duminică, 7 decembrie 2025
HARTA SECRETĂ A ROMÂNIEI VIE: CELE 7 CHAKRE ALE NEAMULUI ȘI NODURILE ASCUNSE
Viaţa curată a CĂSĂTORIEI, după cinstea ei de Taină, este aceasta:
1. Binecuvântată este numai rodirea (sădirea) de copii; tot ce este în afară de rostul acesta, în privinţa trupească, este desfrânare şi păcat şi să nu se mai facă. Iată unde duce blestemăţia ferelii de zămislire: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund cu un capăt în şale, încât femeia nu mai poate ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin durerile de stomac şi de rărunchi, şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli, care greu se mai vindecă, printre care şi „poala albă”. Iar a treia supărare este că strică toată rânduiala dinlăuntrul femeii, şi ajunge desăvârşit neroditoare.
2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între posturi, însă numai dacă amândoi soţii sunt învoiţi, pentru rostul sădirii de copii.
3. Vremi oprite sunt acestea: - cele patru posturi de peste an; - cele trei zile de post pe săptămână: luni, miercuri şi vineri. - sărbătorile şi zilele asupra sărbătorilor; - vremea necurăţiei - vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soţi; - vremurile de tulburări şi războaie, precum şi orice vreme după acestea, pentru cei ce au luat parte la ele;
4. Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcinii, precum şi toată vremea alăptării. Iată pentru ce e oprită toată vremea sarcinii: - o dată, pentru că nu mai are rost. - apoi, pentru că toate simţurile celor doi părinţi, dar mai ales ale mamei, prin care trece în vremea aceea, se întipăresc cu deosebire, în mugurele ce s-a plămădit. Deci iată o mare cheie a lucrurilor: precum au fost purtările şi toate simţămintele mamei în vremea celor nouă luni, aşa va fi şi moştenirea copilului ce se va naşte pe toată viaţa sa. Iar când se va naşte, până nu ajunge să priceapă se va juca cu sora „de-a mirele cu mireasa sa”, şi încă de la şapte ani. Mai târziu va încerca la dobitoace sau se va deda la curvie cu mâna, pe urmă la curvie în toată regula, patimi care-i vor omorî milioane de celule nervoase. Când soţul nu dă pace sarcinii (zice el că nu poate, sau nu vrea altfel, sau se declară stăpân pe legile naturii) atunci copiii vin pe lume cu predispoziţia precoce spre sexualitate. Aceasta îi face îndărătnici şi foarte greu educabili (sunt certaţi cu disciplina, unii genetic prezintă cromozomul criminalităţii şi chipurile circumstanţe atenuante în justiţie). Fug de la şcoală şi încep aventurile. Deci tot în răspunderea soţului se soldează şi aceste necazuri. Explicaţia biologică: au crescut în mediul uterin hrăniţi cu sânge prea îmbibat cu testosteron, hormon sexual masculin.
5. Cei ce se dovedesc neroditori, să se înţeleagă la petrecerea frăţească, evitând păcatul. Înainte de căsătorie întrebaţi medicii cum staţi cu aceasta (cu rodirea sau nerodirea pântecelui). Iar de nu aţi făcut-o până la căsătorie, întrebaţi-i ce se mai poate drege. De aici vă pot spune aceasta: se poate întâmpla ca amândoi soţii să fie roditori şi totuşi roade nu aduc. Ce să fie? Pe unul din soţi, cu deosebire pe bărbat, l-au ajuns faptele lui din tinereţe: era curvar, onanist, sau alt chip pătimaş, şi mult timp făcând fărădelegile acelea, i-a slăbit frâna şi repede îi trece firea, înainte de clipa când s-ar fi deschis, tot pentru o clipă, mitrasul femeii pentru ca să-i primească sămânţa. Femeia nu are aşadar nici o descărcare. Bărbatul nu o mulţumeşte, i se face scârbă de el, încet se îmbolnăveşte.
6. De la încetarea semnelor femeii, încetează şi datoria căsătoriei, a chemării de copii.
7. Urmând acestea nu se mai întâmplă: a) crime de avort;
Avortul este un păcat strigător la cer.
Crima de avort este mai mare decât simpla crimă, pentru că ea se face contra unui copil fără apărare.
De aceea cere cap de mamă şi de tată. Sângele lor strigă la Cer RĂZBUNARE, şi puţini sunt cei ce scapă de această răzbunare.
În momentul în care o femeie avortează, ceva bun din ea se pierde şi copiii care vor urma o să aibă de suferit ca urmare a acestei lipse generate de avort. b) blestemăţia ferelii; c) - fărădelegea desfrânării - şi alte spurcăciuni.
Nu apăraţi desfrânarea că nu are nici o apărare. Ea nu întreţine, ci mai curând sau mai târziu macină dragostea dintre soţi şi duce la ură şi răzbunare, ca orice păcat.
Iată cu ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa? Iată lămuriri: O căsătorie creştină nu este cu putinţă decât între creştini convinşi.
Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce este păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice.
Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu cred. Până când cineva este înafara credinţei creştine dreptmăritoare, tot ce face e păcat şi păcatul îi este lege.
Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţă curată.
Prin răbdarea chinuirii de la ei, pot fi biruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea în care trăiesc. Ajutaţi-le, răbdând toate de la ei, dar împotrivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta o mucenicie continuă, neîntreruptă.
Deci: „Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este capul bărbatului, dar când capul lui este păcatul şi “dumnezeul lui e stomacul”, nu are ce sfat de mântuire lua de la dânsul. Fără Hristos e mort, iar sfatul morţilor duce sigur la moarte; acolo să nu mergeţi.
De morţi să nu aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie teamă. Toată teama să vă fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi Sfinţii.
Vrei copii puţini? Nu lăsa bărbatul să se atingă de tine. Însă, ca să puteţi face lucrul acesta, trebuie să vă înfrânaţi cu postul, iar eu zic cu foamea.
Căci trupului acestuia de noi nu-i pasă dacă ne bagă în focul iadului. De aceea ar trebui ca nici nouă să nu ne pese de poftele lui, ci să le mai ucidem cu postul.
De aceea sunt oprite de la căsătorie următoarele categorii de oameni:
1. a. Nebunii; b. Îndrăciţii; c. Băutorii; d. Slabii de minte, cei cu boli lumeşti.
2. Rudeniile de sânge până la gradul opt. (Verii de-al IV-lea grad îi îngăduie pravila bisericească, dar am văzut şi la depărtarea asta copii însemnaţi cu păcatul amestecării de sânge şi cu sănătatea zdruncinată pentru totdeauna).
3. Cei prea deosebiţi cu vârsta. Depărtarea cea mai mare ce poate fi îngăduită este de şapte ani. Ce trece peste aceasta dovedeşte patima desfrânării care se răzbună. Văduvii să ia văduve.
4. Vârsta îngăduită pentru fete: de la 18-20 ani, iar pentru băieţi spre 25 de ani. Adică o vârstă la care să preceapă pe ce cale merg şi cum trebuie să meargă. Şi încă de ceva trebuie să se aştepte o vârstă mai mărişoară: ca să se vadă pe cât e cu putinţă toate înclinările dintre cei doi tineri, care numai cu vârsta se arată. Aşa se întâmplă că înainte de căsătorie au o purtare, iar după o oarecare vreme răsar alte purtări (stricăciuni), pentru care bucuros ai fi căutat tovarăşul vieţii în altă parte - urmarea e divorţul.
5. Căsătoriile făcute cu sfatul, cu sila părinţilor, care socoteau averea - patima lăcomiei - n-au dus la sfârşit bun. Averea, toată s-a împrăştiat.
