsa de majoritatea Parintilor Rasariteni. Intr-adevar, a fi fost posedat de demon nu insemna o viata de dezmat. Sfântul Simion Metafrastul interpreteaza in mod alegoric " cei sapte demoni " ca fiind cele sapte pacate ce se opun virtutii ; dar el nu este urmat de ceilalti Parinti.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Cuvioasei Mucenite Marcelia (Marcela) din Chios.

Alta icoana cu sfanta Marcela.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Luna iulie în 22 de zile: pomenirea Sfintei, purtătoare de mir 

şi întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena

           Această Marie, numită Magdalena, a fost ucenică şi mironosiţă a lui Hristos, cea dintâi şi cea mai mare dintre toate ucenicele şi purtătoarele de mir. Era din Galilea, din cetatea Magdala, de la hotarele Galileii cu Siria, de unde şi numele ei de Magdalena. 

Fiind bântuită de patimi şi de necurate duhuri, ea ducea o viaţă de desfrâu şi de ticăloşie. Auzind, însă, de Hristos şi de puterea propovăduirii Lui, cea aducătoare de mântuire, pentru tot neamul omenesc, în sufletul ei s-a născut, ca o flacără sfioasă nădejdea că va fi izbăvită de Iisus. Deci, mergând la El, s-a învrednicit de milostivirea Lui şi El a tămăduit-o de toată stricăciunea luminându-i cugetul cu lumina unei noi vieţi, din dumnezeiasca dragoste. Din clipa aceea, Maria s-a făcut ucenică şi următoare a lui Hristos şi, împreună cu alte sfinte femei, a slujit pe Domnul pe tot drumul greu al vieţii Lui. O tradiţie spune că Maria Magdalena ar fi păcătoasa, care a uns cu mir picioarele Domnului, în casa lui Simon Leprosul, şi că era una şi aceeaşi persoană cu Maria, sora lui Lazăr. În clipa cea mai grea, a răstignirii, când Apostolii erau departe, Maria a rămas lângă crucea Mântuitorului ei şi al nostru. Iar atunci când Sfântul trup al Domnului a fost aşezat în mormânt, Maria Magdalena l-a uns cu miresme, vărsând multe lacrimi. În sufletul ei ardea puternic dorinţa de a fi lângă Hristos, de a-I arăta, şi după moarte, dragostea şi recunoştinţa ei neclintită, împlinind toate datinile şi rânduielile ce se făceau pe atunci morţilor. Cu nerăbdare a aşteptat trecerea sâmbetei. Pentru multa ei credinţă, Maria Magdalena s-a învrednicit a fi cea dintâi, care a primit de la înger vestea învierii Domnului. Şi tot ea a fost cea dintâi fiinţă omenească, care L-a văzut pe Hristos, după dumnezeiasca Lui înviere din morţi. Ea este cea dintâi vestitoare a învierii şi cel dintâi martor al deplinei noastre mântuiri prin înviere. După înălţarea la cer a Domnului, Maria Magdalena a pornit alături de Sfinţii Apostoli în lupta plină de primejdii, pentru răspândirea credinţei semănând în suflete cuvântul dumnezeiesc, pe care-l auzise din însăşi gura lui Hristos. O tradiţie ne spune că în apostoleasca ei strădanie, Magdalena ar fi ajuns până la Roma, unde l-ar fi luminat şi pe împăratul Tiberiu despre Domnul Iisus, iar în drumul ei de întoarcere de la Roma s-ar fi oprit la Efes, slujind Sfântului Apostol Ioan, în ostenelile lui de răspânditor al cuvântului lui Dumnezeu. Şi aşa, nevoindu-se aici, a adormit în Domnul.

Întru această zi, minunea Sfântului Foca

         Spunea un credincios din Pont că, Zinon cel tare a fost prins de duşmani, pe vremea lui Masalmia, care l-au legat în lanţuri, cu mâinile la spate. Deci, zăcând pe pământ, Zinon s-a rugat, zicând: "Sfinte Mucenice Foca miluieşte-mă şi mă izbăveşte de primejdia aceasta şi de legături." Şi, de mâhnire, îndată a adormit. Şi a văzut pe Sfântul Foca, atingându-se de el şi zicându-i: "Te iartă pe tine, Iisus Hristos." Apoi, îndată, deşteptându-se, s-a aflat dezlegat din legăturile de fier şi a scăpat nevătămat. Şi, ducându-se la casa sa, a prăznuit minunea Sfântului Foca. Şi, încă şi acum, Sfântul Foca are dar de la Dumnezeu să apere pe toţi cei care-l cheamă pe el, cu credinţă, întru ispite şi în primejdii, pe pământ şi pe mare. Că proslăveşte Hristos, Dumnezeul nostru, pe cei ce-L proslăvesc pe El.

