Cel care ne dispreţuieşte, ne nedreptăţeşte şi ne osândeşte ţine locul
focului care vindecă rana egoismului nostru, ca să ne facem sănătoşi.
Dumnezeu îl îngăduie ca să ne redobândim sănătatea, pentru că atâta
vreme cât avem egoism, suferim. Când va veni vremea, când vom avea
smerenie, nu vom mai suferi şi atunci vor veni înlăuntrul nostru pacea
şi liniştea.
Sfântul Antonie cel Mare mărturisea: „Ori de câte ori
am luat asupra mea vina faptei, imediat liniştea s-a răspândit
înlăuntrul sufletului meu. Din momentul în care am aruncat vina asupra
altuia şi am spus că el greşeşte, şi nu eu, atunci am simţit înlăuntrul
meu strâmtorare şi amărăciune!”. Iată calea – aruncă vina asupra ta,
mustră-te pe tine însuţi şi spune: „Eu am greşit, pentru păcatele mele
Dumnezeu a îngăduit să mi se întâmple; pentru că am egoism Dumnezeu a
încuviinţat, pentru cunună Dumnezeu a îngăduit şi de aceea a venit
asupra mea pătimirea!”. Însă dacă zicem: „De ce mi s-a întâmplat
aceasta?”, vieţuim în continuare în boala egoismului nostru.
Care este cauza certurilor, a risipirii şi a destrămării familiilor? Egoismul… Plecând iubirea, pleacă şi Dumnezeu!
Avva
Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere de Părintele Victor
Manolache, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, p. 28
joi, 19 decembrie 2024
Plecând iubirea, pleacă şi Dumnezeu! Sf.Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona
Omul făţarnic una te sfătuieşte, alta plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este de fapt
Omul făţarnic întotdeauna una are în inimă şi alta pe limbă, una are în
minte şi alta la arătare. Omul făţarnic nu are nici mintea sănătoasă,
nici inima, nici arătarea, ci toate îi sunt stricate cu aluatul acesta
care creşte din vicleşugul inimii lui. Una spune, alta gândeşte, una te
sfătuieşte, alta plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este de fapt.
Dacă priveşti la făţarnic, îl vezi bocind, rugându-se,
spunând că face bine. Dar toate astea le face urmărind sau câştigul,
sau răzbunarea pe altul, sau vătămarea cinstei altuia. Şi câte chipuri
nu ia făţărnicia, că nu ajunge vremea şi nimeni nu poate spune felurile
vicleşugurilor făţarnicului. De aceea s-a spus că făţarnicul este ca
un cameleon.
Viaţa făţarnicului este pestriţă ca râsul. Aţi
văzut blana râsului, că are numai ţepi, când albi, când negri, când
vineţi. Aşa e viaţa făţarnicului; acum e într-un fel, acum în alt fel.
Trece de la o stare la alta, că făţărnicia nu-l lasă să fie cinstit,
nu-l lasă să aibă sinceritatea şi nerăutatea sufletului, cum a cerut
Hristos: „Fie dar vouă cuvântul ce este da, da, şi ce este nu, nu. Că ce
este mai mult, vine de la cel rău”. Hristos îmi cere: dacă inima mea
zice da, da să zică şi limba mea; dacă limba mea zice nu, nu voi zice şi
cu mintea. Iar dacă inima mea zice da, iar limba nu, sunt făţarnic şi
pestriţ, sunt râs, sunt cameleon, sunt drac făţarnic, sunt blestemat de
Hristos pentru făţărnicie, că una am în inimă şi alta pe buze.
Din Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2007, p. 18
12 gânduri despre mândrie de la Sfântul Paisie Aghioritul
Omul cel mai mândru nu este cel ce se laudă cu mândrie, ci cel ce se laudă că este foarte smerit.
Cel care se îndreptăţeşte pe sine când greşeşte îşi preschimbă inima sa într-un refugiu diavolesc şi va continua să greşească tot mai mult şi va fi zdrobit fără folos de egoismul său, dacă nu îşi va zdrobi „eul” său. Cel care îşi îndreptăţeşte patimile sale se îmbolnăveşte din ce în ce mai tare şi atunci este trădat chiar şi de tusea sa.
Cei care nu primesc observaţii nici de la oamenii pe care îi iubesc primesc bătăile de joc ale tuturor oamenilor care gândesc lumeşte, rămânând în cele din urmă lemne strâmbe şi se netrebnicesc duhovniceşte, precum sunt puse „la cofraje sau schele scândurile care nu primesc rindeaua tâmplarului ca să devină mobilă şi astfel sunt călcate şi murdărite până ce se vor strica şi vor sfârşi în foc.
Cei care nu au căderi în această lume, deşi au mândria lumii, arată că mândria lor a întrecut limitele ei (a ajuns la un grad satanic) şi căderea s-a făcut în partea din spate a vârfului înalt (cădere luciferică).
Cel care are mândrie multă este mai rău decât cel care are diavol, deoarece mândria umflă mereu până se sparge. In timp ce omul care are duh necurat, pe lângă faptul că se chinuieşte şi plăteşte (sau depune, dacă nu s-a făcut pricină el însuşi), se şi smereşte de nevoie în ochii oamenilor, iar în cele din urmă Dumnezeu îl slobozeşte rămânându-i în suflet îndoit folos.
Mândria împiedică mult harul lui Dumnezeu, ba chiar şi gândul mândru spurcă virtuţile noastre, precum şi găinaţul care, atunci când cade în ouăle prăjite, face ca ele să fie aruncate împreună cu tigaia.
Cei care îi pot răbda pe cei foarte mândri, fără însă să-i linguşească, aceştia sunt cei mai smeriţi oameni, cei mai credincioşi şi mai drepţi, deoarece mereu vor fi nedreptăţiţi şi dispreţuiţi de cei mândri.
Mai mare recunoştinţă trebuie să arătăm celor care ne smeresc, ne nedreptăţesc şi ne adapă cu otravă, decât celor ce ne hrănesc cu cinstiri şi cu cuvinte dulci sau cu mâncăruri şi dulciuri alese, deoarece otrăvurile sunt cele mai bune medicamente pentru sufletul nostru.
Vai nouă când ni se face reclamă că suntem harbuji buni, în timp ce noi pe dinăuntru suntem dovleci! (Vai ţie, sărmane Paisie!)
Vai şi de trei ori vai când nu luăm aminte şi dăm celorlalţi impresia că suntem sfinţi, căci prin aceasta ne osândim pe noi înşine veşnic şi nimeni nu se va ruga pentru odihna sufletului nostru, atunci când vom muri, lucru de care vom avea nevoie, ci toţi ne vor ferici. Din păcate nici eu n-am luat aminte la aceasta şi mi-am omorât sufletul. Rugaţi-vă să-l odihnească Bunul Dumnezeu.
Cel care se bucură atunci când este lăudat de oameni este batjocorit de draci.
Dacă nu ar exista acest „eu” şi oamenii ar folosi numai „tu, el, acela”, ar exista smerenie, dragoste şi binecuvântarea lui Dumnezeu în lume, iar oamenii atunci ar trăi pe pământ ca în rai.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005
Sfaturile Sfântului Siluan Atonitul
Cine vrea să iubească pe Domnul, acela trebuie să iubească pe vrăjmași și să fie lipsit de răutate; atunci Domnul îți dă bucuria de a-L slăvi neîncetat, ziua și noaptea, și mintea ta va uita lumea și, dacă întorcându-te în tine însuți îți vei aduce aminte din nou de ea, te vei ruga din inimă pentru lume.
Duhul Sfânt ne învață să iubim pe Dumnezeu, iar iubirea păzește poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă iubește păzește poruncile Mele” [In 14, 15-23]. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul așa cum L-a iubit Maica Domnului, ar fi păzit porunca Lui. Și vedem din experiență că mintea celui ce iubește pe Dumnezeu e îndreptată de harul lui Dumnezeu și vede subțire toate vicleniile vrăjmașului. Când însă Domnul mângâie sufletul, atunci el nu-i mai vede pe vrăjmași, ci vede numai pe Domnul.
Cine ascultă de legea lui Dumnezeu va înțelege cât de bune sunt toate poruncile Domnului. Orice poruncă ai lua, ea îți aduce bucurie și veselie. Ia, de pildă, prima poruncă: Să iubești pe Dumnezeu. Dacă gândești că Dumnezeu ne iubește, pentru acest gând ți se va da pacea. Ia a doua poruncă: Să iubești pe aproapele tău. Dacă gândești că Domnul îi iubește pe oamenii Săi și că în ei viază Duhul Sfânt, sufletul tău se va desfăta de legea lui Dumnezeu și vei cugeta la ea ziua și noaptea [Ps 1, 2] și ți se va da darul deosebirii binelui și răului. Când Domnul vrea să mângâie un suflet întristat, îi dă bucurie, lacrimi, străpungerea inimii și pacea sufletului și a trupului; și uneori Se arată pe Sine însuși sufletului.
Apostolii au văzut pe Domnul în slavă când S-a schimbat la față pe Tabor; dar mai apoi, în timpul pătimirii Lui, au fugit ca niște lași. Așa de neputincios este omul. Într-adevăr, suntem pământ, și încă pământ păcătos. De aceea a și zis Domnul: „Fără de Mine nu puteți face nimic” [In 15, 5]. Așa și este. Când harul este în noi, suntem într-adevăr smeriți, suntem înțelegători, ascultători, blânzi și plăcuți lui Dumnezeu și oamenilor; dar când pierdem harul, ne uscăm ca o mlădiță ruptă dintr-o viță.
Cine nu iubește pe fratele pentru care însuși Domnul a murit în mari chinuri, acela s-a tăiat din Vița care este Domnul [In 15,1]; dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va ajuta.