6. Cercetaţi ce purtări au avut părinţii, cei patru bunici, străbunicii, căci aşchia nu sare departe de butuc (trunchi).
7. Nu începeţi căsătoria cu păcatul, că siliţi Taina lui Dumnezeu, şi-L veţi avea împotrivă.
Până la cununia Bisericii, toţi sunt datori a păstra fecioria nestricată, şi fete şi băieţi. Celui ce crede în Dumnezeu şi ţine posturile şi are un duhovnic, îi este cu putinţă aceasta. C
eluilalt (adică celui ce nu vrea să ţină seama de Dumnezeu şi de legile Bisericii), nu i-a fost cu putinţă întâi, nu-i va fi nici apoi.. De aceea, cei ce robesc la patimi trebuie să dovedească întâi depărtarea de toate patimile şi să ajungă la credinţa lucrătoare, apoi să întemeieze căsătorii, căci altfel numai înmulţesc răul în lume şi între oameni, mai osândind şi pe alţii împreună cu dânşii. I
ată de ce trebuie fecioria nestricată să o aibă şi feciorii. Faceţi bine şi ţineţi post osteniţi-vă trupul să nu azvârle şi ... este Dumnezeu, care ajută pe toţi cei ce zic: „Doamne, ajută-ne!”.
Întăriţi-vă cu Sfânta Împărtăşanie, şi nu se poate să nu se poată. Părintele Arsenie a avertizat de atatea ori că cei ce vor începe senzualismul inainte de căsătorie, chiar cu partenerul sau partenera, greu vor plăti acest păcat, cu atât mai mult cu cât nu s-au mărturisit înainte de căsătorie, ca să-si ia iertare de la Dumnezeu Un sfat de la Părintele Arsenie: să vă doriţi copii de la început, din tinereţe, până ce părinţii nu s-au hodorogit de grijile vieţii şi de alte păcate, căci sunt mai ageri şi de mai multă nădejde în viaţă. Copiii de la bătrâneţea părinţilor sunt mai stinşi, pare că lipseşte vlaga din ei şi duc o viaţă chinuită, pentru că au moştenit o zestre slăbită.
Cine fuge de copii, fuge de responsabilitate. Şi unde fuge? În iresponsabilitate. Când însă îţi iei răspunderea de a rodi copii, Stăpânul vieţii îţi va ajuta să ai şi ce le da mâncare şiţi va asigura şi cinstea căsătoriei. În constituţia biologică a femeii e pusă obligativitatea naşterii a 3-4 copii, în ordine naturală. Mai mult chiar, o altă constrângere de care trebuie ţinut seama e foliculina, hormon toxic şi cancerigen care se neutralizeaza abia de la 3-4 copii in sus. Toxic la nivelul creierului, dând continue dureri de cap şi foarte intense; cancerigen la nivelul sânului sau uterului (fibroane uterine).
De cleştele acestui hormon nu este scăpare decât de la 3 - 4 copii în sus, cu sarcinile în mod natural, cum apar ele normal. Această ordine naturală a sarcinii e singura cale care asigură sănătatea copiilor. Salturile peste sarcini, lepădările de copii, indiferent cu ce metode şi din ce motive, ating sănătatea copiilor ulteriori, dacă mai vin. Dar chiar dacă nu mai vin alţii, legea divină pedepseşte şi retrospectiv, pe cei făcuţi cronologic (n. ed.: pe cei născuţi în ordine naturală). Aşadar, în însăşi constituţia endocrină a femeii e pusă obligativitatea naşterii de mai mulţi copii. E chiar condiţia de mântuire a femeii după cum i-a descoperit Dumnezeu Sfântului Apostol Pavel.
Soţul care nu vrea copii nu trebuie luat, e un criminal camuflat al soţiei sale. Nu e din turma lui Hristos! Abia de la 3-4 copii în sus, făcuţi în ordinea naturală în care apar, se neutralizează acţiunea toxică şi cancerigenă a foliculinei. Practica confirmă aceasta. Sunt mame cu 10-12 copii făcuţi, care trăiesc şi ajung la vârsta de 80 de ani, sănătoase, în destulă putere, fără să le doară capul sau să fi fost bolnave. Femeile mai pătimesc şi de crizele climacteriului (menopauză), de la 50 - 52 de ani. Când viaţa lor de până aici a fost corectă şi conform cu natura, tulburările acesteia trec aproape neobservate. Echilibrul endocrin e asigurat de normalitatea convieţuirii şi a roadelor făcute până aici. În cazul viciilor de convieţuire, perioada aceasta e adevărată nebunie. Tot în treacăt pomenesc de acţiunea toxică a alcoolului. Dacă 6 grame de alcool la litrul de sânge e capabil să sudeze o mulţime de spermatozoizi câte doi, cap la cap, fără să le tulbure viaţa, atunci ce vom zice de beţivii notorii? Toxicitatea tutunului duce la cazuri excesive, dar nimeni [dintre fumători] nu vrea să ştie de carenţa organică pe care o are sau chiar de atrofierea funcţională...
Alcoolismul, beţivitatea bunicilor apar în nepoţi ca tulburări şi insuficienţe nervoase până la nivelul de epilepsie. Beţia e mare pacoste care se înscrie genetic în patrimoniul ereditar şi duce treptat, dar sigur, la degenerarea omului din neam în neam, duce la degenerarea neamului.
Pr Arsenie Boca ,,Din invataturile Parintelui Arsenie Boca despre Mantuirea: Dar si Lupta,
Editura: Babel ,Anul aparitiei: 2014
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos Mântuitorul lumii
Naşterea lui Iisus HristosLa „plinirea vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu S-a întrupat, „chip de rob luând” (Filipeni 2, 7) şi S-a născut din Fecioara Maria, pentru mântuirea neamului omenesc.
Conform Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, Iisus, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, S-a născut în cetatea Betleemului într-o iesle simplă, în peşteră săracă. Dreptul Iosif şi Maria, mama lui Iisus au venit din Nazaret în Betleem pentru recensământul poruncit de proconsulul Quirinius, în timpul împăratului Octavian Augustus (Luca 2, 1), dar negăsindu-se loc de găzduire în cetate (Luca 2, 7), Maria, însoţită de logodnicul său Iosif, a găsit adăpost într-o peşteră păstorească, unde L-a născut pe Pruncul Sfânt (Luca 2, 1-20).
Betleemul, numit în vechime și Efrata, se mai chema și cetatea lui David, căci într-însa s-a născut și a fost uns ca împărat marele strămoș după trup al Mântuitorului. Dar s-a mai numit si „Casa Pâinii”, de către fericitul patriarh Iacov, care, păscându-şi turmele de oi în acele locuri, mai înainte a văzut şi a proorocit că acolo avea să Se pogoare și să Se nască Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul nostru Iisus Hristos.
Betleemul, situat în Palestina, este o cetate mică, la jumătatea drumului între Ierusalim și Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul și unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri – sau mai bine-zis cu Sfânta Treime.
Ne putem întreba de ce S-a născut Mântuitorul în Betleem. Exista o proorocie că Betleemul va fi locul de naștere al Mântuitorului Iisus Hristos! Proorocul Miheia a spus, cu 4-500 de ani mai înainte de venirea lui Hristos în lume: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu ești mai mic între fiii lui Iuda, căci din tine va ieși Povăţuitorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel (Miheia 5, 1]; Matei 2, 6).
De asemeni, se pune întrebarea de ce S-a născut într-o peșteră. Peştera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină şi în temniţa iadului dar şi în lumea care era în noapte, că zice marele Apostol Pavel: Întunericul veacului acestuia.
Veacul de acum și mai ales cel de până la venirea lui Hristos era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stând în întunericul slujirii la idoli şi al păcatului. Hristos S-a născut noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumină, să risipească întunericul. Unde? În peșterile despre care a spus Isaia, căci zice: peșterile lor – vorbește de peșterile iadului – în veci cu întuneric sunt făcute. Și a venit să risipească întunericul din peșterile iadului și întunericul păcatului de pe fața pământului. S-a născut la miezul nopții, ca să lumineze peșterile întunericului veacului aceluia, întunecat de atâtea mii de ani, pentru că Hristos era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care va să vie în lume. El de la început era lumina lumii și a venit să lumineze și să strălucească în toate părțile cu razele soarelui dumnezeirii Sale.