Întru această zi, cuvânt despre calea cea strâmtă

          Viaţa omului este o cale de la naşterea sa până la ceasul sfârşitului şi calea aceasta poate fi ori strâmtă, ori largă. Calea cea strâmtă este îngrădită prin hotarele legii lui Dumnezeu, care nu ne lasă pe noi să ne abatem nici la dreapta, nici la stânga. Calea cea largă a stricat îngrădirea legii lui Dumnezeu, şi ne dă libertatea să umblăm, rătăcindu-ne după voinţa noastră. Calea cea strâmtă este împresurată de întristări nevoi, izgoniri, necinstiri şi batjocuri. Cea lată, toate acestea le leapădă şi se lărgeşte mereu, prin veseliile lumii acesteia. Chiar la intrarea căii celei strâmte, stă crucea şi, împreună cu ea, smerenia, lepădarea de sine, blândeţea şi toată fapta bună, lucruri, care pe dinafară sunt fără strălucire, dar, pe dinăuntru, sunt pline de frumuseţe. Iar pe calea cea lată stă iubirea de arginţi, răutatea şi tot păcatul, care, pe dinafară, este dulce şi îngâmfat, iar, pe dinăuntru, amar şi urât mirositor. Pe calea cea strâmtă, grăieşte marele Vasilie, stă înfrânarea trupului, iar pe cea lată, plăcerea trupului. Pe cea strâmtă, postul, pe cea lată, beţia. Pe cea strâmtă, lacrimile, pe cea lată, dănţuirea. Pe cea strâmtă, suspinarea, pe cea lată veselia şi jocul. Pe cea strâmtă, curăţia, pe cea lată, desfrânarea. Înainte-călător pe calea cea strâmtă, este Însuşi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a purtat crucea şi S-a răstignit. El grăieşte tuturor celor ce voiesc a fi creştini: "Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi, luând crucea sa, să-Mi urmeze Mie." Pe calea aceasta merg şi îi urmează toţi credincioşii Lui, care s-au depărtat de lume şi şi-au luat crucea lor şi Lui îi urmează, ca unui Povăţuitor şi Învăţător şi Începător, prin smerenie, dragoste, răbdare, blândeţe şi ascultare. Pe calea cea lată se află stăpânul lumii şi al întunericului şi cei ce îl urmează pe el prin mândrie şi slavă deşartă. Cei ce n-au scăpat de jugul satanei ridică război asupra celor ce călătoresc, cu evlavie, pe calea lui Hristos şi rabdă necazurile, ispitindu-i pe ei în fel şi chip. Şi voiesc a-i smulge de la Hristos şi să-i supună, iarăşi, sub stăpânirea cea întunecată. Când satana nu poate să facă el însuşi aceasta, atunci, prin slujitorii lui, oamenii cei răi, fac rău celor drepţi. Precum bolnavul neştiutor se teme să primească leacuri, neştiind folosul ce este într-însele sau precum pruncii fug de scăldătoare şi plâng, când mamele lor îi scaldă, pentru că ei văd numai cele de faţă, iar cele de departe nu le văd, aşa şi neputinciosul nostru trup priveşte numai spre ceea ce stă aproape de simţurile lui şi nu vede ceea ce stă mai departe. El vede crucea şi amărăciunea ei, dar folosul şi mângâierea care îndulcesc amărăciunile ei, nu le vede. Lumea aceasta, care este ca o mare, ne învăluieşte cu ispitele. Pe cei ce au înfrânt poftele trupeşti, poftele ochilor şi mândria lumească, şi se află încă în lume, îi prigoneşte. Cei buni, cu cei răi, nu stau împreună căci, cei buni, prin a lor sfântă vieţuire, mustră răutatea celor răi. Pentru aceasta, cei răi, pe cei buni îi prigonesc. Şi de aici, se întâmplă ca, într-o casă, bărbatul cel rău urăşte şi prigoneşte pe femeia cea bună; tatăl cel rău, pe fiul cel bun, fratele cel rău, pe fratele cel bun; sora cea rea, pe sora cea bună. Că despre aceasta grăieşte Hristos când zice: "Vi se pare că am venit pe pământ să dau pace? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte, cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi; trei împotriva a doi, şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei"(Luca 12, 51-53). Dumnezeu lasă, asupra celor buni, încercări, pentru ca ei să înţeleagă că sunt, aici, străini şi trecători că patria lor nu este din lumea aceasta ci, cea de dincolo. Şi aşa, să poată să se depărteze de deşertăciuni: "Că pe cine iubeşte, Domnul îl ceartă" (Evr. 12,6). Prin aceste ispite ei se smeresc şi îşi cunosc neputinţele lor. Că, precum fericirea înalţă, aşa ispita smereşte pe om şi îl aduce la cunoştinţă. Aşa se deprind cei aleşi şi îmbunătăţiţi cu răbdarea, care este cununa evlaviei şi pe care nu este cu putinţă a o învăţa, fără de ispite şi de necazuri, după cum zice şi Apostolul, "că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea, încercare şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează."(Rom.5,3-5) Că, zice marele Vasilie: "Ia seama la ce te duce necazul: el te duce spre nădejde care nu ruşinează. De eşti neputincios bucură-te, pentru că pe cel care îl iubeşte, Dumnezeu îl ceartă. De eşti sărac veseleşte-te, că, împreună cu Lazăr, vei moşteni cele bune. De rabzi ocară pentru numele lui Hristos, eşti fericit, pentru că această ocară, se va întoarce ţie ca slavă îngerească." Că şi Apostolul zice: "Socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi" (Rom, 8,18). Astfel, cei buni vor fi asemenea cu Fiul lui Dumnezeu, ca nişte mădulare duhovniceşti ale Capului, Care este Hristos, şi Care, pentru mântuirea noastră, a răbdat toate necazurile, nevoile şi patimile. Aşa vor "cunoaşte puterea păcatului şi vor cunoaşte boldul morţii, care este plata păcatului şi cât de mare este răutatea