Cuviosul SILUAN Athonitul, de Arhimandritul Sofronie, trad. Ierom. Rafail Noica, Alba Iulia, 2009
Părintele Paisie Olaru (1897-1990)
Citind viața și pătimirile sfinților i s-a aprins sufletul său curat pentru viața monahală. „Mămuca” însă, dorind poate să-l știe lângă ea, i-a zis: „Să nu te duci la călugărie, dragul mămuchii, că acolo este canon mare de rugăciune, post și metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr, și era tare slab și se ruga așa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit și îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine!»”.
Părintele Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan și Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul îngeresc al călugăriei.
În 1921 Părintele Paisie Olaru a fost închinoviat la Schitul Cozancea. Cozancea era un schit cu viață de sine, stareț fiind pe atunci ieromonahul Vladimir Bodescu. Povățuitor duhovnicesc l-a avut pe Părintele Calinic Șușu, un mare nevoitor al rugăciunii.
A fost destul de mult încercat de către stareț, dar gândul întoarcerii în lume și celelalte ispite ale începătorului în viața călugărească s-au stins încet-încet, prin deasa spovedanie. La numai un an de la intrarea în mănăstire, fiind foarte bolnav, fratele Petru a fost tuns în monahism, primind numele de Paisie.
Dorul de viața pustnicească pe care-l avea din tinerețe s-a aprins mai tare în urma vizitei pe care a făcut-o în mănăstirile din Munții Neamțului, între care și Sihla, în împrejurimile căreia a întâlnit mulți pustnici. Cuprins de acest dor, prin anul 1930 a venit la Sihăstria, cerând să fie primit în obștea mănăstirii sau să se retragă la Schitul Sihla. Neavând însă binecuvântarea egumenului său de la Cozancea, starețul Sihăstriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi, nu îl primește.
În anul 1943 Părintele Paisie a fost hirotonit diacon, iar în 1947 preot și duhovnic de către episcopul Valerie Moglan. Deși proaspăt hirotonit, Părintele Paisie a primit o chilie aproape de biserică și a fost rânduit de la bun început la spovedania călugărilor și a credincioșilor care cercetau mănăstirea.
În toamna anului 1949, treizeci de călugări din obștea Sihăstriei, în frunte cu starețul lor, Părintele Cleopa, sunt trimiși la Mănăstirea Slatina cu misiunea de a reorganiza și revigora mănăstirea. Ca duhovnic, Părintele Paisie îl urmează pe Părintele Cleopa la Mănăstirea Slatina, întărind foarte mult obștea și povățuind credincioșii care începuseră să vină în număr mare.
În primăvara anului 1953, Părintele Paisie Olaru se întoarce la Sihăstria. Persecuția împotriva monahismului din anii 1959-1964 lasă Mănăstirea Sihăstria fără stareț, pe atunci Protosinghelul Ioil Gheorghiu, fără Părintele Cleopa, care se retrage pentru a treia oara în munți, și fără mulți călugări îmbunătățiți. Slujbele bisericești se desfășurau cu anevoie, din lipsă de slujitori, și toata greutatea apăsa acum pe umerii bătrânului duhovnic Paisie, care spovedea ziua și noaptea călugări și mireni, mângâia, îmbărbăta, dădea speranță tuturor, rugându-se lui Dumnezeu cu credință.
După 1964 situația mănăstirii s-a îmbunătațit foarte mult, Părintele Cleopa, întors din munți, s-a alăturat Părintelui Paisie și liniștea duhovnicească s-a pogorât din nou asupra Sihăstriei.
Între anii 1972-1985 Părintele Paisie a fost rânduit să întărească viața duhovnicească la Schitul Sihla. De mult voia părintele să se liniștească în locurile unde a sihăstrit Cuvioasa Teodora și alte sute și mii de sihaștri. În acest loc de pocăință și de întâlnire cu Dumnezeu, Părintele Paisie Olaru și-a înmulțit nevoințele. Toți ucenicii săi de atunci vorbesc despre rugăciunea sa neîncetată, la care se adăugau privegherea necontenită, postul și înfrânarea sa dintotdeauna, toate acestea împletite cu dragostea, smerenia și blândețea sa desăvârșită.
Vestea sfințeniei vieții părintelui și ajutorul primit de credincioși în urma rugăciunilor sale ajunsese până departe și era căutat de mulțime de oameni. Cei care îl căutau – călugări, maici, oameni de diverse categorii, dar și clerici și ierarhi – veneau pentru rugăciuni, spovedanie, binecuvântări, atrași de darul său. Cei care veneau o dată, nu se mai puteau dezlipi de bătrân și aduceau și pe alții, căci blândețea, smerenia și dragostea sa mișcau inimile tuturor, iar harul Duhului Sfânt, care se sălășluise într-însul, mângâia sufletele credincioșilor; de asemenea, nu de puține ori, cei bolnavi se întorceau sănătoși.
Iubea mult pe fiii săi duhovnicești, pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte, și purta mare grijă de mântuirea lor. Ucenicii săi simțeau această dragoste a părintelui și îi purtau și ei, după Dumnezeu, o mare dragoste. Fiii săi duhovnicești de la Sihăstria nu îl părăsiseră, ci veneau la sfinția sa o data pe săptămână, vineri, pentru mărturisire. Părintele Paisie Olaru niciodată nu stătea fără lucru: se ruga, spovedea, mângâia, îmbărbăta sau lucra în grădină sau îngrijea vreo fântână, sau căuta izvoare cu apă bună de băut, lângă care punea câte o cruce și o cană, ca trecătorii să poată bea apă.
Unor ucenici aflați în niște încercări, părintele le-a spus: „Să știți că Dumnezeu, pe care îl iubește, îl ține aproape de el, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea și înșelăciunea lumii să-i câștige sufletul. Așadar suntem datori să primim cu dragoste aceste încercări și să-i mulțumim Domnului pentru toate”.
Un alt sfat pe care îl dădea Părintele Paisie era următorul: „Când ieși de aici și te întorci în lume, să-ți păstrezi sufletul curat. Chiar dacă vezi multe pe acolo, dar să nu te arunci în noroi, că greu se mai duce de pe suflet. Dacă privești și nu intri în cele ale lumii, este ca și cum te-ai murdări de praf – te scuturi și mergi mai departe. Dar dacă te-ai murdărit, să alergi să speli repede haina sufletului, că altfel ești pierdut”.
La despărțire, Părintele Paisie Olaru adresa obișnuitul său salut: „Să ne întâlnim la ușa raiului!” Unii dintre ucenici îl întrebau: „Noi vrem să ne întâlnim cu toții în rai. De ce doriți să ne întâlnim la ușa raiului?” Iar bătrânul răspundea cu nădejde și blândețe: „Să ne vedem noi scăpați de viclenii diavoli și ajunși la ușa raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinților, plângem la ușa milostivirii Mântuitorului și nu ne lasă El afară. Până aici este greu!”
Iată și mărturia Părintelui Cleopa despre Părintele Paisie Olaru: „Așa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Plângea cu cel care plânge și se bucura cu cel ce se bucura. Nu ținea la haine bune, la bani, la nimic, și fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire și de oameni mari”.
Părintele Paisie Olaru era foarte legat duhovnicește de înaintașii săi, de părinții plecați mai înainte la Hristos, și zicea: „De vom păși pe urmele vieții lor și de vom trăi în desăvârșită dragoste unii cu alții, avem credință și nădejde în mila și bunătatea lui Dumnezeu că ne vom vedea dincolo, în veșnica viață”.
Din septembrie 1986 până în octombrie 1990 Părintele Paisie a fost imobilizat la pat, având piciorul drept fracturat. În această lungă perioadă de suferință, bătrânul spovedea numai părinții bătrâni din mănăstire, pe care îi avea de mulți ani la scaunul de spovedanie. Obișnuia însă să mai primească pe unii dintre cei mai aleși călugări, duhovnici, stareți, ierarhi și chiar mireni, care doreau stăruitor să-l vadă, să primească un sfat sau o binecuvântare. Memoria, graiul și mai ales starea interioară a Părintelui erau foarte bune.
Din aceste scurte întâlniri cu Părintele Paisie Olaru multe suflete s-au liniștit, multe întrebări fără răspuns au fost dezlegate, mulți călugări și credincioși s-au luminat văzând blândețea, liniștea, smerenia și înțelepciunea Părintelui, căci îndelunga lui răbdare, tăcerea, rugăciunea de taină și lacrimile ajungeau până la inimile oamenilor.
Părintele Paisie Olaru s-a mutat la Domnul în zorii zilei de 18 octombrie 1990, în vârstă de aproape 94 de ani. Un dor tainic de veșnicie cuprinsese pe toți, căci Părintele Paisie, care ne vorbise o viață întreagă despre Rai, despre bucuria unirii cu Hristos, mergea la cer, ca prin rugăciunile lui să ni se deschidă și nouă porțile cele încuiate ale mult doritului Rai.
1. Doi ucenici i-au cerut Părintelui Paisie cuvânt de folos. Iar bătrânul le-a răspuns:
– Acum noi, bătrânii, nu mai avem cuvinte de folos cum aveau părinţii noştri. Ne-a luat Dumnezeu darul şi puterea cuvântului, pentru că nici noi, nici cei ce ni-l cer nu-l împlinesc cu fapta. Spunem noi câte un cuvânt de sfătuire celor ce vin până aici, dar când aud că trebuie să-l pună în practică, adică să se roage mai mult, să postească, să ierte pe aproapele lor, se întorc abătuţi acasă. Le spun unora de zece ori să nu mai facă cutare păcat, să lase beţia şi desfrânarea, ca să nu-şi piardă sufletul, dar ei, deşi făgăduiesc, îl fac mai departe. Am însă şi suflete care ne întrec pe noi. Numai cât deschid gura, ei şi încep a face cu fapta lucrul lui Dumnezeu.