Deşi tradiţia vorbeşte despre trei magi care au venit şi s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Naşterii Sale (sau, în Tradiţia Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu), Sfânta Scriptură vorbeşte despre mai mulţi înţelepţi care au venit şi I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor şi nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii au adus Pruncului daruri: aur, smirnă şi tămâie (Matei 2, 11).
Deşi tradiţia vorbeşte despre trei magi care au venit şi s-au închinat Pruncului Sfânt chiar în ziua Naşterii Sale (sau, în Tradiţia Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu), Sfânta Scriptură vorbeşte despre mai mulţi înţelepţi care au venit şi I s-au închinat (Matei 2), fără să precizeze numărul lor şi nici momentul precis la care au venit. Oricum ar fi, magii au adus Pruncului daruri: aur, smirnă şi tămâie (Matei 2, 11).
Imnografia sărbătorii înţelege aceste daruri ca pe nişte semne şi simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; şi smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară şi să fie îngropat cu smirna şi aromele aduse de femeile mironosiţe.
Deşi sărbătorim Naşterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulţi teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Naşterii Domnului şi că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstiţiului. Însă nu este întâmplătoare aşezarea sărbătorii Naşterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până şi păgânii intuiau importanţa şi greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua creşte şi noaptea scade.
Deşi sărbătorim Naşterea Domnului pe 25 decembrie în fiecare an, cei mai mulţi teologi sunt de părere că aceasta nu ar fi data reală a Naşterii Domnului şi că ar avea legătură cu serbările păgâne care cădeau în această zi a solstiţiului. Însă nu este întâmplătoare aşezarea sărbătorii Naşterii Domnului în această zi, dincolo de aspectul istoric legat de faptul că până şi păgânii intuiau importanţa şi greutatea simbolică a acestei zile. Sensul principal este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua creşte şi noaptea scade.
Şi la fel de important este faptul că, după unii Părinţi, Hristos nu S-a născut oricând, ci duminica! Sfânta Scriptură vorbeşte despre ziua în care a făcut Dumnezeu lumina, când a zis: „Să se facă lumină” – și a fost lumină! (Facerea 1, 3). Ziua întâi a săptămânii, Duminica, Ziua Domnului sau Ziua soarelui! Duminica S-a născut Hristos; Duminica S-a botezat, cum arată Sfintii Părinți de la Sinodul de la Calcedon. Duminica a înviat din morţi (Matei 28, 1). Duminica a trimis Hristos pe Duhul Sfânt peste Sfinţii Săi ucenici si Apostoli. Duminica Sfinții Apostoli făceau Sfânta Liturghie.
Tot Duminica s-a dat și Apocalipsa, pentru că Sfântul Evanghelist Ioan zice: Am fost în duh în zi de Duminică (1, 10). Iată dar, câte sunt legate de ziua Duminicii! De aceea a sfințit Dumnezeu ziua Duminicii și cu Naşterea Sa, pentru că în ziua aceasta a făcut Dumnezeu lumina.
sursa www.ortodoxwiki.ro
.jpg)
Parintele Melchisedec despre darurile Duhului Sfant (Universul Credintei...
Darurile Sfantului Duh
Pana ce nu ne-am curatit de patimi, nu se arata deplin darurile Duhului Sfant, primite prin Taina Sfantului Mir, desi lucreaza si ele in mod acoperit prin fiecare virtute. Dar o data ce patimile care le acopereau sunt inlaturate, darurile Duhului Sfant izbucnesc in constiinta noastra, din locul ascuns al inimii, in toata stralucirea lor.Propriu-zis, aceste daruri, au menirea de a reface si intensifica puterile de cunoastere ale sufletului si de staruirea barbateasca in Dumnezeu( se are in vederea lucrarea in virtutilor), dupa ce sufletul L-a cunoscut.
Sunt in primul rand daruri de luminare a mintii si, tocmai de aceea, daruri de fortificare a ei in orientarea spre Dumnezeu. De aceea ele isi arata deplin eficienta numai cand s-au dezvoltat suficient in noi puterile intelectuale, care colaboreaza cu ele.
Fiind roadele unei Taine care ne impartaseste darurile Duhului Sfant, ele sunt menite sa deschida duhul din noi si sa faca bogata viata "in Duh", dar acest lucru nu se poate realiza inainte de purificarea de patimi.
Abia dupa terminarea operei de purificare, condusa in special de puterile Botezului si ale pocaintei, apare pe primul plan lucrarea darurilor Duhului Sfant.
Desigur, aceasta nu inseamna ca sufletul ramane numai cu aceste daruri, ci inceputul de activare a darurilor Duhului Sfant inseamna si o activare a inrauririi Lui nemijlocite. Unde e harul sau darul, acolo e Duhul, de aceea se alterneaza expresiile: harul si Duhul. Prin Taina Sfantului Mir, Duhul Sfant Si-a creat un salas in centrul ascuns al fiintei noastre. El este mereu in contact cu noi din acel moment.
De acolo, harul Botezului pune in miscare darurile Sfantului Duh, in lucrarea de strapungere a stratului gros de patimi, ca la sfarsit sa tasneasca, prin deschizatura operata, lumina lor, adica a Duhului Sfant, de pe taramul adanc al fiintei noastre. Dar aceasta lumina se face tot mai transparenta inca inainte de a tasni descoperit la sfarsitul totalei curatiri de patimi.
Prin fiecare virtute, dobandita o data cu inlaturarea fiecarui strat patimas din noi, ea devine mai stravezie. Dar mai intai simtim puterea ce lucreaza in noi la aceasta curatire. Adica Duhul Sfant la inceput isi arata mai mult puterea, iar pe urma mai mult lumina, pana la izbucnirea iluminarii depline in constiinta noastra.
Astfel trebuie sa intelegem faptul ca, din cele sapte daruri ale Duhului Sfant: duhul temerii, duhul tariei, duhul sfatului, duhul stiintei, duhul cunostintei, duhul intelegerii, duhul intelepciunii, primele doua indica aproape exclusiv puterea faptuitoare: al temerii, retinandu-ne de la rele; al tariei, indemnandu-ne la savarsirea celor bune. Din aceasta faza initiala lipseste deocamdata cunoasterea lamurita. Ea vine abia pe urma, fiind reprezentata de celelalte cinci daruri.
Dupa ce am progresat intrucatva in dobandirea virtutilor, incepe sa se inroseasca orizontul constiintei noastre de avansurile iluminarii, ca, pe culmea nepatimirii, sa rasara intreg soarele Duhului Sfant.
Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza astfel darurile Duhului Sfant: dupa incetarea de a pacatui prin temere si dupa lucrarea virtutilor prin tarie, dobandim prin darul sfatului deprinderea discernamantului, care ne ajuta sa indeplinim cu cea mai buna judecata poruncile dumnezeiesti si sa deosebim faptele ce se potrivesc mai bine in fiecare imprejurare.
Asadar, daca la inceput lucram mai mult de frica lui Dumnezeu, implinind poruncile pentru simplul fapt ca Dumnezeu le-a dat, pe urma incepem sa ne dam seama prin proprie judecata ca ceea ce ne porunceste Dumnezeu sa facem e lucru bun, iar ceea ce ne opreste, e lucru rau. Totodata incepem sa pricepem ce e mai potrivit sa implinim din porunci in fiecare imprejurare.
De la aceasta prima licarire de lumina, progresam la una mai sporita prin darul stiintei, care ne invata cum sa realizam practic binele ce ni s-a descoperit din porunci, in asa fel ca sa dobandim virtutile. Caci se poate intampla ca cineva sa-si dea seama de binele cuprins in porunci, si totusi sa nu stie cum sa-l infaptuiasca in modul cel mai satisfacator, lucrand fara judecata. Darul stiintei este deci acela care ne invata cum sa faptuim un lucru bun, cu judecata.