păcatului, care atâtea primejdii şi nevoi a adus asupra lumii şi se vor deprinde a se păzi de păcate. Aşa vor cunoaşte mânia lui Dumnezeu, Care este împotriva păcatului şi vor mărturisi dreptatea lui Dumnezeu, precum grăieşte David: "Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale" (Ps. 118, 137). Aşa se vor învăţa să cunoască, din fapte, patimile lui Hristos, şi, pe El, cu înălţime şi scumpătate, să-L cinstească. Şi după cum dulceaţa păcatului o cunoaştem bine, când gustăm din ea, aşa şi amărăciunile necazurilor le simţim mai bine, când înşine suntem ispitiţi. Asemenea, şi amărăciunea pătimirilor lui Hristos atunci o cunoaştem mai bine, când vom cunoaşte noi înşine amărăciunile ispitelor şi ale nenorocirilor. Că, dintr-aceasta ne învăţăm să cunoaştem şi să vedem cât de bun este Domnul, Care atâta amărăciune, din paharul amărăciunilor a băut, pentru netrebnicii Săi robi. Primejdiile şi necazurile ne ridică şi ne deşteaptă pe noi, spre adevărata pocăinţă şi spre întoarcerea de la înşelăciunile lumii, şi spre căutarea adevăratei fericiri, de la Dumnezeu. Calea cea strâmtă, pentru că este strâmtă, cu adevărat, puţini călători are pe ea, după cuvântul lui Hristos, şi puţini o află. Pentru că poftele şi desfătările lumii acesteia ne fac plăcere şi sunt aproape de simţurile trupului nostru. Iar fericirea cea veşnică, spre care ne duce calea cea strâmtă, fiindcă e nevăzută, nu cu ochi trupeşti, ci cu ochii sufleteşti, care sunt luminaţi doar prin credinţă, nu oricine o vede, ci numai cel luminat prin credinţă. Şi, cel ce nu o vede, acela nici nu o caută şi răbdarea unor necazuri, pentru această cale strâmtă este o amărăciune pentru trupul său. Pentru aceasta, mulţi, urmând pătimaşului şi poftitorului lor trup, lasă calea cea strâmtă şi merg pe calea cea largă şi călătoresc pe ea, pentru plăcerea trupului lor. Calea cea strâmtă, chiar de este strâmtă şi nu călătoresc mulţi pe ea, ne duce, totuşi, la lărgimea veşnicei veselii şi mângâieri. Cea largă, măcar că este largă şi mulţi călătoresc pe ea, ne duce, însă, la strâmtorarea veşnicei suferinţe, la întristări şi suspinuri. Lazăr, cel pomenit în Evanghelie, cu strâmtorarea durerilor şi pe drumul sărăciei a călătorit, dar, după moarte, a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Şi, dimpotrivă, bogatul acela îmbrăcat în porfiră şi în vison, care în toate zilele se veselea luminat, şi n-a voit să arate milă lui Lazăr, cel sărac, după ce a fost îngropat, din iad şi-a ridicat ochii săi, şi fiind în chinuri, după benchetuirile cele multe din viaţă, multă durere a răbdat şi după băuturile cele scumpe, o picătură de apă a cerut şi nu a putut afla. Precum Hristos grăieşte: "Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt aceia care o află"(Matei, 7,13-14). Înfricoşător lucru este calea aceasta pentru trupul nostru, pentru că el vrea să fie întru toată desfătarea şi veselia, care slujesc simţurilor lui. El iubeşte să fie lăudat de toţi şi de toţi cinstit. El vrea ca întru toate, după a sa voinţă, să vieţuiască. Dar, cel ce vrea să meargă pe calea aceasta strâmtă este dator să-şi taie voia sa, dator este să se lase de poftele sale, dator este să nu se sperie de necinstire, de batjocură, de sărăcie, de prigonire şi de celelalte împotriviri, dator este să nu se gândească la răzbunare. La toate acestea trupul priveşte cu nedumerire şi nu vede ceea ce simţurile şi înţelegerea lui nu pot ajunge, nici să priceapă. Dar, cei ce vor să intre prin uşa cea strâmtă şi să meargă pe calea cea dreaptă şi îngustă, datori sunt a-şi micşora această frică şi tulburare şi să privească, nu numai la împrejurările cele văzute, ci şi la cele nevăzute. Să ne întoarcem luarea aminte, nu numai la durerile şi la ispitele pe care le arată simţurile şi prin care ne tulbură pe noi, ci şi la ceea ce ne pune înainte Legea creştinească. Că ea, adică credinţa, ne arată pe Dumnezeu, ca pe un Părinte, Care pune înaintea fiilor Săi crucea, din dragoste şi nu din mânie. "Că pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul, pe care îl primeşte. Răbdaţi, spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi, ca faţă de fii" (Evr.12,6-7). El ne mângâie, pentru că acelaşi părinte îndurător stă de faţă şi ajută fiilor Săi, celor ce se află sub cruce şi suspină. Că zice Dumnezeu, prin Proorocul: "Cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el" (Ps.90,15). Că de vei trece prin mijlocul apei, cu tine sunt şi râurile nu te vor acoperi. Şi de vei merge prin mijlocul focului, nu te vei arde şi para focului nu te va atinge pe tine. Crucea îţi arată pe începătorul şi înainte-purtătorul ei Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care pe drumul crucii a călătorit şi, cu ale sale frumoase picioare, a netezit asprimea căii şi a făcut-o lesnicioasă, celor care Îi urmează. Ea ne arată fericitul sfârşit, spre care duce calea crucii. Ea adeverează că, după această amărăciune, urmează dulceaţa şi veselia cea veşnică şi, după vremelnica necinste şi ocară, primim veşnica slavă, şi că, după moartea cea trecătoare, va fi fericirea şi viaţa cea veşnică. Şi aşa, puterea crucii îndulceşte şi preface durerile. Dumnezeului nostru slavă !