2. Iarăşi l-au întrebat:
– Cine v-a îndemnat să intraţi în viaţa monahală?
– Vieţile Sfinţilor m-au îndemnat la călugărie şi dragostea mea pentru Domnul!
3. Apoi l-au întrebat:
– Ce bucurii duhovniceşti aţi avut la Schitul Cozancea?
– Am avut destule bucurii cât am stat la linişte în chilia mea din poieniţă, mai ales când mă rugam noaptea şi foloseam sufleteşte pe alţii. Dar cele mai sfinte bucurii duhovniceşti le-am simţit în biserică, în timpul Sfintei Liturghii.
4. Iar despre ascultarea de duhovnic, a spus:
– Duhovnicia este cea mai grea ascultare din viaţa de mănăstire. De duhovnic depinde mântuirea sau osânda fiecărui suflet care îi este încredinţat. De el depinde călugăria fraţilor de mănăstire. Cu dezlegarea lui se împărtăşesc şi călugării şi mirenii şi tot cu dezlegarea şi pe garanţia lui se hirotonesc candidaţii la preoţie. Mare răspundere are un duhovnic şi de aceea el se mântuieşte mult mai greu decât un călugăr sau un mirean.
Ca duhovnic al Mănăstirii Sihăstria am avut multe bucurii duhovniceşti, dar şi ispite şi uneori dezamăgiri. Am avut la spovedanie majoritatea părinţilor şi fraţilor din obşte. Cei mai mulţi şi mai râvnitori m-au ascultat, au ţinut cont de binecuvântare, s-au spovedit sincer şi şi-au predat sufletul în mâna stareţului şi a duhovnicului. Aceştia m-au bucurat cel mai mult. Iar eu i-am primit ca pe copiii mei sufleteşti, i-am mângâiat, i-am împăcat când erau în ispită şi i-am învăţat să iubească cel mai mult ascultarea, slujba bisericii, tăcerea, smerenia şi rugăciunea la chilii. Unii dintre fraţi însă veneau rar la
spovedanie, iertau mai greu pe ceilalţi, cârteau în ascultare şi erau uneori nemulţumiţi. Cu aceştia aveam mai mult de lucru. Îmi trebuia mai multă răbdare şi meşteşug ca să-i câştig duhovniceşte. Uneori mă duceam eu pe la chiliile lor. Alteori le dădeam canon mai uşor, îi încurajam mai mult şi mă rugam pentru ei. Pe unii din ei i-am folosit, iar pe alţii măcar i-am menţinut să nu cadă mai rău şi să rămână în mănăstire. Cât am reuşit, pe câţi am dobândit sau pe câţi i-am pierdut, ştie numai singur Dumnezeu. Un lucru doar ştiu: că pentru toţi pe care i-am avut la mărturisire şi i-am povăţuit, voi da socoteală în faţa judecăţii lui Hristos.
5. Altădată a vorbit ucenicilor despre călugărie şi preoţie, zicând:
– La călugărie, mai ales, este bine să îndemnăm, dar la preoţie este mult mai greu. Numai la scaunul de mărturisire se poate constata dacă fiul duhovnicesc are înclinaţie spre bine sau spre rău, dacă are voinţă să se păzească şi pe viitor de păcat şi dacă iubeşte viaţa curată. Totuşi, este bine să-i mai amânăm un timp de la călugărie, ca nu îndată să se hotărască şi apoi să-şi schimbe hotărârea. La preoţie noi îndemnăm şi recomandăm numai pe cei ce au viaţă curată şi nu sunt opriţi de sfintele canoane. Altfel, nu.
6. Iarăşi a zis:
– Dacă cineva se abate de la datoria lui şi nu ascultă de sfatul duhovnicului, el singur va răspunde înaintea lui Dumnezeu. Duhovnicul însă este dator să se roage lui Dumnezeu pentru întoarcerea lui şi să-l ierte.
7. Fiind întrebat despre datoriile călugărilor, bătrânul a răspuns:
– Călugării sunt datori să-şi păzească făgăduinţa pe care au făcut-o la călugărie, înaintea lui Hristos şi a sfântului altar, adică ascultarea necondiţionată, sărăcia de bunăvoie şi fecioria sau curăţia. Pe lângă acestea, să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.
8. L-au întrebat iarăşi ucenicii despre ispitele monahilor.
– Toate patimile călugărilor şi ispitele se nasc din două păcate: din neascultare şi din lenevirea la rugăciune. Când cădem din sfânta ascultare şi fugim de biserică, de rugăciune, de metanii şi de post, cădem uşor în toate ispitele şi patimile omorâtoare de suflet şi ne pierdem mântuirea. Neascultarea şi lenevirea la rugăciune, ca şi toate celelalte patimi, se vindecă prin mărturisire curată la duhovnic, prin canon şi prin plantarea faptelor bune în locul păcatelor care ne stăpânesc. De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare şi smerenia, care spală păcatele şi biruiesc pe diavoli.
9. Unor credincioşi le-a zis:
– După cum se ştie, două sunt cele mai grele patimi care stăpânesc astăzi în rândul mirenilor: beţia şi desfrânarea. Acestea strică multe familii şi ucid nenumărate suflete omeneşti. Însă dacă ei se căiesc de aceste păcate, dacă le mărturisesc la preot şi le părăsesc, se vindecă prin canon.
10. Apoi a adăugat:
– „Peştele de la cap se strică!” spun bătrânii, că cea mai mare vină o poartă păstorii de suflete. Dacă am fi noi mai buni, s-ar schimba şi creştinii!
11. Unii părinţi l-au întrebat pe bătrânul:
– Din ce motive a slăbit râvna pentru rugăciune şi pentru toată fapta bună?
– Pentru că a slăbit credinţa în toată lumea. Astăzi fiecare creştin şi călugăr mărturiseşte că nu se mai poate ruga în prezent cum se ruga în trecut. Numai cu mare silă şi osteneală, unii călugări buni şi creştini îşi menţin rugăciunea curată de zi şi de noapte. Ceilalţi suntem mereu învăluiţi de griji, de oameni şi de neputinţe; iar când ne rugăm, mintea ne este plină de gânduri şi răspândire. Având în vedere cele trei atacuri prin care a trecut Mântuitorul pe Muntele Ispitirii, când L-a ispitit satana, întâi cu lăcomia, al doilea cu mândria şi al treilea cu necredinţa, biruirea oricărui atac este ca „Domnului Dumnezeu să ne închinăm şi numai Lui să-I slujim”.
12. Iarăşi a zis bătrânul:
– Astăzi este mare ceartă între cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria, care şi-a ales partea cea bună. În mănăstiri, ca peste tot, Marta asupreşte pe Maria şi n-o lasă să se roage mai mult, iar Maria plânge nemângâiată! Dacă vom pune întâi biserica şi lauda lui Dumnezeu, adică pe Maria, şi apoi ascultarea şi lucrul mâinilor, adică pe Marta, atunci toate mănăstirile şi bisericile noastre ar înflori, şi diavolul ar fi izgonit dintre oameni. Iar sporirea duhovnicească a fiecăruia începe de la aceste cuvinte: „Doamne, dă să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu...”.
13. Aceiaşi părinţi au întrebat de ce se înmulţesc aşa de tare sectele în satele şi oraşele noastre.
– Sectele se înmulţesc mai întâi din cauza preoţilor care nu au grijă de turma lui Hristos. Unde preoţii îşi fac datoria de păstori şi trăiesc precum învaţă pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoaşterea Sfintei Scripturi şi decât teologia şi predica este viaţa preotului. Aceasta este şi trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la ţară şi oraş.
14. Iarăşi l-au întrebat:
– Cum pot ajuta mănăstirile la combaterea sectelor?
– Pot ajuta prin acestea două: prin lucrare şi rugăciune. Cu cât se va duce o viaţă mai înaltă prin mănăstiri, în rugăciune, în post, în smerenie şi iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, cu atât se vor întări credinţa şi viaţa duhovnicească în rândul mirenilor. Să nu uităm cum se nevoiau părinţii noştri prin mănăstiri şi să le urmăm.
15. Apoi le-a vorbit despre datoriile principale ale călugărilor:
– Să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea, să laude permanent pe Dumnezeu, apoi să înveţe şi să mângâie pe credincioşi. În mănăstiri Marta trebuie să asculte de Maria, iar nu invers, şi să trăiască în armonie una cu alta. De vom face aşa „nimeni nu va strica cetatea noastră!”.
16. Apoi iarăşi a zis Părintele Paisie:
– Călugării trebuie să trăiască mai ales în dragoste. Căci spune Mântuitorul: Prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste între voi (Ioan 13, 35). Fiecare să-şi facă datoria în direcţia lui, adică unde este rânduit, cu bucurie şi fără de cârtire. Să învăţăm şi pe alţii, dar să ne aducem aminte de cuvântul Domnului, Care zice: Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor (Matei 5, 19). Să ne aducem aminte şi de cuvântul proorocului David, care zice: Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur (Psalmi 2, 9). Şi, în sfârşit, orice facem să fie spre lauda lui Dumnezeu şi să fie făcut cu smerenie, precum ne învaţă Hristos: Când veţi împlini toate acestea, să ziceţi că slugi netrebnice suntem, că ce am fost datori să facem, aceea am făcut (Luca 17, 10). Atât călugării, cât şi mirenii, dacă au pace între ei, adică pacea Domnului, a conştiinţei, şi dacă au dragoste, se pot mântui.