Urmeaza la rand darul cunostintei, care, spre deosebire de darul sfatului, nu mai discerne numai in mod general binele dintr-o porunca de raul din alta porunca, ci descopera insasi ratiunea sau motivatia mai adanca a fiecarei porunci si a fiecarei virtuti. Acum nu mai stiu doar in general ca e mai bine sa fiu smerit decat mandru, ci-mi dau seama ca prin smerenie ajung sa vad maretia lui Dumnezeu, pe cand mandria ma orbeste, nelasandu-ma sa ma vad decat pe mine.
De la acest dar ne ridicam la cel al intelegerii, care preface patrunderea mai mult teoretica a ratiunilor virtutilor intr-o identificare afectuoasa a mea cu aceste ratiuni, ceea ce "produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile si cu ratiunile poruncilor", sau "preface puterile noastre naturale in ratiunile cunoscute ale virtutilor".
De la darul acesta progresam la cel din urma, care este darul intelepciunii. Acesta "ne face sa ne inaltam la Cauza ratiunilor duhovnicesti din porunci si la unirea cu Ea. Prin aceasta, cunoscand, pe cat este cu putinta oamenilor, in chip nestiut, ratiunile simple ale lucrurilor aflatoare in Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor tasnitor al inimii adevarul din toate, impartasindu-l in chip felurit si celorlalti oameni".
Cu alte cuvinte, acest dar ne face parte de contemplarea simpla si exacta a adevarului din toate lucrurile. "Pornind de aci vom scoate la iveala multele si variatele ratiuni ale adevarului din contemplarea inteleapta a lucrurilor sensibile si a fiintelor inteligibile". In tot ce facem sau intelegem acum avem o viziune a ansamblului, a legaturii faptei sau a lucrului nostru cu ordinea universala.
La intelepciune am ajuns dupa ce am dobandit toate virtutile, adica dupa ce am dobandit starea de nepatimire. Ea este tasnirea descoperita a luminii solare, dupa ce a fost anticipata prin raze tot mai intense. Cu aceasta tasnire incepe iluminarea propriu-zisa. In toate virtutile partiale care au precedat starea de nepatimire s-a aratat o raza a intelepciunii, in fiecare aratandu-ni-se o parte a ei. Fiecare a fost un dar, din darurile iluminatoare ale Duhului Sfant.
Acum intelepciunea apare intreaga, in acelasi timp concentrata si simpla. Ea este unita totdeauna cu plenitudinea darurilor iluminatoare ale Duhului. Inteleptul vede dintr-o data, intr-un mod larg cuprinzator, adevarul din toate, adica le vede pe toate intr-o interdependenta, avan-du-si fiecare rostul sau, si, in acelasi timp, in functie de cauza lor ultima, de Dumnezeu.
Intelepciunea e darul de a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Facatorul, Sustinatorul si Carmuitorul efectiv al tuturor. Ea ne ajuta sa intelegem dintr-o ochire viata noastra trecuta, rostul ei, linia pe care trebuie sa mergem, intelesul solidar al tuturor faptelor si evenimentelor din viata omeneasca, al lucrurilor din natura, pentru ca pe toate le explica Puterea si Cauza cea unica ce sta la baza tuturor si-Si arata lucrarea deodata in toate.
In baza acestei priviri si intelegeri simultane, putem apoi desprinde intelesul fiecarui lucru si norma fiecarei fapte ce trebuie savarsita. Daca la inceput ne-am ridicat treptat de la partialul cunoscut la universalul necunoscut, acum, de pe piscul vederii de ansamblu ne coboram privirea cand la un amanunt, cand la altul din peisajul total, constatand indata locul, intelegand indata rostul si stabilind indata norma lui in acest peisaj.
In alta parte, Sfantul Maxim Marturisitorul deosebeste intre discernamant si cunostinta. Cea dintai e nascuta de activitatea virtuoasa, cea de a doua, din credinta; cea dintai e de ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintai deosebim binele de rau, prin cea de a doua cunoastem ratiunile vazute si nevazute, avandu-si fundamentul in Dumnezeu. Am putea sa identificam pe cea dintai cu darurile sfatului, stiintei, cunostintei si intelegerii, iar pe cea din urma, cu darul intelepciunii, intrucat, in alte parti. Sfantul Maxim nu considera credinta dezvoltandu-se in cunostinta pe o linie deosebita de cea a virtutilor. Dar am putea socoti ca discernamantul practic si cunostinta contemplativa sau intelepciunea sunt doua culmi convergente care, intalnindu-se in iubire, nasc pe o treapta superioara cunoasterea tainica a lui Dumnezeu, deosebita de intelepciune, sau de cunoasterea Lui din lucrurile lumii.
Darurile Duhului Sfant ne calauzesc si ne sustin in cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu. Deosebita de ea este cunoasterea directa a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcusului duhovnicesc, sau faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeiesti. in faza aceasta a doua, sau a iluminarii, ne vom ocupa cu cunoasterea Lui prin mijlocirea naturii si a faptelor omenesti, individuale si colective. Ea este o cunoastere ce urmeaza imediat dupa treapta nepatimirii, care este o curatire de patimi, dar inca nu si de chipurile simple ale lucrurilor. Abia dupa ce mintea se va curati nu numai de patimi, ci si de imaginile si reprezentarile simple ale lucrurilor, se va produce cunoasterea directa a lui Dumnezeu, cunoasterea teologica, din faza a treia.
Dar intrucat si cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu este o cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta a doua cunoasterea omului a devenit o "cunoastere in Duh". Dar e cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta pentru ca are loc dupa ce omul prin virtutile sale si prin darurile Duhului Sfant a descuiat sau a actualizat duhul din sine ca locul central si intim al mintii, a deschis acest ochi destinat vederii lui Dumnezeu. Darurile iluminatoare ale Duhului se fac vadite omului de-abia prin deschiderea acestui ochi al sau, a acestei camari menite sa se umple de lumina dumnezeiasca. Duhul Sfant ni Se face cunoscut numai activand duhul nostru.
De aceea cunoasterea prin Duhul Sfant este o cunoastere a mintii reintoarse in duhul sau, din imprastierea la suprafata. Cunoasterea "in duh" este o cunoastere din interiorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dumnezeiesti care umple acest duh. Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente in fata celui ce cunoaste "in duh", incat, pentru vederea lui, suprafata lucrurilor si a faptelor omenesti nu mai este un zid opac, ci un transparent prin care se stravad intelesurile si legaturile lor cu Dumnezeu. El nu se mai opreste, prin patimi, la aceasta suprafata: a strabatut dincolo de suprafata sa si de suprafata ingrosata a lucrurilor.
E o mare taina vederea aceasta in adancimile lucrurilor si destinelor omenesti. Aceste adancimi nu pot fi deschise exclusiv prin sesizarea senzoriala a lucrurilor, pentru ca atunci oricine ar putea sa le sesizeze, asa cum sesizeaza structura lor sensibila, prin ratiunea generalizatoare, sau fascicolele de insusiri comune ale exemplarelor din aceeasi specie, prin asa-numitele "notiuni" sau "esente" imanente ale lucrurilor.
Dar daca adancimile se fac stravezii numai celui ce s-a ridicat la cunoasterea "in duh", celui ce s-a ridicat din coaja lui ingrosata in "duhul lui", inseamna ca acest duh este o putere care patrunde in adancimile lucrurilor, fie ca lumina din duh patrunde dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie ca face lumina ascunsa in ele sa devina transparenta.
Numai in masura in care si-a devenit cineva transparent lui insusi, i se fac transparente si lucrurile. Caci aceeasi putere care lucreaza in el se intinde apoi in afara. Sfintii Parinti folosesc aceasta asemanare: asa cum, pentru ca ochii nostri sa vada lumina fizica si lucrurile din lume, trebuie sa se fi umplut in prealabil ei insisi de lumina aceasta, tot asa, pentru ca ochii sufletului nostru sa vada lumina realitatilor inteligibile si divine, adica adancimile lucrurilor, trebuie sa se fi umplut in prealabil de lumina care iradiaza din ele.