În țara lui Mură-n Gură

 În țara lui Mură-n Gură - Nina Cassian

În țara lui Mură-n Gură,
Totu-mi este pe măsură.
Când mă scol de dimineaţă,
Nu la șapte, ci la zece,
Vine-o tavă cu dulceață
Și-un pahar cu apă rece.

Şi dulceața zice: ia-mă!
Şi paharul zice: bea-mă!
Ia-mă! Bea-mă!
Ușor de zis!
Însă gura s-o deschizi,
Nu-i deloc așa ușor!
– Ajutor! Ajutor!
Lingurița, grijulie,
Îmi deschide gura mie.
Ei, așa mai merge, zic,
Dacă mă ajuți un pic!

Dar e timpul să fac baie!
Apa intră în odaie
Cu volanele-i albastre.
– Ne-adresăm domniei voastre!
– Cum doriți să fiți spălat?
Uite-așa, culcat în pat!
Cum doriți să fiți lăut?
Uite-așa, în așternut!
Iar acum, prosopul cel pufos
Se înclină, moale, până jos
– Eu să vă frec aș vrea, pe spate
– Nu, vai de mine, nu se poate!
Întreabă-te și întreabă-mă
Cum pot să ies din plapumă?
Afară-i frig, în pat e cald
La urma urmei, nu mă scald!

În țara lui Mură-n Gură,
Caști o gură cât o șură,
Și îndată-ți pică-n ea,
Tot ce vrei și tot ce ai vrea!
Sărmăluțe-n foi de viță,
Supă caldă, tocăniță,
Cozonac, compot, halviță
Cârnăciori și ciulama,
Murături et cetera.

Am mâncat, de m-am umflat!
Nu-i nimic, o macara, iată că pe sus mă ia
Și m-așează după plac,
Colo-n umbră-ntr-un hamac.
Huța-huța, ce să zic,
Bine-i când nu faci nimic.
Lecţiile stau pe masă,
Dar de lecții nici nu-mi pasă.
Stau şi moțăi în hamac,
Ele singure se fac.

– Dragă aritmetică, nu ştiu ce te-mpiedică
Să rezolvi vreo trei probleme!
Eu de fleacuri nu am vreme!
Draga mea gramatică,
Nu fi antipatică!
Nu fi, zău, nesuferită!
Și transcrie într-o clipită
Exercițiile mele!
Vezi că eu n-am timp de ele!
Hai, draga mea istorie,
N-am chef să am memorie!
Ține minte tu mai bine,
Cine s-a luptat cu cine,
În ce an, și-n care loc!
Eu să-nvăț nu am timp deloc!

În țara lui Mură-n Gură,
Am prieteni pe măsură!
Vreţi să vi-i prezint cumva?
S-a făcut! Poftiți încoa’!
Ăsta-i Puiu-prinde-muște,
Asta-i Lica-vreau-galuște.
Ăsta-i Miță-strâmba-nas
Ăsta-i Duță-mielul-gras
Asta-i Sanda-somn în gene
Și-ăsta-s eu: burduf de lene.

Toată-toată ziulica,
Ați văzut? Nu fac nimica.
Și programul se încarcă.
Astfel, nu e de mirare,
Că ceva mă-mbie parcă
Și mă trage la culcare.
Ah! Îmi este somn de pic!
Și-apoi, prea mult am vorbit cu voi!
Când vorbesc mai multișor
Obosesc îngrozitor!

În țara lui Mură-n Gură
Somnul repede te fură!
Nici n-ai timp să spui la lună
… Noapte bună!…

Nina Cassian (nume la naștere Renée Annie Cassian, n. 27 noiembrie 1924, Galați, România – d. 15 aprilie 2014, New York City, New York, SUA).

Ce ne-ar spune Sfântul Ilie?

Până la venirea sa fizică, Sfântul Ilie este printre noi, ne privește cu bunătate, dacă împlinim voia Domnului, dar şi cu asprime, cât timp rătăcim de la chemarea cerească. Din icoană, tuturor ne şopteşte aceste lucruri, dojenind, îndreptând pe cei hoinari de la drumul mântuirii dar, deopotrivă, miluind pe toţi cei care se lasă cârmuiţi în viaţa lor de dorul după Cer.                                                                                

La mijlocul lui iulie proslăvim pe unul dintre cei mai cunoscuți sfinți, singurul dintre cei 16 profeți ai Vechiului Legământ căruia Biserica i-a rezervat o cinstire deosebită, marcată în calendar cu roșu. Sunt profeți care au scris despre anumite aspecte din viața Mântuitorului Hristos, însă doar Ilie are acest privilegiu, deşi el nu a consemnat nimic în scris. Viaţa sa cu totul specială - o prefigurare a vieţii Mântuitorului - i-a făcut pe Sfinții Părinți alcătuitori ai rânduielilor noastre ortodoxe să-i consacre o zi de pomenire.

Știm, din dumnezeieștile scripturi, că Prorocul Ilie nu a fost muşcat de fiorul morţii ci, înălţat cu trupul la Cer, aşteaptă, într-o atemporală şi tainică existenţă, să coboare printre noi, spre a-şi împlini misiunea de „al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos”, după cum mărturiseşte troparul sărbătorii. Nu avem o explicaţie concretă a alegerii cinstirii zilei sale în toiul verii. Poate, ştiind puterea mijlocirii sfântului la tronul lui Dumnezeu pentru ajutor în vreme de secetă, Părinţii de odinioară i-au rânduit slujba în mijlocul lui iulie, tocmai pentru a-l face un aliat la Cerescul Părinte pentru ploi liniştite, aducătoare de belşug. Probabil că tot din pricina acestei nemaiîntâlnite situaţii din calendar, poporul român evlavios a urzit o interesantă poveste despre ziua Sfântului Ilie: „Se zice că Prorocul Ilie Îl tot întreba pe Dumnezeu: «Zi-mi, Doamne, când este ziua mea?», dar Cel Atotputernic îi răspundea: «Mai este Ilie până atunci, mai este...» La câteva zile după 20 iulie, Sfântul Ilie îşi face iarăşi apariţia în fata Domnului, repetându-şi nedumerirea: «Te rog, Doamne, spune-mi şi mie, mai am mult de aşteptat până la ziua mea?». Dumnezeu Se uită la el cu bunăvoinţă, zicându-i: «Apoi, dragul meu, ziua ta tocmai a trecut!»”. Poate că ziua de care vorbeşte legenda să fie chiar ziua în care Ilie, Prorocul, se va întoarce pe pământ.