17. Altădată l-au întrebat părinţii ce cărţi sfinte recomandă pentru călugări şi mireni.
– Eu m-am folosit cel mai mult de Vieţile Sfinţilor, de pilda vieţii lor. Dar de mare folos sunt şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi, mai ales, Sfânta Scriptură. Toate sunt de folos la timpul lor.
18. Aceiaşi l-au întrebat şi despre cugetarea morţii şi judecata de apoi.
– Vai de acel om care va cădea în mâinile Dumnezeului celui viu! De la o închisoare te mai scoate un avocat. Dar când se va umple cupa mâniei lui Dumnezeu, unde ne vom ascunde de la faţa Lui? Să ne aducem mereu aminte de păcatele noastre şi de ceasul judecăţii viitoare şi în veac nu vom mai greşi.
19. Şi iarăşi au zis:
– Cum să ne purtăm cu aproapele nostru, ca să împlinim porunca dragostei?
– Să socotim pe aproapele nostru mai bun decât noi; să-i cerem sfat, în loc să-i dăm noi, iar lipsurile lui să i le completăm cu dragostea noastră. Faceţi aceasta şi vă mântuiţi!
20. Altădată a spus ucenicilor săi:
– Iată ce, părinţilor. Fiecare îşi pregăteşte mâncarea după gustul şi placul său. Dacă i se pare prea dulce, o mai acreşte; dacă i se pare nesărată, îi mai pune puţină sare şi verdeţuri şi o face cum îi place; şi dacă îi place lui, place la toţi. Eu aşa cred. Tot aşa se întâmplă şi cu viaţa noastră duhovnicească. Fiecare dintre noi îşi pregăteşte mântuirea cum crede el, cum voieşte şi cum poate, după râvna şi harul pe care i le-a dat Dumnezeu. Spun bătrânii că foamea este cel mai bun bucătar, iar sărăcia cel mai bun gospodar. Tot aşa şi cu mântuirea sufletului nostru. Râvna, rugăciunea şi smerenia ajută cel mai mult pe calea mântuirii.
21. Într-o zi, admirând bătrânul frumuseţile munţilor şi ale codrilor singuratici de la Sihla, a zis către ucenicii săi, suspinând din inimă: Tare mă tem să nu rămânem numai cu raiul acesta de aici şi să-l pierdem pe celălalt, din pricina lenevirii noastre!
22. În altă zi, slujind bătrânul la Vecernie, fiind singur în sfântul altar şi auzind citindu-se despre judecata de apoi, a oftat adânc şi a zis în taină:
– Vai! Vai! Vai! Ce înfricoşată va fi judecata lui Dumnezeu cea de pe urmă! Şi a început a plânge...
23. Altădată l-au întrebat ucenicii despre rai, iar el le-a răspuns:
– Să nu iscodim cu mintea unde este raiul şi unde este iadul, că nici Sfinţii Părinţi nu ne dau voie la aceasta. Mântuitorul atât numai ne-a spus: Mă duc să vă gătesc loc, ca unde voi fi Eu şi voi să fiţi (Ioan 14, 3). Aşa ne învaţă Domnul şi nu ne trebuie mai mult! Noi să zicem mereu rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: „Doamne, nu mă lipsi pe mine de binele Tău cel ceresc; Doamne, izbăveşte-mă de muncile cele de veci!”.
24. Câţiva credincioşi i-au cerut cuvânt de folos duhovnicesc. Iar Părintele Paisie, arătând pajiştea plină de flori şi mireasmă, le-a spus:
– Să vă faceţi nişte albinuţe harnice, care adună nectar şi miere din florile cele mai curate şi binemirositoare, iar nu nişte gărgăuni şi bondari, care adună hrană din bălegar şi din toate buruienile. Râvniţi la faptele bune cele mai de preţ şi mai uşor de dobândit, precum dragostea, rugăciunea, mila şi smerenia. Din acestea să vă hrăniţi şi am nădejde că, lucrându-le pe acestea, vom vedea pe Hristos, Mântuitorul lumii!
25. La urmă a adăugat bătrânul şi aceste cuvinte:
– Cel mai bine este ca să fie omul oală de lut, care este bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi, şi pentru mâncare şi pentru apă şi pentru orice lucru, pe când vasul de aur se pune pe poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se foloseşte numai la zile mari sau o dată pe an. Oala de lut este vasul trebuinţelor zilnice, căci toţi o caută şi se folosesc de ea. Aşa şi omul smerit, care nu caută cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos, dar pe toţi îi foloseşte, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îl caută şi se bucură de el. Mare dar este smerenia pentru călugări şi creştini!
26. Părinţii l-au întrebat ce este conştiinţa.
– Conştiinţa este îngerul lui Dumnezeu care păzeşte pe om. Când ea te mustră, înseamnă că Dumnezeu te ceartă şi trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să ne pălmuiască conştiinţa prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune şi să nu mai greşim. Şi lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău, ca să-l lovească peste obraz, pentru a nu se înălţa cu mintea. Conştiinţa pomeneşte păcatele noastre şi, pomenindu-le, ne smereşte. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoşilor. Deci să avem nădejde şi curaj, să nu mai greşim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere şi aşa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu.
27. O femeie care nu voia să aibă copii mulţi i-a cerut bătrânului sfat ce anume să facă. Iar el i-a răspuns:
– Dacă fugi de copii, fugi de mântuire. Să nu rămâi la un singur copil, ca să nu-l pierzi şi pe acela. Mai sănătoşi sunt copiii mulţi în casă. Iar unde există numai unul sau doi, de obicei şi aceia sunt răi sau bolnăvicioşi. Aici se împlineşte cuvântul Sfântului Pavel, care zice: Cine seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi secera, iar cine seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera (II Corinteni 9, 6).
28. Apoi iarăşi a zis bătrânul:
– A venit la mine o femeie bătrână la spovedanie şi am întrebat-o: „Soră, câţi copii ai?”. „Părinte, optsprezece copii am avut! Opt i-a luat Dumnezeu de mici, şi zece trăiesc şi sunt primii gospodari în sat!”.
29. Iarăşi a zis Părintele Paisie:
– A venit altă femeie de departe şi am întrebat-o: „Câţi copii ai, creştină?”. „Nici unul, părinte!”. „Dar câte avorturi ai?”. „Patruzeci de avorturi!”. „Du-te, femeie, la un episcop şi te mărturiseşte şi te pocăieşte cât mai ai vreme, că este înfricoşată judecata lui Dumnezeu!”. După lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnică mânie şi pedeapsa lui Dumnezeu peste oameni.
30. Câţiva călugări tineri i-au cerut Părintelui Paisie cuvânt de folos, iar el le-a spus:
– De trei lucruri trebuie să se păzească mai mult călugărul: de beţie, de iubirea de argint şi de vorbirea cu femei.
31. Un alt călugăr a cerut bătrânului cuvânt de folos, iar Părintele Paisie i-a răspuns:
– Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu şi vei avea pace în sufletul sfinţiei tale. Fă ce ţi se porunceşte, nu lucra nimic fără binecuvântare; când nu ştii, întreabă; iar când nu ai pe cine întreba, roagă-te şi Dumnezeu îţi va arăta calea cea bună.
– Dar când sunt lăsat să aleg singur şi nu ştiu care este voia lui Dumnezeu, ce să fac?
– Roagă-te stăruitor cu post şi metanii măcar trei zile şi ascultă de glasul conştiinţei. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este şi voia lui Dumnezeu.
32. O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul şi a cerut canon. Iar el i-a răspuns:
– Canonul bolnavului este patul. Patul suferinţei! Să rabzi boala cu mulţumire şi te mântuieşti. Cât mai poţi, zi „Tatăl nostru”, rugăciunea „Doamne Iisuse”, „Sfinte Dumnezeule”, „Crezul”, „Doamne, ajută-mi” şi, dacă nu cârteşti în boală şi te spovedeşti regulat, dobândeşti viaţa veşnică înaintea multora.
33. Fraţii l-au întrebat:
– Care este cel mai greu păcat în lume?
– Cel mai greu păcat care stăpâneşte în lume astăzi este necredinţa în Dumnezeu, că de aici se nasc toate păcatele pe pământ. Că, dacă omul nu crede şi nu se teme de Dumnezeu, nu mai are nici un sprijin, nici o nădejde, nici o bucurie, nici un scop pe pământ şi cade în toate relele şi în prăpastia deznădejdii, de care să ne izbăvească Hristos şi Maica Domnului.
34. Odată au venit câţiva preoţi duhovnici la Părintele Paisie şi l-au întrebat despre Taina Sfintei Spovedanii. Iar bătrânul, suspinând, le-a zis:
– Ei, părinţilor, duhovnicia este tare grea! Mai ales în zilele noastre! Păcate multe, credinţă puţină, rugăciune din fugă, vremuri de pe urmă... Numai mila lui Dumnezeu ne poate mântui!
35. Un călugăr l-a întrebat:
– Cum pot scăpa de părerea de sine şi de gândurile cele necurate?
– Prin aducerea aminte de ceasul morţii. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce după naştere, ce suntem astăzi şi ce vom fi mâine, şi să le atribuim toate lui Dumnezeu.
36. Iarăşi l-a întrebat:
– Care este folosul rugăciunii, în general, şi al rugăciunii inimii, în special?
– Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor şi mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gura, prin cuvânt, cu mintea sau cu inima. Fiecare cum îl îndeamnă cugetul, duhul şi duhovnicul, aşa să se roage. Numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos, care izvorăşte lacrimi de umilinţă, care ne ajută să părăsim păcatele şi să creştem în dragoste, în smerenie şi în credinţă. Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune şi pocăinţă.