In cel ce vede trebuie sa se afle ceva din ceea ce vede. De aceea Sfantul Maxim numeste adancimea Scripturii "duhul ei", asa cum adancimea din om o numeste "duhul" omului. Duhul Scripturii il sesizeaza cel ce priveste in ea din duhul sau.
In alti termeni, adancimile din om si adancimile lucrurilor sunt luminate de o lumina comuna, sau iradiaza din ele o lumina comuna. O lumina comuna uneste subiectul cu lucrurile sau cu semenii. Cine a primit aceasta lumina in sine a patruns in zona adancimilor deosebite de sine. Sinea sa si acele adancimi formeaza prin acea lumina o unitate duala, asa cum intr-o masura mai redusa formeaza o astfel de unitate si zona vizibila a lumii prin lumina fizica ce o invaluie, sau o strabate, cu puterea vazatoare a simturilor trupesti.
[...] aceasta cunoastere de Dumnezeu din creatie constituie, dupa Evagrie si dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, esenta fazei a doua din urcusul omului credincios spre indumnezeire, a fazei iluminarii.
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
sursa http://www.crestinortodox.ro
Fiind roadele unei Taine care ne impartaseste darurile Duhului Sfant, ele sunt menite sa deschida duhul din noi si sa faca bogata viata "in Duh", dar acest lucru nu se poate realiza inainte de purificarea de patimi.
Abia dupa terminarea operei de purificare, condusa in special de puterile Botezului si ale pocaintei, apare pe primul plan lucrarea darurilor Duhului Sfant.
Desigur, aceasta nu inseamna ca sufletul ramane numai cu aceste daruri, ci inceputul de activare a darurilor Duhului Sfant inseamna si o activare a inrauririi Lui nemijlocite. Unde e harul sau darul, acolo e Duhul, de aceea se alterneaza expresiile: harul si Duhul. Prin Taina Sfantului Mir, Duhul Sfant Si-a creat un salas in centrul ascuns al fiintei noastre. El este mereu in contact cu noi din acel moment.
De acolo, harul Botezului pune in miscare darurile Sfantului Duh, in lucrarea de strapungere a stratului gros de patimi, ca la sfarsit sa tasneasca, prin deschizatura operata, lumina lor, adica a Duhului Sfant, de pe taramul adanc al fiintei noastre. Dar aceasta lumina se face tot mai transparenta inca inainte de a tasni descoperit la sfarsitul totalei curatiri de patimi.
Prin fiecare virtute, dobandita o data cu inlaturarea fiecarui strat patimas din noi, ea devine mai stravezie. Dar mai intai simtim puterea ce lucreaza in noi la aceasta curatire. Adica Duhul Sfant la inceput isi arata mai mult puterea, iar pe urma mai mult lumina, pana la izbucnirea iluminarii depline in constiinta noastra.
Astfel trebuie sa intelegem faptul ca, din cele sapte daruri ale Duhului Sfant: duhul temerii, duhul tariei, duhul sfatului, duhul stiintei, duhul cunostintei, duhul intelegerii, duhul intelepciunii, primele doua indica aproape exclusiv puterea faptuitoare: al temerii, retinandu-ne de la rele; al tariei, indemnandu-ne la savarsirea celor bune. Din aceasta faza initiala lipseste deocamdata cunoasterea lamurita. Ea vine abia pe urma, fiind reprezentata de celelalte cinci daruri.
Dupa ce am progresat intrucatva in dobandirea virtutilor, incepe sa se inroseasca orizontul constiintei noastre de avansurile iluminarii, ca, pe culmea nepatimirii, sa rasara intreg soarele Duhului Sfant.
Sfantul Maxim Marturisitorul interpreteaza astfel darurile Duhului Sfant: dupa incetarea de a pacatui prin temere si dupa lucrarea virtutilor prin tarie, dobandim prin darul sfatului deprinderea discernamantului, care ne ajuta sa indeplinim cu cea mai buna judecata poruncile dumnezeiesti si sa deosebim faptele ce se potrivesc mai bine in fiecare imprejurare.
Asadar, daca la inceput lucram mai mult de frica lui Dumnezeu, implinind poruncile pentru simplul fapt ca Dumnezeu le-a dat, pe urma incepem sa ne dam seama prin proprie judecata ca ceea ce ne porunceste Dumnezeu sa facem e lucru bun, iar ceea ce ne opreste, e lucru rau. Totodata incepem sa pricepem ce e mai potrivit sa implinim din porunci in fiecare imprejurare.
De la aceasta prima licarire de lumina, progresam la una mai sporita prin darul stiintei, care ne invata cum sa realizam practic binele ce ni s-a descoperit din porunci, in asa fel ca sa dobandim virtutile. Caci se poate intampla ca cineva sa-si dea seama de binele cuprins in porunci, si totusi sa nu stie cum sa-l infaptuiasca in modul cel mai satisfacator, lucrand fara judecata. Darul stiintei este deci acela care ne invata cum sa faptuim un lucru bun, cu judecata.
Urmeaza la rand darul cunostintei, care, spre deosebire de darul sfatului, nu mai discerne numai in mod general binele dintr-o porunca de raul din alta porunca, ci descopera insasi ratiunea sau motivatia mai adanca a fiecarei porunci si a fiecarei virtuti. Acum nu mai stiu doar in general ca e mai bine sa fiu smerit decat mandru, ci-mi dau seama ca prin smerenie ajung sa vad maretia lui Dumnezeu, pe cand mandria ma orbeste, nelasandu-ma sa ma vad decat pe mine.
De la acest dar ne ridicam la cel al intelegerii, care preface patrunderea mai mult teoretica a ratiunilor virtutilor intr-o identificare afectuoasa a mea cu aceste ratiuni, ceea ce "produce o fuziune a puterilor noastre naturale cu modurile si cu ratiunile poruncilor", sau "preface puterile noastre naturale in ratiunile cunoscute ale virtutilor".
De la darul acesta progresam la cel din urma, care este darul intelepciunii. Acesta "ne face sa ne inaltam la Cauza ratiunilor duhovnicesti din porunci si la unirea cu Ea. Prin aceasta, cunoscand, pe cat este cu putinta oamenilor, in chip nestiut, ratiunile simple ale lucrurilor aflatoare in Dumnezeu, scoatem ca dintr-un izvor tasnitor al inimii adevarul din toate, impartasindu-l in chip felurit si celorlalti oameni".
Cu alte cuvinte, acest dar ne face parte de contemplarea simpla si exacta a adevarului din toate lucrurile. "Pornind de aci vom scoate la iveala multele si variatele ratiuni ale adevarului din contemplarea inteleapta a lucrurilor sensibile si a fiintelor inteligibile". In tot ce facem sau intelegem acum avem o viziune a ansamblului, a legaturii faptei sau a lucrului nostru cu ordinea universala.
La intelepciune am ajuns dupa ce am dobandit toate virtutile, adica dupa ce am dobandit starea de nepatimire. Ea este tasnirea descoperita a luminii solare, dupa ce a fost anticipata prin raze tot mai intense. Cu aceasta tasnire incepe iluminarea propriu-zisa. In toate virtutile partiale care au precedat starea de nepatimire s-a aratat o raza a intelepciunii, in fiecare aratandu-ni-se o parte a ei. Fiecare a fost un dar, din darurile iluminatoare ale Duhului Sfant.
Acum intelepciunea apare intreaga, in acelasi timp concentrata si simpla. Ea este unita totdeauna cu plenitudinea darurilor iluminatoare ale Duhului. Inteleptul vede dintr-o data, intr-un mod larg cuprinzator, adevarul din toate, adica le vede pe toate intr-o interdependenta, avan-du-si fiecare rostul sau, si, in acelasi timp, in functie de cauza lor ultima, de Dumnezeu.