Dar pentru că am adus vorba de acest eveniment cu totul unic în istoria umanităţii, să amintim de cuvintele Sfintei Scripturi: Ilie şi Enoh vor reveni printre oameni în zilele de dinaintea celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, predicând momentul cutremurător al Judecăţii şi biciuind urzelile lui Antihrist, prin care mulţi vor fi înşelaţi. Statornicilor în credinţă Sfântul Ilie le va da curaj, putere şi necurmată nădejde întru cuvintele Mântuitorului: „Slugă bună, credincioasă, intră întru bucuria Domnului Tău”.

În tot acest răstimp, va avea răgaz berechet să ne vorbească tuturor. Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi dacă dumnezeiescul Proroc ar participa la o şedinţă a Parlamentului României, reunit într-o sesiune menită să aprobe o lege contravenind credinţei multiseculare a neamului nostru? Ce le-ar zice? Dar dacă ar fi de faţă când unii, aflaţi în bejenie faţă de valorile sfintei noastre Ortodoxii, ar continua să denunţe ori să calomnieze cu aceeaşi îndârjire Biserica şi pe slujitorii ei? Va aproba pe cârmuitorii noştri lumeşti, care făgăduiesc una, dar fac cu totul altceva? Cu aceeaşi preocupare să ne întrebăm: ce ne-ar spune nouă, slujitorilor sfintelor altare, care nu ne-am ridicat la înalta chemare sacerdotală? Celor ce nu am predicat cu toată ființa învățăturile lui Hristos? Celor care nu s-au îngrijit de turma încredințată spre păstorire, ce cuvinte le va adresa? Pe călugării şi călugărițele care şi-au uitat voturile monahale, lăsându-se copleșiți de felurite ispite, cu ce vorbe îi va întâmpina? Dar profesorii care şi-au neglijat misiunea de a lumina, oare cum îl vor privi pe Sfântul Ilie în ochi? Medicii, asistentele, infirmierele din spitale care şi-au încălcat chemarea sfântă de a sluji vieţii, cum vor fi socotiți de Omul lui Dumnezeu? Cum îi va privi pe judecătorii care nu au dovedit nepărtinire, osândind oameni nevinovați? Celor bogați care au uitat ce este mila, îndurarea, compasiunea, ce le va spune? Pe săracii leneși, pătimași, credeți că-i va felicita? Dar pe copiii care-şi necinstesc părinţii? Mamele ce-şi ucid pruncii, oare vor fi trecute cu vederea? În fine, poporului român, „dreptmăritor creştin” care, în timp, a odrăslit în Biserica neamului atâtea mlădițe de sfințenie, dar care tot mai mult se îndepărtează de Dumnezeu, aruncându-se în mrejele secularizării, ce vorbe tăioase îi va adresa?

Până la venirea sa fizică, Sfântul Ilie este printre noi, ne privește cu bunătate, dacă împlinim voia Domnului, dar şi cu asprime, cât timp rătăcim de la chemarea cerească. Din icoană, tuturor ne şopteşte aceste lucruri, dojenind, îndreptând pe cei hoinari de la drumul mântuirii dar, deopotrivă, miluind pe toţi cei care se lasă cârmuiţi în viaţa lor de dorul după Cer.

Rămâne doar ca noi să dobândim „urechi de auzit”.

 

SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI

Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul si a zis: “Pana cand veti schiopata de amandoua picioarele? Daca Domnul este Dumnezeu, urmati Lui! Si daca este Baal, urmati aceluia”. Poporul insa n-a raspuns nimic (III Regi 18, 21).

Calea Sfantului Prooroc Ilie, asadar, este cea a ravnei pentru Singurul Stapan, pentru Adevar. Nimic nu este mai strain pentru Sfantul Prooroc Ilie decat (i)logica lui „nici asa, nici altminteri”, decat falsa nadejde ca putem avea mila Domnului fara sa jerftim nimic pentru El. Avem de ales, noi, crestinii din veacul de pe urma, un veac insetat de duhul lui Ilie, care il asteapta pe acesta sa se opuna apostazierii generalizate, sa raspundem … sau nu acestei provocari cruciale puse noua: Pana cand vom schiopata de amandoua picioarele, adica nici traind credinta curat, nici afirmand-o raspicat? Cat timp vom mai calca impiedicat, ezitant, alunecos, cat timp vom merge cu un pas inainte si doi inapoi in viata noastra duhovniceasca? Pana cand vom alege sa umblam “cu fuse strambe, cu-n picior intr-o barca, cu-n picior in alta barca si cu fundul prin apa“? Pana cand vom “zacea tintuiti de duhul toropelii zadarnice“, cuprinsi de “moleseala maligna” a justificarii raului si cautand numai “dulceata compromisului“? Pana cand ne vom resemna sa fim niste “crestini fierti“, atat in vietuirea duhovniceasca, cat si in gandirea si manifestarea credintei? Pana cand ne vom complace sa stam cu capul in nisip, crezand ca astfel nu vom avea raspundere? Pana cand ne vom preface ca nu vedem raul, viclenia, minciuna si cat timp vom continua sa le indreptatim si sa le amestecam cu cele curate ale Duhului, imbracand lupul in haina de miel, mai bine decat el insusi stie sa o faca? Pana cand vom crede ca putem sluji linistiti la doi domni, si lui Hristos, si lumii? Pana cand vorba noastra va continua sa fie scaldata intre “DA” si “NU”? Pana cand vom crede ca putem FUGI de a da un raspuns categoric si ne-echivoc, cu toata fiinta noastra, chemarii lui Hristos?