37. L-au întrebat ucenicii despre lacrimile de la sfânta rugăciune.
– Lacrimile sunt de mai multe feluri, dar cele duhovniceşti nu se dau, nici nu se împrumută, ci sunt un dar de la Domnul. Deci să le cerem şi, atunci când vin, fie că ne rugăm cu gura sau cu inima, ele sunt bune şi mult folositoare, că sunt de la Domnul şi merg la Domnul. Numai să nu ne mândrim, ca să nu pierdem lacrimile.
38. Aceiaşi ucenici l-au întrebat despre folosul psalmilor.
– Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în şoaptă la ascultare sau mergând pe cale. Credincioşii mai ştiu astăzi doar Psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva o rosteau sau o cântau, imitând pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al psalmilor este sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos.
39. Unii credincioşi nu citesc Psaltirea, pentru că le face diavolul ispite. De ce se tem diavolii de psalmi?
– Se tem de psalmi, pentru că cine se roagă cu psalmi îi arde ca şi cu o sabie de foc. Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele! Cu aceasta părinţii de demult făceau minuni şi alungau duhurile rele din oameni. Iar dacă unii nu citesc Psaltirea pentru că se tem de ispite, aceştia sunt creştini fricoşi, care vor să iasă la luptă cu diavolii fără arme. Or, dacă nu avem arme bune la noi, îndată diavolul ne dezarmează şi ne ia prizonieri, adică ne face robi ai păcatelor spre osândă. Psaltirea unită cu postul şi smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Cu aceasta sfinţii izgoneau diavolii din lume şi coborau îngerii pe pământ. Că cine citeşte psalmi imită pe îngeri şi cântă împreună cu ei.
40. Odată, vorbind cu ucenicii, le-a spus:
– Monahismul de astăzi este cu şcoală multă, dar cu practică puţină! Grija vieţii pământeşti, uitarea făgăduinţelor călugăreşti, lăcomia şi slava deşartă sunt bolile principale care bântuie acum. În capul obştii trebuie oameni mai ales cu viaţă, nu numai cu şcoală. Însă dacă ne vom sili să mergem pe urmele
părinţilor noştri, ne vom mântui.
41. Despre tăcere spunea bătrânul:
– Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului, Care zice: Pentru tot cuvântul deşert vom da seamă în ziua judecăţii; iar un sfânt părinte zice că „de câte ori am vorbit, m-am căit”. Mare este darul tăcerii! Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deşartă şi învăţăm a ne ruga. Părinţii noştri vorbeau „şapte vorbe pe zi”, cum se spune, dar cu inima şi cu buzele se rugau neîncetat. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morţii şi ziua judecăţii, încet-încet dobândim darul tăcerii şi al rugăciunii. Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului David: Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Psalm 140, 3).
42. Iar despre sfânta rugăciune spunea iarăşi Părintele Paisie:
– Primul folos al rugăciunii este pacea sufletului şi mulţumirea duhovnicească. Oriunde eşti, eşti liniştit; orice faci, eşti mulţumit, ştiind că toate sunt rânduite de la Domnul. Când este cineva în pace, vorbeşte blând, înţelept şi liniştit, iar când nu are pace în suflet, este tulburat, cu chipul agitat şi vorbeşte fără cugetare şi cu păcat. Mare dar este pacea şi mulţumirea sufletească! Să le cerem permanent de la Dumnezeu în rugăciunile noastre.
43. Semnul sporirii duhovniceşti, spunea bătrânul, sunt lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi multă iubire şi milă faţă de toată zidirea.
44. Altădată a fost întrebat cum se poate reînnoi duhovniceşte monahismul pe viitor?
– Nu depinde de noi reînnoirea monahismului, ci mai ales de Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt alege oameni sfinţi, păstori şi stareţi luminaţi şi duhovnici buni, care pot forma călugări îmbunătăţiţi, iubitori de rugăciune, de nevoinţă şi smerenie. Cu aceste virtuţi întotdeauna se înnoiesc monahismul şi viaţa duhovnicească, iar fără acestea, niciodată. Dacă stareţii şi duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeşnic şi vor merge ca Păstorul cel bun înaintea turmei, atunci mănăstirile vor înflori văzând cu ochii şi călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii. Iar dacă nu, nicidecum!
45. Iarăşi a fost întrebat:
– Cum putem birui cugetul desfrânării?
– Respingerea gândurilor pătimaşe înainte de a intra în imaginaţia minţii şi păzirea ochilor de la privirea cea rea sunt cele dintâi arme împotriva acestei patimi. Să privim femeile bătrâne ca pe nişte mame ale noastre, iar pe cele tinere, ca pe surorile şi fiicele noastre. Apoi, să nu judecăm pe aproapele şi să ne înfrânăm de la mâncăruri alese şi de la vin, care aprind firea. Peste toate acestea să ne rugăm mai mult, ca să ne acopere Dumnezeu cu darul Duhului Sfânt, că, fără ajutor de sus, nimeni nu poate birui.
46. Doi tineri au întrebat ce să aleagă: căsătoria sau viaţa monahală?
– Amândouă căile sunt binecuvântate, dar depinde de voinţa lor. Mai întâi trebuie să cunoască bine ispitele, greutăţile şi obligaţiile ambelor căi de viaţă, că fiecare drum are crucea lui, încercările şi bucuriile lui. Apoi să se roage mult înainte de a se hotărî. Să postească 40 de zile, să se mărturisească la
duhovnicii lor şi să ceară sfaturi de la cei mai iscusiţi duhovnici. După 40 de zile de rugăciune şi post, Dumnezeu le va descoperi, prin conştiinţă şi duhovnic, pe ce cale să apuce. Dacă iubesc fecioria, liniştea, tăcerea şi rugăciunea, calea cea mai bună este călugăria. Iar dacă iubesc viaţa de familie mai mult, adică copiii, lucrul mâinilor şi toate grijile acestei vieţi, să intre în viaţa de familie. Amândouă căile duc la mântuire, dacă sunt respectate datoriile creştineşti obligatorii. Domnul a binecuvântat amândouă căile, dar nu putem noi hotărî ce cale să aleagă fiecare. Numai Dumnezeu şi omul singur hotărăsc. Bătrânii noştri aveau această vorbă înţeleaptă: „La călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe nimeni!”.
47. Un frate începător a întrebat cum poate şti dacă are sau nu chemare pentru viaţa monahală.
– Bine faci, frate, că întrebi; că şi eu am întrebat când am intrat la Cozancea în mănăstire! Mai întâi, fratele care doreşte viaţă de mănăstire, trebuie să se pregătească de acasă. Să meargă regulat la biserică, să se roage mult, să citească cărţi sfinte, să ceară sfatul părinţilor bătrâni, să iubească fecioria, tăcerea, postul şi singurătatea. El trebuie să ştie de ce vine la mănăstire, cu ce scop şi ce datorii are călugărul înaintea lui Dumnezeu. Apoi să vadă cum se face o călugărie şi ce făgăduinţă face noul călugărit. Că şi eu m-am îndrăgostit de mănăstire încă din şcoală, citind viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit, şi mă ceream la mănăstire la Cozancea, în apropiere. Dar mămuca m-a oprit, zicând: „Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie, că acolo este canon mare de rugăciune, post şi metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr şi era tare slab şi se ruga aşa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit şi îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine!»”. Aşa că am ascultat pe mămuca. M-am dus la armată şi, după terminarea războiului, mi-am adus aminte de viaţa Sfântului Sava şi de dragostea copilăriei mele şi am intrat în viaţa monahală la Schitul Cozancea – Botoşani, în anul 1921, şi am trecut prin toate ascultările mănăstireşti. Dar, ca să nu mă laud, întrebaţi pe Părintele Cleopa, că el mă cunoaşte de când era copil mic. Unii vin la mănăstire că văd slujbe frumoase, sau la îndemnul unor rude, sau din sărăcie în familie, sau că sunt puţin bolnavi, sau că nu se înţeleg în casă, sau ca să se pocăiască de păcatele tinereţii, sau ca să ajungă preoţi, sau din alte pricini. Însă cel mai bine este când vine omul chemat de Dumnezeu, prin glasul stăruitor al conştiinţei şi cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de sus la viaţa îngerească!
48. Odată a fost întrebat bătrânul cum poate călugărul să devină un bun ostaş al lui Hristos.
– Dacă monahul este om de rugăciune neîncetată, om de pace cu toţi oamenii, cu Dumnezeu şi cu sine; dacă are inimă înfrântă şi smerită; dacă nu se teme de ceasul morţii şi este dezlipit de cele pământeşti, deja este ostaş deplin al lui Hristos, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: Întrarmaţi-vă ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos... Credinţa tare, rugăciunea şi smerenia sunt cele dintâi şi cele mai puternice arme ale călugărului şi creştinului. Iar ultima şi cea mai mare virtute a celor ce cred în Hristos, Cel înviat din morţi, este dragostea creştină, adică să iubească fără deosebire pe toţi oamenii şi toată zidirea creată de Dumnezeu.
49. Doi călugări l-au întrebat despre harul preoţiei în mănăstire.
– Călugăria se cere de fiecare candidat, că nimeni nu poate fi călugărit, dacă el singur nu o cere; iar preoţia se dăruieşte de la Dumnezeu, prin voia celor mai mari ai noştri. Preoţia este o taină şi se dă după multă nevoinţă şi verificare, numai celor vrednici. Călugărul nu trebuie să ceară şi să dorească preoţia şi duhovnicia. Dar, dacă este silit de păstorii săi şi este nevoie, s-o primească spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea multora. Vai nouă dacă recomandăm candidaţi nevrednici de preoţie. În faţa lui Hristos vor da greu răspuns atât candidatul şi duhovnicul care l-a recomandat, cât şi ierarhul care l-a hirotonit cu grele impedimente canonice.