Intelepciunea e darul de a vedea pe Dumnezeu simultan cu toate sau prin toate, ca Facatorul, Sustinatorul si Carmuitorul efectiv al tuturor. Ea ne ajuta sa intelegem dintr-o ochire viata noastra trecuta, rostul ei, linia pe care trebuie sa mergem, intelesul solidar al tuturor faptelor si evenimentelor din viata omeneasca, al lucrurilor din natura, pentru ca pe toate le explica Puterea si Cauza cea unica ce sta la baza tuturor si-Si arata lucrarea deodata in toate.
In baza acestei priviri si intelegeri simultane, putem apoi desprinde intelesul fiecarui lucru si norma fiecarei fapte ce trebuie savarsita. Daca la inceput ne-am ridicat treptat de la partialul cunoscut la universalul necunoscut, acum, de pe piscul vederii de ansamblu ne coboram privirea cand la un amanunt, cand la altul din peisajul total, constatand indata locul, intelegand indata rostul si stabilind indata norma lui in acest peisaj.
In alta parte, Sfantul Maxim Marturisitorul deosebeste intre discernamant si cunostinta. Cea dintai e nascuta de activitatea virtuoasa, cea de a doua, din credinta; cea dintai e de ordin practic, cea de a doua, de ordin contemplativ. Prin cea dintai deosebim binele de rau, prin cea de a doua cunoastem ratiunile vazute si nevazute, avandu-si fundamentul in Dumnezeu. Am putea sa identificam pe cea dintai cu darurile sfatului, stiintei, cunostintei si intelegerii, iar pe cea din urma, cu darul intelepciunii, intrucat, in alte parti. Sfantul Maxim nu considera credinta dezvoltandu-se in cunostinta pe o linie deosebita de cea a virtutilor. Dar am putea socoti ca discernamantul practic si cunostinta contemplativa sau intelepciunea sunt doua culmi convergente care, intalnindu-se in iubire, nasc pe o treapta superioara cunoasterea tainica a lui Dumnezeu, deosebita de intelepciune, sau de cunoasterea Lui din lucrurile lumii.
Darurile Duhului Sfant ne calauzesc si ne sustin in cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu. Deosebita de ea este cunoasterea directa a lui Dumnezeu, care va constitui faza a treia a urcusului duhovnicesc, sau faza unirii sufletului cu Dumnezeu, sau a vederii luminii dumnezeiesti. in faza aceasta a doua, sau a iluminarii, ne vom ocupa cu cunoasterea Lui prin mijlocirea naturii si a faptelor omenesti, individuale si colective. Ea este o cunoastere ce urmeaza imediat dupa treapta nepatimirii, care este o curatire de patimi, dar inca nu si de chipurile simple ale lucrurilor. Abia dupa ce mintea se va curati nu numai de patimi, ci si de imaginile si reprezentarile simple ale lucrurilor, se va produce cunoasterea directa a lui Dumnezeu, cunoasterea teologica, din faza a treia.
Dar intrucat si cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu este o cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta a doua cunoasterea omului a devenit o "cunoastere in Duh". Dar e cunoastere prin Duhul Sfant, adica prin darurile Lui, inca din faza aceasta pentru ca are loc dupa ce omul prin virtutile sale si prin darurile Duhului Sfant a descuiat sau a actualizat duhul din sine ca locul central si intim al mintii, a deschis acest ochi destinat vederii lui Dumnezeu. Darurile iluminatoare ale Duhului se fac vadite omului de-abia prin deschiderea acestui ochi al sau, a acestei camari menite sa se umple de lumina dumnezeiasca. Duhul Sfant ni Se face cunoscut numai activand duhul nostru.
De aceea cunoasterea prin Duhul Sfant este o cunoastere a mintii reintoarse in duhul sau, din imprastierea la suprafata. Cunoasterea "in duh" este o cunoastere din interiorul acesta intim al omului, din mijlocul luminii dumnezeiesti care umple acest duh. Prin lumina aceasta toate lucrurile devin transparente in fata celui ce cunoaste "in duh", incat, pentru vederea lui, suprafata lucrurilor si a faptelor omenesti nu mai este un zid opac, ci un transparent prin care se stravad intelesurile si legaturile lor cu Dumnezeu. El nu se mai opreste, prin patimi, la aceasta suprafata: a strabatut dincolo de suprafata sa si de suprafata ingrosata a lucrurilor.
E o mare taina vederea aceasta in adancimile lucrurilor si destinelor omenesti. Aceste adancimi nu pot fi deschise exclusiv prin sesizarea senzoriala a lucrurilor, pentru ca atunci oricine ar putea sa le sesizeze, asa cum sesizeaza structura lor sensibila, prin ratiunea generalizatoare, sau fascicolele de insusiri comune ale exemplarelor din aceeasi specie, prin asa-numitele "notiuni" sau "esente" imanente ale lucrurilor.
Dar daca adancimile se fac stravezii numai celui ce s-a ridicat la cunoasterea "in duh", celui ce s-a ridicat din coaja lui ingrosata in "duhul lui", inseamna ca acest duh este o putere care patrunde in adancimile lucrurilor, fie ca lumina din duh patrunde dincolo de stratul opac al lucrurilor, fie ca face lumina ascunsa in ele sa devina transparenta.
Numai in masura in care si-a devenit cineva transparent lui insusi, i se fac transparente si lucrurile. Caci aceeasi putere care lucreaza in el se intinde apoi in afara. Sfintii Parinti folosesc aceasta asemanare: asa cum, pentru ca ochii nostri sa vada lumina fizica si lucrurile din lume, trebuie sa se fi umplut in prealabil ei insisi de lumina aceasta, tot asa, pentru ca ochii sufletului nostru sa vada lumina realitatilor inteligibile si divine, adica adancimile lucrurilor, trebuie sa se fi umplut in prealabil de lumina care iradiaza din ele.
In cel ce vede trebuie sa se afle ceva din ceea ce vede. De aceea Sfantul Maxim numeste adancimea Scripturii "duhul ei", asa cum adancimea din om o numeste "duhul" omului. Duhul Scripturii il sesizeaza cel ce priveste in ea din duhul sau.
In alti termeni, adancimile din om si adancimile lucrurilor sunt luminate de o lumina comuna, sau iradiaza din ele o lumina comuna. O lumina comuna uneste subiectul cu lucrurile sau cu semenii. Cine a primit aceasta lumina in sine a patruns in zona adancimilor deosebite de sine. Sinea sa si acele adancimi formeaza prin acea lumina o unitate duala, asa cum intr-o masura mai redusa formeaza o astfel de unitate si zona vizibila a lumii prin lumina fizica ce o invaluie, sau o strabate, cu puterea vazatoare a simturilor trupesti.
[...] aceasta cunoastere de Dumnezeu din creatie constituie, dupa Evagrie si dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, esenta fazei a doua din urcusul omului credincios spre indumnezeire, a fazei iluminarii.
Pr. Prof. Dumitru Staniloae
sursa http://www.crestinortodox.ro
DESPRE CURSELE DIAVOLULUI
Diavolul nu se multumeste cu faptul ca ataca omul, ci foloseste cele mai potrivite modalitati ca sa-l invinga. Foloseste multe siretenii. Sub aspectul razboinic este cel mai priceput strateg al veacurilor. Sfantul Nicodim Aghioritul spune privitor la acest fapt: "Trei sunt cauzele, datorita carora a devenit diavolul foarte priceput si foarte siret in razboiul impotriva omului: a) deoarece acesta si slujitorii lui, demonii, sunt duhuri firesti, subtiri si sunt inventivi in toate, si in stratageme de neinteles, si in scorniri; b) diavolul impreuna cu demonii, fiind de sapte mii trei sute de ani, datorita acestei vechimi a devenit foarte invatat in inselaciuni; si c) deoarece diavolul si demonii, atacand pe toti oamenii de la Adam si pana acum, si mai ales pe sfintii si pustnicii luminati prin asceza si contraatacati de acestia, au invatat prin experienta si prin razboi mai multe inselaciuni si uneltiri, s-au exersat si au devenit foarte priceputi, precum spun acest lucru si Sfantul Isaac, si Sfantul Simeon Noul Teolog, si Macarie cel Mare.