Va invitam sa parcurgem impreuna un fragment din predica – zguduitoare si trezitoare ca un dus rece – la sarbatoarea Sf. Prooroc Ilie a parintelui Nicolae Steinhardt, el insusi un dusman neimpacat al perfidiei ascunse sub vorbe mieroase si prietenoase (sageti otravite inmuiate in untdelemn, vorba Psalmistului), al duplicitatii si al rautatii imbracate in haina mincinoasa a procedurilor “corecte”. Este de o izbitoare actualitate pentru vremurile noastre religioase caracterizate mai presus de orice de fatarnicie si limbaj dublu, inselator, de dragul unei paci mincinoase si al unei bucurii false…

SFANTUL PROOROC ILIE

“Sfantul Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informeaza pe larg in capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor si in capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor si la care Noul Testament face in repetate randuri aluzie (de ex.: Mat. 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atat Ioan Botezatorul cat si insusi Hristos fiind luati drept reaparitii ale vechiului profet – ni se arata ca ‘un om de la munte’ (e din Tesba Galaadului, tinutul muntos dintre Iordan si desertul arab) si cu infatisare de aspru si strasnic ascet, intocmai ca Sf. Ioan Botezatorul caruia ii este mereu asemuit in Noul Testament. Poarta parul lung, cingatoare de curea imprejurul mijlocului si manta in piele de oaie, un ‘cojoc’ precum spun unele talmaciri, de fapt un soi de pelerina mitoasa si lunga, fara maneci, specifica pastorilor de la munte, o tundra adica, o sarica. Este iute in miscari si taios in rostiri, totul in vorbirile, purtarile si gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumata numai in termeni ca foc si para, tunete si fulgere, manie si urgie.

Omul acesta, cu infatisare frusta, de nu si salbatica, nu umbla catusi de putin cu jumatati de masura ori cu manusi si cu saru’mana. E un ins dintr-o bucata, are o fire de luptator. Vorbeste pe sleau, opreste ploaia pe vreme de trei ani si jumatate, aduce foametea in tara si junghie dintr-o data nu mai putin de patru sute cincizeci de preoti ai lui Baal, dupa ce i-a luat copios in deradere ca in zadar si-au chemat dumnezeul, au sarit in jurul jertfelnicului si s-au intepat cu sabii si lanci : «Strigati mai tare… poate sta de vorba cu cineva sau se indeletniceste cu ceva sau este este in calatorie sau poate doarme; strigati tare sa se trezeasca!» (III Regi 18, 27).

Ravnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se talcuieste Dumnezeul ostirilor), nu se cruta, stie deopotriva sa asculte si sa dea porunci, se bucura de darul savarsirii minunilor, inviaza pe copilul mort al vaduvei din Sarepta Sidonului si-i este dat sa stea pe muntele Horeb inaintea fetei divinitatii, care i Se dezvaluie nu in chip de cutremur si de foc si nici de vijelie naprasnica, ci in ipostaza-I cea mai tainica si mai subtila: ca adiere de vant lin. (1)

Ilie uraste minciuna, fatarnicia si nedreptatea si nu stie ce-s acelea: slabiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase si expresiile in doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticaloasa pereche regala a Israelului, “stapanii cei tiranici si cu narav de fiara” (spre a folosi calificativele din Acatistele Maicii Domnului) – le vorbeste fara inconjur de ce fel de sfarsit vor avea parte: cainii vor linge sangele lui Ahab si tot ei o vor manca pe Izabela. Si asa a si fost.

Impilarea, asuprirea, samavolnicia, fatarnicia mai ales il scot din sarite. Izabela nu e numai o nemernica, o jefuitoare, o dusmanca a norodului, e si o mincinoasa fara seaman, o ipocrita inveterata care se vrea ceea ce nu este si se da drept ce nu s-ar cadea macar sa indrazneasca a gandi. Spre a-l spolia si nenoroci pe bietul nevinovat Nabot si a-i rapi via si pamantul, aceasta falsa cuvioasa ordona sa se tina post inaintea depunerii unor marturii mincinoase, imperechind astfel nelegiuirea cu luarea in batjocura a unui obicei sacru si facand-o, ticaloasa si netrebnica, pe mironosita si pe sfanta. Si ce poate fi mai jalnic, mai caraghios si mai revoltator decat sa pretinzi ca esti ceea ce prea bine de catre toti se stie ca nu esti (si oamenii stiu ca tu stii ca ei stiu) si sa ceri, sa pretinzi, sa impui a fi recunoscuta ca atare! Ca sa prosteasca lumea, ca sa fie aclamata drept evlavioasa si cucernica, scelerata aceasta, nemultumita cu savarsirea cinica a strambatatii, mai vrea sa se si justifice si izbuteste doar sa se dovedeasca mare specialista in scenografii, regie, procese montate si osandiri, cu forme legale si intru totul proceduriste, ale celor fara vina.

Capcana aceasta urzita impotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pamantul lui stramosesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tara – premeditata, organizata, grijuliu si amanuntit mesterita, stradania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil si de legalitate nu poate sa nu irite pana in adancul rarunchilor pe un om din fire ranit de ce este fatuiala, perfidie, mascara. Scandalos si respingator la Ahab si Izabela – nedespartita intru miselie pereche – este indeosebi minciuna, sfruntata inselaciune, pornirea de a prosti oamenii, osardia in urmarirea scopului: a-i face pe oameni sa dea mai multa crezare unor vorbe desarte, unor palavre decat realitatii flagrante.