50. Aceiaşi părinţi au zis:
– Care este cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnic? Dar al duhovnicului către ucenic?
– Cel dintâi cuvânt al ucenicului către duhovnicul lui este: „Iartă-mă, părinte, şi nu mă uita la sfânta rugăciune”; iar duhovnicul să zică către ucenic: „Dumnezeu să te ierte, fiule, şi să ne vedem la rai!”.
51. – Părinte Paisie, ce sfaturi duhovniceşti daţi ucenicilor sfinţiei voastre, care v-au urmat sfaturile şi binecuvântarea?
– Să mă pomenească la sfânta rugăciune cât vor fi în această viaţă trecătoare şi să crească şi ei ucenici duhovniceşti. Ce au văzut bun la mine să urmeze şi ei; iar ce au văzut rău, să mă ierte, ca să fie şi ei iertaţi de Dumnezeu în cer!
52. Aceiaşi părinţi l-au întrebat:
– Ce sfaturi daţi ucenicilor care vă îngrijesc în suferinţă?
– Să poarte neputinţele mele trupeşti, precum le-am purtat şi eu pe cele sufleteşti ale lor. În tinereţea mea am îngrijit şi eu de un părinte bătrân şi uneori îi făceam nemulţumiri şi îl supăram. Apoi îndată îi ceream iertare şi mă rugam pentru el la Dumnezeu şi ziceam: „Doamne, nu cer să-mi răsplăteşti aici, ci dincolo!”. Aşa îi spun şi ucenicului de chilie, că dincolo îi va răsplăti Domnul dragostea şi osteneala pe care o face cu mine, păcătosul.
53. Alţi părinţi l-au întrebat dacă se teme de ceasul morţii.
– Cum să nu mă tem, dacă sunt om păcătos! Căci şi Mântuitorul, când se ruga în Grădina Ghetsimani, zicea: Întristat este sufletul Meu până la moarte. În viaţa mea am văzut sfârşitul multor părinţi şi credincioşi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa morţii, că atunci e atunci!
54. Ucenicii iarăşi l-au întrebat:
– Care sunt ultimele cuvinte pe care aţi dori să le rostiţi în clipa plecării la Hristos?
– În ceasul acela aş dori să repet rugăciunea cea mai de pe urmă a Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan: Doamne Iisuse, primeşte duhul meu! (Fapte 7, 59).
55. Ucenicii de chilie l-au întrebat:
– Ce cuvânt de învăţătură ne lăsaţi ca testament, pentru a merge pe calea mântuirii?
– Să facem şi noi ceea ce învăţăm pe alţii, şi tot ce facem în viaţă să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre folosul aproapelui, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Acest testament vă las tuturor ucenicilor mei, adică testamentul dragostei.
56. La urmă a spus Părintele Paisie ucenicului său apropiat:
– Părinte Ioanichie, este timpul să pui în practică ceea ce ai scris şi ai învăţat pe alţii; că nu cel ce învaţă este mare la Dumnezeu, ci cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia lui Dumnezeu! Amin.
miercuri, 18 decembrie 2024
EFECTELE SUPARARII
Trei diavoli mari, trei vrăjmași mari avem Sfântul Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona
De aceea, cu cât vede cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atât crede în El
și se teme de El și se face fără frică și devine răbdător, iar nădejdea i
se întărește și vin toate cele frumoase ale credinței. În clipa când se
naște credința, în mod automat se naște și dumnezeiasca frică de Legea
lui Dumnezeu.
„Dat-ai moștenire”. Adică ai dat moștenire precum
tatăl dăruiește fiilor săi. Care fii se învrednicesc de moștenire?
Aceia care mereu rămân credincioși părinților, oferindu-le totul cu
respect și supunere. Tot astfel și creștinii, care au dumnezeiasca frică
în sufletul lor, păzesc Legea lui Dumnezeu și se învrednicesc să
moștenească un sorț în moștenirea viitoare a Împărăției Cerurilor. De
aceea a spus Hristos: „Multe locașuri sunt în casa Tatălui Meu”[1].
De
aceea trebuie să tindem, să ne silim pe noi înșine să devenim fii
adevărați ai Săi. Desigur, Dumnezeu ne-a creat pe noi și pe toată lumea,
dar fiii Săi sunt cei care cred în existența Sa, Îl socotesc Tatăl lor,
Îl iubesc, se tem de El și Îi arată supunere. Când avem frica Lui
înlăuntrul nostru, luăm aminte la poruncile Lui. Cine este cel care Mă
iubește? Cel care păzește poruncile Mele. Aceștia sunt fiii Lui, care au
sorț și moștenire în bogăția veșnică a lui Dumnezeu din viața viitoare.
Și ce este bogăția din viața viitoare? Sunt acele bunătăți pe
care le-a văzut în descoperire Apostolul Pavel: “Cele ce ochiul n-a
văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea
le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”[2]. Și Sfântul Andrei cel
nebun pentru Hristos, care a fost condus de Dumnezeu în Rai, ne-a
descris mai bine cum sunt cele de acolo. Se uimește mintea omului
privind la cele de acolo, pe care le-a gătit Cel Preaînalt. Și fericit
este acela, care se va învrednici de această moștenire!
Prin
urmare, pentru viața noastră duhovnicească este necesară condiția de a
ne teme de Dumnezeu, iar când Îi greșim cu gândul, cu cuvântul sau cu
fapta – și primul sunt eu cel care greșesc și trebuie să mă pocăiesc –
să înălțăm ochii sufletului la Dumnezeu și să spunem: „Am păcătuit,
Dumnezeul meu, iartă-mă, am greșit! Am să mă îndrept. Om sunt și am
alunecat. Dă-mi ajutorul Tău, dă-mi mâna Ta și scoate-mă de aici de unde
am căzut!”. Și cine alunecă și nu cade? Numai Dumnezeu nu greșește.
Ia
gândiți-vă că noi avem un diavol, „ego”-ul nostru, al doilea pe
diavolul însuși, iar al treilea lumea. Trei diavoli mari, trei vrăjmași
mari avem, care se luptă neîncetat împotriva sufletului nostru, ca să-l
distrugă. Potrivit cu frica lui Dumnezeu, ce o are cineva înlăuntru,
este și trezvia în viața sa. Căci unii au mai multă frică dumnezeiască
precum o lumină, alții mai puțin precum o făclie, iar alții și mai
puțin, precum un opaiț, iar alții mai multă precum LUX.
De
aceea trebuie să cerem de la Dumnezeu creșterea fricii dumnezeiești în
noi, precum Apostolii cereau de la Hristos credință „Sporeşte-ne
credinţa”[3]. Să cerem de la Dumnezeu să ne ajute să ne nevoim corect,
încât să primim caracteristicile înfierii. Iar atunci când vom trece
prin vămi și vom avea caracteristicile copilului adevărat al lui
Dumnezeu, demonii nu vor putea să ne împiedice, deoarece nu le vom
semăna. Caracteristicile noastre vor fi dumnezeiești și astfel
neîmpiedicați vom urca spre cele de Sus. Amin.
[1] Ioan 14, 2.
[2] 1 Corinteni 2, 9.
[3] Luca 17, 5.
Fragment din cartea Arta mântuirii, Editura Evanghelismos- Părintele Efrem Filotheitul
Când țipai la mine
De multe ori uităm ca părinți că avem un copil care are nevoie doar de iubirea noastră.
Problemele
financiare, necazurile cu care ne confruntăm la locul de muncă și
stresul vieții noastre ne fac să uităm cel mai important lucru din lume.
Ce-i asta? Comportamentul nostru față de copilul nostru. Citiți aceste
rânduri ale unui copil:
Când țipai la mine, m-ai învățat să-mi fie frică de tine.
Când țipai la mine, mi-ai rănit sufletul.
Când țipai la mine, m-ai învățat că nu am demnitate pentru că sunt prea mic pentru asta.
Când
țipai la mine, m-ai învățat să nu îndrăznesc, să nu încerc, să nu
încerc să descopăr, să nu iau inițiative, ca să nu te enervez...
Când țipai la mine, m-ai făcut să mă simt neînsemnat și neajutorat...
Când țipai la mine, mi-ai arătat că nu pot avea încredere în tine...
Când
țipai la mine, m-ai învățat că nu aș putea vorbi cu tine dacă am o
problemă sau dacă cineva mă rănește, pentru că îmi era teamă că vei fi
împotrivă .
Când țipai la mine, m-ai învățat că atunci când iubim pe cineva, avem dreptul să-l tratăm urât.
Când țipai la mine, vocea ta nu mă lăsa să mă gândesc la cuvintele tale.
Când țipai la mine, transpiram, inima îmi bătea repede și mă durea stomacul și urechile.
Când țipai la mine, m-am enervat, pentru că nu erai interesat de lucrurile pe care voiam să ți le spun.
Când țipai la mine, mă întrebam unde a plecat tatăl meu.
Când țipai la mine, m-ai învățat și eu să țip.
Când țipai la mine, mă simțeam singur.
Când țipai la mine, am crezut că nu mă mai iubești.
Când țipai la mine, m-ai învățat să tratez rău oamenii care erau mai neputincioși decât mine.
Când țipai la mine, m-ai învățat cum să mă comport cu proprii mei copii când voi crește.
Când
țipai la mine, nu-mi puteam imagina cât de mult trebuie să mă
străduiesc acum, când am crescut, ca să nu devin ca tine.