Astfel diavolul este foarte inventiv si foarte priceput luptator. Foloseste multe inselaciuni. De aceea spune Sfantul Apostol Pavel: "Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6,11). Dar, chiar daca acela este foarte inventiv si foarte priceput, si experienta Bisericii este mare. Cea mai mare experienta o ofera Biserica noastra in razboiul impotriva diavolului. Sfintii, care sunt madularele Bisericii, nu numai au cunoscut toate "mijloacele" celui viclean, dar au si reusit prin harul lui Dumnezeu si prin lupta lor personala sa le neutralizeze si sa ajunga la indumnezeirea lor dupa har.
Din experienta si invatatura sfintilor vom vedea in partea aceasta unele din atat de multele inselaciuni pe care le foloseste diavolul. Vom enumera unele din inselaciunile lui.
1) Foloseste multe capcane impotriva crestinului si se lupta sa gaseasca metoda potrivita pentru orice. Apostolul Pavel vorbeste despre aceste curse pe care le intinde diavolul omului. Vrea ca episcopul sa nu fie de curand botezat, "ca nu cumva trufindu-se sa cada in osanda diavolului. Dar el trebuie sa aiba si marturie buna de la cei din afara, ca sa nu cada in ocara si in cursa diavolului" (I Tim. 3, 6-7). De asemenea, in alt loc vorbeste despre cum "sa scape din capcana diavolului" (II Tim. 2, 26). Imaginea capcanei porneste de la vanarea animalelor salbatice. Astfel si diavolul ca vanator al sufletului omului, foloseste multe capcane ca sa-l prinda. De aceea Sfantul Ioan Sinaitul sustine ca este preferabil sa luptam cu oamenii, care uneori sunt salbatici si alteori se caiesc, decat cu demonii, "cu cei pentru totdeauna infuriati si inarmati impotriva noastra". In mod obisnuit, noi oamenii ne intristam cand ne supara semenii nostri si consideram mare incercare razboiul lor impotriva noastra si in acelasi timp nu dam nici o importanta razboiului interior care vine de la demoni, care sunt mai groaznici. Si totusi, experienta Bisericii a demonstrat ca trebuie sa dam o mai mare atentie si greutate razboiului provenit de la demoni.
La inceput diavolul nu cunoaste exact prin ce patimi este infrant sufletul. Ataca prin diferite patimi omul. "Seamana, dar nu stie daca va secera". Seamana ganduri de curvie, ganduri de defaimare, ganduri ale tuturor celorlalte patimi. Si carei patimi vede sufletul ca se inclina, cu aceasta il si hraneste (avva Matei). Sfanta Sinclitichia invata ca, ori de cate ori diavolul nu poate sa schimbe un suflet prin saracie, atunci prezinta ca momeala bogatia. Daca nu poate sa faca nimic prin ofense si ocari, promoveaza laude si faima. Cand este infrant prin sanatate, atunci imbolnaveste trupul. Cand nu poate sa insele omul prin placeri, se straduieste s-o faca prin suferinte involuntare, adica prin dureri. Si astfel creeaza multe boli ca sa constranga omul sa inceteze sa iubeasca pe Dumnezeu. Prin acestea se vede ca diavolul ataca metodic omul. Se straduieste sa gaseasca punctul slab, apoi in acel punct intoarce intreaga lui furie razboinica. Si in acest mod stapaneste omul, daca fireste, ultimul nu cunoaste modalitatile potrivite ca sa il opreasca.
2) Inselaciunile si scornirile diavolului sunt proportionale cu modul de viata pe care il duce omul. Nu ataca in acelasi mod pe toti oamenii. Adica, intr-un fel ataca pe cel casatorit si in alt fel pe cel necasatorit. Intr-un fel pe isihast si in alt fel pe chinovit. Intr-un fel pe cel incepator si in alt fel pe cel avansat in viata duhovniceasca. Pentru fiecare mod de viata are si ispita corespunzatoare. Atanasie cel Mare in viata lui Antonie cel Mare scrie ca, atunci cand Antonie a vrut sa urmeze viata monahala, diavolul s-a straduit sa il abata "prezentand amintirea bogatiilor, tutela surorii, familiaritatea neamului, lacomia iubirii de slava, felurita placere a hranei, comoditati ale vietii si in sfarsit, asprimea virtutii si ca mult este chinul acesteia. Sugera boala trupului si lungimea timpului". Diavolul in aceasta situatie creeaza multe piedici, simpatia multor persoane, dificultatea virtutii, nereusita etc. Este bine cunoscut faptul ca aproape toti oamenii sunt stingheriti sa inainteze in viata duhovniceasca de asemenea ganduri ca, adica, este de nereusit virtutea si pastrarea poruncilor lui Hristos. Gandul ca acestea nu sunt pentru noi, ca nu pot sa fie realizate astazi este clar diavolesc.
Sfantul Ioan Sinaitul spune ca monahii chinoviti sunt atacati si, desigur, trebuie sa se lupte mai mult in patimile mancarii si irascibilitatii, adica ale furiei. Prin aceste modalitati ataca diavolul aici.
In cei supusi pune dorinta dobandirii de mari virtuti, care sunt pentru isihasti. Slujitorilor neincercati diavolul le pune ganduri sa caute cu ardoare lucruri exagerate. Daca, spune Sfantul Ioan, analizezi gandirea slujitorilor neincercati, vei gasi multe intelesuri ratacite, precum "dorinta de liniste, de post excesiv, de rugaciune nevisatoare, de limita a nedesertaciunii, de amintire a unei iesiri de neuitat, de priveghere permanenta, de calm desavarsit, de tacere adanca, de puritate exagerata". Si, desigur, nu sunt nedemne de cautare asemenea izbanzi, dar cand sunt cautate inoportun, si mai ales fara binecuvantare de la un parinte cu darul deosebirii, sunt capcanele diavolului. In timp ce pe slujitori ii supara diavolul prin cautarea linistii, dimpotriva la isihasti vine si cu ganduri prin care "fericeste ospitalitatea supusilor, slujirea, iubirea frateasca, instruirea impreuna, ajutorarea celor bolnavi".
Inca pe slujitori diavolul ii ataca in diferite moduri. Uneori ii pangareste prin infectii trupesti si ii face insensibili si alteori ii face nelinistiti. Uneori ii conduce la uscaciune si nerodnicie, ii arunca in lacomie, in trandavie pentru rugaciune si alteori ii face somnolenti si plictisiti. Si asta o face ca sa creeze impresia ca nu au nici un folos din ascultare (Sfantul Ioan Sinaitul). In consecinta, corespunzator cu modul vietii noastre, primim si atacurile celui viclean.
3) De asemenea, suntem atacati potrivit cu timpul zilei, intr-un fel suntem atacati dimineata, altfel seara si altfel ziua. Exista un demon special care este "premergatorul duhurilor" si ne ataca imediat ce abia ne trezim din somn "de primul gand pangarindu-ne noi". Primul gand este prima cugetare care vine in mintea noastra dupa trezire (Sfantul Ioan Sinaitul). Parintii invata ca primul gand trebuie sa-l dam lui Dumnezeu. Pentru ca daca omul invata imediat dupa trezire sa se roage, adica sa dea primul gand lui Dumnezeu, atunci toata ziua va avea amintirea lui Dumnezeu. Diavolul cunoaste acest lucru si se straduieste sa murdareasca primul gand. Exista insa si alt demon, dupa cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, care abia ce ne intindem in pat tinteste impotriva noastra viclene si spurcate reamintiri, incat sa dormim cu ganduri murdare si sa vedem vise spurcate si din trandavie sa nu ne ridicam pentru rugaciune. Inca, si in timpul somnului vin demoni si se straduiesc prin vise sa pangareasca omul si sa-l faca sa se scoale indispus: Se intampla si urmatorul paradox. Demonii in timpul in care dormim aduc in noi cuvinte ale psalmilor pe care le studiem, pe durata somnului, "ca sa ne inalte spre trufie" (Sfantul Ioan Sinaitul). Desigur, acest lucru este si din harul lui Dumnezeu, dar si din continuu studiu al psalmilor pe durata zilei. Dar diavolul exploateaza acest lucru si creeaza propria lui ispita, incat sa ne arunce in trufie. Si Sfintii Parinti invata ca, oricare izbanda care nu creeaza trufie si vanitate este de Ia Dumnezeu, in timp ce orice creeaza ingamfare este de la diavol.