Ahab si Izabela par a preinchipui dura zicala romaneasca atribuita muierii ticaloase care spune: Nu crede, barbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ti spun eu.

Ilie nu sufera nici tradarea adevaratului Dumnezeu. Cand Ohazia, urmasul lui Ahab, e bolnav si gaseste de cuviinta sa ceara ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poarta proorocul cu trimisii regelui, carora le iese inainte? De doua ori ii arde cu focul din cer: pe doua capetenii si de doua ori cate cincizeci de trimisi. Au doara nu are Ohazia cui sa ceara ajutor? Au doara nu este Dumnezeu in Israel?

Esential la Ilie este purtarea fata de mincinosi, rai, asupritori si nelegiuiti de tot felul. Mereu glasuieste deschis si dur, mereu crede neclintit in dreptate si intr-un Dumnezeu pedepsitor si fara partinire. Nu stie de crutare, de gluma, de ingaduinta: focul sa va arda, cainii te vor manca. Acesta e stilul si, stilul, o stim de la Buffon si de la Blaga, reprezinta sinea insasi a omului. Ilie nu recurge niciodata la parafraze, la ocolisuri. Nu se indupleca, nu se lasa cucerit, ademenit, imbrobodit, speriat, mituit. Amenintarile ori magulelile puterii il lasa stana de piatra. Prea putin ii pasa. Distinge net intre bine si rau, pe unul ca el nu-l poti prosti ori amagi cu discursuri ticluite si cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osandeste raul, ii sta impotriva cu fapta, nu se face ca nu-l ia in seama si tinteste la centru, la izvorul urgiei, in rau credincioasa, nascatoarea de napaste pereche atotstapanitoare Ahab si Izabela, cauza tuturor dezastrelor si nenorocirilor, vrajamsii neinduplecati ai propriului lor popor, de care isi bat joc, pe care il impovareaza si-l prigonesc, folosind neincetat cele mai felurite soiuri de grairi mincinoase si de tertipuri stravezii.

Ilie isi incheie viata de facator de minuni, de prooroc, de «om al lui Dumnezeu» (cum este unanim numit), de aprig si neinfricat luptator cauzas al binelui, dreptatii si adevarului (iar drept ucenic urmas si purtator de ‘cojoc‘ il ia pe nu mai putin zelosul decat dansul Elisei) potrivit stilului sau de a fi si de a actiona. E ridicat la cer, viu fiind. In car de foc tras de cai de foc si in vartej de vant: el care prin rugaciunea lui si sarguinta sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici si L-a induplecat sa coboare foc pentru ca sa mistuie jertfa cea dreapta, spre rusinea si pieirea idolatrilor. Neostoit, bataios, nepotolit, pleaca – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta intocmai cum a si trait: in iures si in slava. Lutului nu-i este ingaduit sa-l cuprinda, sa-l strice. E luat la cer in plina vigoare si petulanta, ca un bun si vrednic ostas al lui Dumnezeu si un viteaz premergator al Botezatorului, ca unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Trei sunt figurile care fara indoiala fac legatura intre Vechiul si Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezatorul, ultimul prooroc al Vechiului Legamant; Isaia, «evanghelistul Vechiului Testament»; Ilie pe care Domnul Hristos il identifica lui Ioan (Mat. 11, 13-14: «Toti proorocii si Legea au proorocit pana la Ioan. Si daca vreti sa intelegeti, el este Ilie, cel care va sa vina», Id.: Mat. 7, 10-13; Marc 9, 11-13), care sta de vorba cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Fata (Mat. 17, 3; Marc. 9, 4; Lc. 9, 30) si este evocat pe Golgota (cu prilejul strigarii cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanti ca o chemare a lui Ilie). (Mat. 27, 47-49 ; Marc. 15, 34-36). Ilie cel intotdeauna prezent in Noul Legamant odata cu Ioan, alaturi de Hristos, biet cioban de munte in sarica lui, in «cojocul» lui facator de minuni si el (strans valaturit desparte apele Iordanului), indaratul caruia clocoteste inima unui mare ravnitor pentru Dumnezeu si aprig vestitor al lui Hristos.

Sa ne fie noua tuturor pilda de neinfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacuta, sila de minciuna si de idolatrie, scarba de fatarnicie si de uimita sila atunci cand ne intampina pe calea intortocheata a vietii scarbavnica impostura“.

________________________

(1) Firesc pentru logica noastra omeneasca – ar fi fost ca unui astfel de om, Domnul sa i Se fi manifestat in mod violent, dar paradoxia cosmica a vrut ca impetuosul Ilie sa-L vada pe Dumnezeu ca putere blanda si senina.

(N. Steinhardt, “Daruind vei dobandi“).

12 vorbe de aur ale Părintelui Arsenie Papacioc

 

1. Va spun acuma, ca un duhovnic: Nu se supara Dumnezeu pe greselile noastre atat de mult pe cat se supara daca suntem nepasatori.

 

2. Cine se roaga numai cand se roaga, acela de fapt nu se roaga.

 

3. Daca tineretea ar sti si batranetea ar putea¦

 

4. Asa sa fie un tanar: un mare erou pentru Hristos.

 

5. Cine este acela care nu are nimic de cerut lui Dumnezeu?

 

6. Sa stim sa murim si sa inviem in fiecare zi¦

 

7. Dumnezeu nu are nevoie de cuvinte, de scuze, de explicatii, ci de inimile noastre.

 

8. Sfatul cel mai important: iubeste, iubeste, iubeste cu tot sufletul si¦ iarta.

 

9. Conceptia altor religii difera fata de crestinism prin aceea ca vor sa scape de suferinta. In ortodoxie, numai prin suferinta scapi de suferinta.