Bărbatul nu ar trebui să înceteze să-i arate mereu dragoste soției sale Sf.Cuvios Iosif Vatopedinul
În căsătorie iubirea este necesară pentru un motiv mai justificat decât oricare altul. Motivul este natura femeii, fruct al iubirii (a fost creată din coasta lui Adam și coasta este aproape de inimă) care nu este completă dacă îi lipsește iubirea. Femeia răspândește dragostea prin maternitate, cerând să fie iubită în schimb atâta timp, cât prin natura și poziția ei (de mamă și soție) ea iubește.
Istoria și ordinea lucrurilor atestă faptul că soții vor să reușească în încercarea lor de a trăi în armonie și normalitate, între ei fiind necesar să existe tot timpul dragostea, mai ales de la bărbat pentru femeia lui. Hristos a făcut și acest lucru. El S-a sacrificat pentru ca aceasta să fie slăvită.
Sfântul Ioan Gură de Aur acest mare ierarh îl cheamă pe bărbat să-și arate dragostea soției tot timpul și toată osteneala și eforturile lui au un singur scop: să o facă fericită.
Acest lucru, din păcate, lipsește foarte mult astăzi și consecințele sunt dezastruoase. Sensul și natura unirii s-au făurit sub influența haosului european care nu are respect pentru ceea ce aparține personalității umane, sau pentru valorile spirituale și morale pe care strămoșii noștri le-au păstrat prin sacrificii.Vreau
Pentru că înmulțirea oamenilor se face prin unire legitimă, diavolul, dușmanul deschis al omului, încearcă cu furie să rupă obiceiurile și legătura iubirii și unității.
Marea valoare a căsătoriei nu trebuie respinsă ducând o viață vinovată și anormală, astfel încât să nu fim ca vechii apostați ai valorilor morale dezmoșteniți de Dumnezeu: „Duhul meu nu va rămâne în acești oameni pentru că ei sunt doar trup. . (Geneza 6,3) Și El a dat potopul pentru pedepsirea apostaziei.
Pentru a ușura îndeplinirea acestui rol, soțul ar trebui să fie pentru soție, în funcție de circumstanțe, uneori tată, alteori frate sau prieten și întotdeauna bărbatul ei. Dacă va face acest lucru, soția îi va arăta o atitudine pașnică și armonioasă, ea fiind de multe ori mai blândă și mai generoasă, dar alteori când se confruntă cu niște evenimente nesemnificative se descurajează și se teme.
Dovezile de dragoste ale soțului nu sunt exagerate sau false pentru că numai într-o căsătorie legală se poate manifesta dragostea autentică adevărată, deoarece bărbatul și femeia devin un singur trup. Orice altă dovadă de tandrețe și simpatie nu este echivalentă cu a fi un singur trup în căsătoria legală din care apare izvorul vieții umane.
Chiar și numele genului feminin necesită exercițiul de completare de către iubirea bărbatului, acesta fiind un motiv principal de gelozie, sentiment care este în exces la femeie. Cel mai bun mod de a alunga gelozia femeii este manifestarea reală și autentică a iubirii bărbatului față de soția sa.
În situația generală alterată cauzată de înstrăinarea omului de Dumnezeu, este imposibil să nu avem ispite. (Luca 17,1) Este nevoie de multă atenție pentru a păstra legătura căsătoriei. Ar trebui să renunțăm la ispite pentru că ele provoacă neînțelegeri. Îi recomandăm în special bărbatului care are cap să fie loial iubirii sale și legăturii cu soția sa, pentru că diavolul și slujitorii săi nu se vor opri să-i războiească pentru că au afectat însăși rădăcina vieții.
Un exemplu de reală mângâiere și sprijin în momentele dificile, oferit de bătrânii noștri și care se adresează ambilor soți este acesta:
Nu uitați niciodată prima săptămână de la căsnicie. Sunteți amândoi ca atunci. Nimic nu vă desparte.Recomand bărbaților: `traiește cu înțelepciune cu femeia ta, deoarece este o creatură slabă (1Pt.3,7).
Aceasta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire și delicatețe, nu prin mustrări și mânie. Nu-ți critica soția când face o greșeală, mai ales în timp de ispită și dispută. împlinește cuvântul lui David:
„Și eu ca un surd n-am auzit și ca un mut care nu deschide gura.”
(Ps. 37,13).
Mai târziu, când ești singur, fără copii – dacă există – îmbrățișează-ți cu tandrețe soția și spune-i:
Draga mea, nu știi cât de mult te iubesc? Vreau să fii o femeie onorabilă. Ceea ce ai făcut nu este pentru onoarea ta.`
Numai atunci ea își va accepta greșeala și își va cere cu adevărat
iertare. Aceste lucruri se dobândesc prin experiență. Dacă o mustri
atunci când greșește, se va încăpățâna, va răspunde, se va supăra, va
folosi tot felul de pretexte și minciuni. Înțelepciunea prevalează dacă
este folosită ca remediu al iubirii.
Din studiile noastre, din
ceea ce am auzit și văzut, am tras concluzia că cea mai mare
responsabilitate pentru orice lucru rău care se întâmplă într-o
căsătorie aparține bărbaților pentru că nu își arată dragostea față de
soțiile lor. Ei iubesc femeile, dar, din păcate, nu pe ale lor. Aceasta
este rădăcina răului. Apoi există gelozie și îndoială stârnită – cu
consecințele binecunoscute, mai ales când cei din jur sunt de acord că
ceva se întâmplă.
Sfaturile semnificative „răbdați și veți fi
răbdați” și „acceptați-vă unul pe altul” trebuie urmate constant pentru a
avea o căsătorie normală. Bărbații au multe greșeli și severitate. De
obicei, lipsa de atenție și concesiile morale – care sunt în exces în
vremurile noastre – abundă. Dacă s-ar întâmpla ceva asemănător cu
femeia, răzbunările și pedepsele ar fi nenumărate. Dragostea de soție
este pe deplin justificată pentru că singura persoană care va fi mereu
alături de bărbat este soția sa, toți ceilalți din jurul lui vor
dispărea treptat, dar căsătoria soților evlavioși va continua și în
viitor.
Sursa: Gérontos Iosíf Vatopaidinoú, «Syzitíseis ston Áthona», Psyhofelí Vatopaidiná 13, p. 141-164. Educația creștină a mamei (I)
Responsabilitatea mamei în creșterea
copiilor este mare. Tot ce are mama, ea îl transmite copilului. Avva
Paisie, care era foarte interesat de subiectul privind educația
copiilor, a spus: „Copiii sunt puri, sunt ca o tablă nescrisă în care
scriem tot ce ne dorim. Sunt benzi neînregistrate în care auzim corect
ceea ce înregistrăm. Prima vopsea, grundul pe care îl folosim cu ele
rezistă toată viața. Chiar dacă ai arunca acest copil în foc, el ar
rezista.
Intotdeauna vor fi facute greseli. Tot ceea ce facem
din ignoranță sau slăbiciune este acoperit de Dumnezeu. Este foarte
important ca mama să-și mărturisească greșelile. Nu este necesar să
încerci să pari mai bun decât ea. Copilul nu are nevoie de teorii, el
caută experiențe autentice, o viață curată. Mama ar trebui să aibă
puterea de a se smeri și de a-și cere iertare copiilor atunci când le
greșește.
De foarte multe ori, mamele în lupta lor zilnică au
multe cereri de la copiii lor, îi mustră ușor și fără motiv și folosesc
interdicții fără tact.
Staretul mereu de vrednică amintire,
Isaac Athonitul a spus: „Am pus gard în grădină unde nu am plantat
nimic. Mai întâi plantă apoi gard.`
Mai întâi mama ar trebui să
se străduiască să se schimbe pentru a putea mustra copilul sau îi
interzice ceva atunci când este necesar și asta cu multă frică de
Dumnezeu. Mama este sufletul casei. Inima mamei poate dărui atât de
multe lucruri copiilor. Este păcat să se irosească în lucruri inutile.
Sunt atâtea puteri irosite în lucruri fără folos: curățenie excesivă,
vizite fără scop, griji cu privire la mobilarea casei, la îmbrăcăminte,
la cumpărături... Toate acestea ar trebui făcute dar copiii au
prioritate. Cineva se irosește cu diferite ocupații, apoi devine stresat
și își pierde liniștea.
Mama trebuie să umple casa cu pace. Ea
este ca uleiul pe care îl punem la balamalele ușilor ca să nu mai
scârțâie. Dragostea maternă poate acoperi totul. Trebuie să existe
întotdeauna o binecuvântare în gura mamei – ea nu ar trebui să fie
niciodată revoltată împotriva copiilor ei. Este dureros să le auzi pe
mame spunând cuvinte nepotrivite copiilor lor. Cuvântul mamei trebuie
spus cu mare atenție. În acest fel își va învăța copiii blândețea și
purtarea bună. În ceea ce privește subiectul bătăii, fiecare mamă ar
trebui să-și amintească încă un cuvânt al evlaviosului Paisie: Dacă
lovești un copil o dată, atunci când vrei să-l mângâi el se va da înapoi
pentru că va crede că vrei să-l lovești din nou.
Prezența
mamei trebuie să fie mereu smerită. Hainele ei în casă și afară pot fi
frumoase, dar simple. În felul acesta va fi un bun exemplu pentru copiii
ei.
Mama ar trebui să fie dominată de răbdare și iertare de lungă durată. Astfel ei își vor învăța copiii să ierte.
Pentru
că mama își iubește copilul, nu se oprește doar la sfaturi, mustrări
sau pedepse, ea își asumă și greșeala copilului ei. În acest fel, ea
poate începe să-l vindece. Cel mai adesea pentru greșelile copiilor sunt
vinovați părinții lor care comit sau au comis greșeli ei înșiși. Este
nevoie de severitate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că trebuie să
mustrăm cu severitate copiii, dar când îi sfătuiți sau le interziceți
ceva trebuie să-i sărutați și să-i îmbrățișați, arătându-le dragostea
voastră. În același timp, mama trebuie să aibă fermitate în opiniile și
sentimentele ei. Ar trebui să existe un control în exprimarea durerii,
disperării și bucuriei... Toate acestea sunt transmise copilului și îl
influențează.
Extras din cartea Anatomia problemelor familiei, care urmează să fie publicată în curând la Evanghelismos.
Iertarea este o mare tăcere
Mitropolitul Antonie de Suroj
Înainte vreme,… oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu. Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine… Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: „Dă, Doamne, să fie ploaie!”
Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga aceea era pâinea împăcării, căci ce folos să stai supărată?! Tot va trebui să dormi în același pat… Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul… Așa și iertau, în tăcere.
Erau desigur și bărbați care atunci când greșeau mult își cereau iertare în genunchi de la femeie, ca de la o icoană. Puțini erau aceia care făceau asta, pentru că puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa! Era o taină!
Vecinii se iertau și ei în tăcere. Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme și apoi intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva… Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere. Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă. Trebuia să fie gata împăcați! Toți iertau, dar nimeni nu-și cerea iertare! Decât duminica, înainte de liturghie, așa, să nu zică că s-au dus supărați la biserică. Așa și se știa când intra vreo lele pe poartă și striga să fie iertată că-i vremea de dus la biserică! Și, în loc de iertare, i se răspundea: “Da’ ce, de-amu te-ai pornit?” Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus sau de adăugat. Era semn de pace între oameni…
Mie și acum îmi pare ciudat când oamenii își cer iertare. Ce, parcă poți șterge o durere, o trădare, o supărare cu două cuvinte?! Eu și acum tac sau răspund din inerție. Pentru mine iertarea nu se cere cu cuvinte, ci cu fapte…Ai venit la om, ai intrat în viața lui, privindu-l ca pe Hristos la poarta Raiului și taci. Aștepți să te pună la masă și, dacă te-a poftit la masă, scoți o pâine… Pâinea Împăcării. Și el un pahar de vin. Și vorbiți despre vreme și că e bine că e pace. Iertarea este o mare tăcere.
Numai faptul că omul și-a călcat pe orgoliu și a intrat pe poarta vieții tale, înțelegând că nimicurile vieții azi sunt și mâine nu vor mai fi, trebuie să te îndemne pe tine, cel năpăstuit, să uiți de propriu orgoliu și să-l primești! Viața e scurtă, judecata lungă…
Odată mama mi-a spus o poveste pe care și ea a citit-o undeva, și apoi și eu am citit-o undeva, dar eu o țin minte cum mi-a spus-o mama:
Înainte de a veni pe pământ, sufletele singure își aleg ce cunună să poarte. Și iată, odată, un suflet mic, minunându-se de lumea de pe pământ, și-a dorit să fie un suflet iertător. Să poarte cununa iertării. Da! Să ierte pe toți și pe toate, tot timpul!
Și atunci un alt suflet i-a zis: „Dar, ca să ierți, trebuie să fie cineva care să te rănească tot timpul, să te facă să suferi. Altfel, nu vei avea pe cine să ierți!” Sufletul iertător a căzut pe gânduri, căci așa era, avea nevoie de cineva pe care să-l ierte. Atunci celălalt suflet i-a spus:
„Uite, eu o să te ajut! O să cobor cu tine pe pământ și o să-ți fac tot răul și o să te fac să suferi, ca tu să mă poți ierta din nou și din nou!”
„Da, da, da! eu te voi ierta tot timpul! Voi fi un suflet iertător!”
„Dar n-o să mă uiți! N-o să te superi, n-o să mă alungi de la tine, când o să te fac să suferi, că doar pentru tine o fac, ca tu să poți ierta!”
„Nu, nu te voi uita! Și nu te voi alunga! Te voi ierta tot timpul!”, spuse sufletul iertător și coborî în zbor într-un trup omenesc pe pământ.
„Să nu mă uiți și să mă ierți tot timpul!”, spuse celălalt suflet și coborî și el în grabă spre pământ.
După ce mama mi-a spus povestea, mult timp m-am gândit – și acum mă gândesc uneori – eu care dintre cele două
Între om și Dumnezeu, rămâne Rugăciunea! 🙏
În iarna necredinței, atunci când totul în jur e rece și trist, ne putem găsi oricând alinarea și căldura, în locul cel mai adânc și mai ascuns din interiorul nostru. Acolo Domnul se coboară lin pe glasul tainic al rugăciunii și luminează și încălzește inima care suspină după adevăr.
Între om și iad este indiferența...
Fiecare poartă lumea sa în propria-i inima. ❤️
Era odată un bărbat care ședea la marginea unei oaze, la intrarea unei cetăți din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi și îl intrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăți? Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Egoiști și răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.
– Așa sunt și locuitorii acestei cetăți, raspunse bătrânul.
Puțin după aceea, un alt tânar se apropie de omul nostru și îi puse aceeași întrebare:
– Abia am sosit în acest ținut. Cum sunt locuitorii acestei cetăți?
Omul nostru răspunse cu aceeași întrebare:
– Cum erau locuitorii cetății de unde vii?
– Erau buni, mărinimoși, primitori, cinstiți. Aveam mulți prieteni acolo și cu greu i-am părăsit.
– Asa sunt și locuitorii acestei cetăți, răspunse bătrânul.
Un neguțător care își aducea pe acolo cămilele la adăpat, auzise aceste convorbiri și, pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân și îi zise cu reproș:
– Cum poți să dai două răspunsuri cu totul diferite, la una și aceeași întrebare pe care ți-o adresează două persoane?
– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inima.
Acela care nu a găsit nimic bun în trecut, nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut prieteni și în alt oraș va găsi și aici tovarași credincioși și de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decat ceea ce știm noi să găsim în ei!
de Bruno Ferrero
Magia Crăciunului în colindele Domnului
*Cea mai importantă și trainică relație a omului, înainte de părinții care i-au dat viață și de copiii cărora le-a dăruit sângele inimii lor, este relația cu Dumnezeu. Însuflețește chipul omenesc pentru viața pământească și depășește vremelnicia clipei, pe traiectoria veșniciei. – Maria Filipoiu
Iarna readuce tradiția colindelor, ce vin din magia copilăriei
mele, când ne adunam, grupuri de prichindei și porneam de cu zori să
cântăm „Colind de Moș Ajun”, la ferestrele sau ușile localnicilor, care
ne așteptau bucuroși și ne umpleau trăistuțele din coșul împletit din
nuiele, plin de colaci, mere, nuci, covrigi și „câte un gologan de
cinci”. Ne bucuram zgomotos când vreo gospodină arunca în urma noatră
din blid plin de fructe și semințe: mere, pere, nuci, boabe de grâu,
porumb, fasole și altele, ca să fie roditor anul următor. Ne întorceam
înapoi și adunam din omâtul proaspat, fructele, care cum apucam.
Tradiția revine la vremea ei, în fiecare an, să traverseze copilăria
fiecărei generații și să poarte prin timp, veșnicia de la sat, cu datini
și ritualuri de sărbătoare. De Crăciun sunt cele mai frumoase și
numeroase tradiții în colinde și pricesne, plăcute lui Dumnezeu, pe care
le ascultă și îngerii.
Privindu-i pe copiii acestui timp, prin fereastra tehnologiei, în
suflet tresaltă amintirea copilăriei cu puritatea lor îngerească, dar și
regretul că multe din tradiții au fost uitate sau „modernizate”.
Colindătorii au înlocuit colindatul cu „plagiatul sau plagierea”,
răsunetul fiind, nu din originalitatea corală a grupului, ci din
megafoanele conectate la colinda unui interpret renumit. Dar eu încă mai
sper în perpetuarea tradițiilor moștenite.
Cu ocazia sfintei sărbători – Nașterea Domnului sau Crăciunul – urez tuturor rudelor și prietenilor, reali și virtuali, precum și cititorilor care îmi apreciază creațiile, tot ceea ce îmi doresc pentru mine și cei din familie.
*Crăciun binecuvântat de bucurie și lumină sufletească!
La mulți ani cu sănătate și dragoste sufletească!
Sfântul Mucenic Sebastian – drumul sfințeniei
Când vrei să-L întâlneşti pe Hristos, Îl vei afla în Biserică,
deoarece aici întreaga umanitate este unită cu Dumnezeu prin Iisus
Hristos. Cheamă-L în sufletul tău și îți va fi farul de lumina pe Pământ
în Împărăția lui Dumnezeu. Nu poţi să comunici cu Hristos şi, în
acelaşi timp, să ai relaţii proaste cu ceilalţi oameni.
„Fericiți cei curați cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.” – Fericirile
Inima omului este ca ochiul curat, care privește spre cele
duhovnicești, căutându-L pe Dumnezeu. Gândurile și râvnele rele
întinează sufletul și orbesc inima.
* La munți ani binecuvântați sărbătoriților cu numele Sebastian!
De fapt ce aduc sarbatorile de iarna in fiecare an?
Orice om care isi doreste schimbarea...
Orice om care isi doreste schimbarea... isi doreste si ca lucrurile sa ramana neschimbate... Suntem duali si paradoxali... neintelegand totusi ca in fiecare clipa ne schimbam... ca nu mai avem aceleasi celule de la nastere si nici macar de acum o secunda... ca al nostru corp este intr-o continua schimbare si trasformare de care nu suntem nici macar o clipa constienti. Singura care nu se schimba este constiinta inalta a sinelui nostru superior care ramane in martor iubitor a tuturor prostiilor pe care le facem si le numim cu mandrie ... viata!
"Încredere şi eşec