 

10. Nici bogatia nu este un pacat, nici saracia nu este o virtute.

 

11. Romanii si-au purtat crucea de 2000 de ani. De aceea cred ca urmeaza Invierea.

 

12. Daca nu poti sa-ti iubesti vrajmasii, macar sa nu-i urasti.

Pr. Arsenie Papacioc

DIN ÎNȚELEPCIUNEA BUNICII..

DIN ÎNȚELEPCIUNEA BUNICII..

"Bunica mereu spunea asa ...

Medicamentul ești tu.

Sunt strămoșii tăi.

Este casa ta.

Întorcându-te la origini întotdeauna te însănătoșești.

E înțelept sa te reîntălnești cu tine însuți..

Amintește-ți de esența ta...

Ești făcut din rădăcini.

Din pământ

Din stele ...

Întoarce-te si conectează-te cu seva plantelor, uleiurilor, si arbuștilor...

În ele stau vindecarea ta..."

 

CÂND EȘTI TRISTĂ COPILA MEA ÎMPLETEȘTE-ȚI PĂRUL!!!

Bunica mea obișnuia să spună că atunci când o femeie se simte tristă, cel mai bine pentru ea e să își împletească părul; în acest mod durerea ar fi prinsă între șuvițele de păr și nu ar putea ajunge în corp.

Apoi adăuga ca trebuie sa avem grijă ca tristețea sa nu-ți intre în ochii ca ar putea să-ți curgă râuri de lacrimi, apoi ar fii putut ajunge pe buzele tale ,și te-ar forța să spui lucruri care nu sunt adevărate, care te-ar putea afecta, iar apoi ar putea ajunge în mâinile tale unde ar putea fi și mai rău: sa faci pâinea necoaptă sau sa afumi mâncarea. Iar astea toate se pot întâmpla pentru ca tristeții ii place gustul amar.

Când te simți tristă copila mea, împletește-ți durerea în jur șuvițelor de par , și doar când va începe vântul de nord sa sufle și sa lovească puternic, abia atunci să-l despletești, să-l lași sa fluture în vânt și să iți risipească toată tristețea strânsă în el.

Parul nostru este o plasă capabilă să prindă totul, este puternic ca rădăcinile stejarului și moale ca spuma marii.

Nu te lăsa copleșită de melancolie copila mea, chiar dacă inima ta este ruptă sau oasele tale sunt reci de atâta durere.

Nu lăsa tristețea sa intre în tine prin părul tău , pentru că va curge ca într-o cascadă prin canalele pe care luna le-a trasat în corpul tău și iți va invada fiecare celula a ființei tale. Împletește-ți tristețea, spunea ea, întotdeauna împletește-ți tristețea....

Și mâine te vei trezi copila mea cu cântecul vrabiei, si vei găsi palid și estompat toată aceasta tristețe intre șuvițele rebele ale parului tău....

Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!

Spune-I lui Dumnezeu când ţi-e foame, când ţi-e sete, spune-I lui Dumnezeu că te duci la Rădăuţi, spune-I lui Dumnezeu ceva pe drum, arată-I lui Dumnezeu ce frumoase sunt florile.

Vorbeşte cu Dumnezeu de toate.
„Doamne, ce să fac?
Uite trebuie să fac asta şi asta; mi-e foame, mă duc să mănânc o bucăţică de pâine”; tot ai în minte lucrurile astea, par copilăreşti, dar conversaţia aceasta cu Dumnezeu se preface în rugăciune.

Pentru că ce este rugăciunea?
Este o continuă comunicare a omului cu Dumnezeu.

Gândiţi-vă ce spunea Sfântul Apostol Pavel în epistola către Tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat!”.
Cum putea el să se roage neîncetat când era un om foarte activ?
Atâtea biserici a făcut, atâtea epistole a dictat, atâtea lucruri avea de făcut.

Nu putea să stea în genunchi neîncetat. La asta s-a gândit: să ai întotdeauna în inima ta sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.

De fapt, Sfinţii Părinţi aşa definesc rugăciunea: *rugăciunea este sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.*

Rugăciunea nu este doar atunci când citeşti din carte.
 *TREBUIE SPUS TINERILOR LUCRUL ACESTA.*
 Nu este doar când te rogi dimineaţa şi, gata, am terminat. Sau zici: „ah, nu mi-am sfârşit rugăciunile!”.

_Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată._
Vorbeşte cu Dumnezeu copilăreşte, că noi suntem copiii lui Dumnezeu. Şi vorba asta copilărească „Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune.
Omul devine o rugăciune.” îţi aduce sentimentul prezenţei intime a lui Dumnezeu în inima ta.

Voi ştiţi proverbul călugăresc: „dacă te rogi numai când te rogi, nu te rogi deloc”.
Dacă ai prezenţa lui Dumnezeu în tine, atunci eşti într-o stare de rugăciune.
Omul devine o rugăciune.
Omul are o stare de rugăciune, nu momente de rugăciune, momente când se roagă şi momente când nu se roagă.
Ar fi groaznic.

Trebuie să avem tot timpul simţirea lui Dumnezeu.
Când spui: „Doamne!”, să fii sigur că Dumnezeu Se întoarce cu faţa la tine şi aşteaptă să-I spui ceva.

Când eşti ocupat, fii atent la lucrul pe care-l faci.
Când ai conversaţii, gândeşte-te la ce spui.
Dar, dacă ai timp, puţin, 2-3-4 minute sau chiar într-o conversaţie cu oamenii, poţi să spui: *„Doamne Iisuse Hristoase uită-te la noi, ajută-ne!”* sau: *„Binecuvintează-i pe oamenii aceştia!”*

_Părintele Roman Braga, Rugăciunea de toată vremea._