Un razboi este ziua si altul noaptea. Sfantul Nil mentioneaza ca noaptea demonii urmaresc sa tulbure pe invatatorul duhovnicesc cu aparitia lor. Ziua insa il supara prin oameni, prin situatii, prin calomnii si diferite primejdii. Din aceasta se vede clar ca pe oamenii duhovnicesti si in principal pe invatatori si indrumatori ii ataca diavolul fie personal, fie prin alte persoane, deoarece ii distrug planurile.
4) Scornirile diavolului sunt inca proportionale cu treapta vietii duhovnicesti, in principal in rugaciune. Un scop mai adanc al demonilor este "ca de Dumnezeu nenorocitii sa-i desparta pe oameni". Astfel se lupta incat acestia care se roaga cu rugaciunea mintii si a inimii sa nu intipareasca simple sensuri ale lucrurilor simtite. Cu alte cuvinte, se lupta si ataca ca sa creeze inchipuiri ale lucrurilor perceptibile, incat mintea sa nu fie curata pe durata rugaciunii. Pe acestia care au cunoastere duhovniceasca ii ataca "ca sa invedereze acestora patimasele ganduri". In continuare ii ataca ca sa ramana in ei patimasele ganduri. Si pe oamenii practici, adica pe acestia care se afla in primul stadiu al vietii duhovnicesti, ii ataca ca sa ii arunce in pacat dupa lucrare (Sfantul Maxim).
5) Exista insa diferenta potrivit cu starea in care se afla omul. Adica intr-un fel este atacat omul cand se afla inainte de pacat si intr-alt fel este atacat cand infaptuieste pacatul Efrem Sirul spune ca, inainte sa fie savarsit pacatul, "dusmanul il micsoreaza pe acesta foarte mult". Mai ales pacatul placerii trupesti atat de mic il prezinta, inainte desigur sa fie facut, "incat aproape sa-i apara fratelui acest pacat cu nimic diferit de greseala de-a varsa un pahar cu apa rece pe pamant". Dar dupa comitere il prezinta foarte mare si ridica valuri de ganduri, incat sa constranga omul sa cada in deznadejde.
Nu numai pacatul il prezinta demonii altfel inaintea caderii si dupa cadere, dar si pe Dumnezeu. Spune Sfantul Ioan Sinaitul ca inainte de pacat inumanul dusman al mantuirii prezinta pe Dumnezeu foarte filantrop si ca are atata dragoste, incat il va ierta pentru cadere. Dar dupa infaptuire il prezinta pe Dumnezeu "judecator drept" si "nemilos".
Multe modalitati scorneste diavolul ca sa ne insele. Sfantul Ioan Sinaitul spune ca in mod obisnuit diavolul sapa trei gropi, intai si-ntai "lupta ca sa impiedice sa fie facut binele", adica ne impiedica sa savarsim binele, implinirea unei porunci a lui Hristos. Cand nu reuseste sa ne convinga sa nu inaintam in realizarea binelui, atunci vine si ne indeamna "ca sa nu fie facut acest lucru dupa Dumnezeu". Urmareste adica sa nu fie facut conform vointei lui Dumnezeu. Dar cand nu reuseste nimic nici prin aceasta modalitate, atunci vine si "ne fericeste pe noi ca pe unii ce ne comportam in toate dupa Dumnezeu". Se straduieste sa ne doboare prin trufie.
Exista insa si situatia in care se lupta si ne forteaza fie sa pacatuim, fie, daca nu izbutesc lucrul precedent, sa judecam pe cei care pacatuiesc (Sfantul Ioan Sinaitul).
6) Diavolul totusi este foarte iscusit. Foloseste orice, numai sa-si atinga scopul. In arta lui razboinica sunt cuprinse si cursele de dreapta. Cu alte cuvinte, se straduiesc sa induca ganduri de spre asceza exagerata. Diavolul se straduieste sa ne conduca la faptul sa facem cele peste putere, incat, dupa ce nu ne va mai pasa de acelea, sa si cadem in puterea lor (Sfantul Ioan Sinaitul).
Sfintilor Parinti le este cunoscuta aceasta metoda a diavolului, de aceea avva Pimen spune ca "toate cele peste masura, ale demonilor sunt". Sfantul Nil, priceput in razboiul acesta, spune ca ori de cate ori mintea omului se roaga curat si fara patimire, atunci nu vin demonii din stanga, adica nu urmaresc sa induca ganduri murdare, ci vin din dreapta. "Caci ii sugereaza acestuia slava lui Dumnezeu si un oarecare chip, prin simtirea prietenilor, ca sa creada in cele din urma ca el a fost facut pentru scopul rugaciunii. Ii ofera vederi care nu sunt adevarate ca sa il faca sa se infumureze cu ideea ca a ajuns la rugaciunea inimii si a dobandit scopul rugaciunii. Experienta Bisericii a demonstrat ca nu trebuie sa dam nici o importanta unor asemenea vederi si inchipuiri si chiar, cand ne rugam curat, sa nu existe nici cel mai mic gand ca in putin timp va fi invrednicita mintea sa vada lumina necreata. Rugaciunea trebuie sa fie legata cu cea mai adanca pocainta.
7) Daca reuseste sa convinga omul sa comita pacatul, atunci foloseste alta scornire. Se straduieste sa il convinga ca nu trebuie sa-l declare duhovnicului sau, fiindca acest lucru nu inseamna nimic si, prin urmare, nu este necesara spovedania. De altminteri, ii spune, atatia oameni fac lucruri mai fele. Gandul blasfemiei "a urzit pentru multi". Insa cunoastem ca nimic nu intareste demonii si gandurile impotriva noastra, "incat acest lucru sa hraneasca si sa tainuie pe acesti tainuitori in inima" (Sfantul loan Sinaitul). Acest lucru care se face prin gandul blasfemiei se face prin tiecare gand si prin fiecare patima. Diavolul face orice ca sa ramana tainuite. Si cu cat raman nemarturisite, cu atat mai mult se intaresc patimile, dar si stapanirea diavolului in noi.
8) De multe ori se intampla si retragerea demonilor si, in general, a razboiului vizibil. Sfantul Isihie Presbiterul spune ca invidiosii demoni "uneori las si ascund si retrag din noi razboiul inteligibil. Fac acest lucru incat sa nu ne ingrijim si la o ocazie data sa rapeasca mintea noastra". Este groaznica siretenia lor. Cum spune Sfantul loan Sinaitul, pentru un anumit timp demonii se ascund si nu ne ataca, incat sa nu ne ingrijim, considerand marile patimi ca mici si astfel "deci sa ne imbolnavim iremediabil". Se intampla chiar sa plece toti demonii, si omul sa nu simta nici un razboi, sa aiba liniste trupeasca si sufleteasca si totusi atunci se lasa demonul infumurarii, "care suplineste locul tuturor". Adica, numai demonul trufiei este capabil sa inlocuiasca toti ceilalti demoni.
9) Este foarte ciudat acest lucru pe care il vom spune in continuare, dar ni l-a dezvaluit Sfantul Ioan Sinaitul si astfel nu putem sa-l contestam. Diavolul creeaza si anomaliile trupesti. Adica, de multe ori vine si se aseaza deasupra stomacului si nu lasa omul sa se sature, chiar daca ar manca tot Egiptul si ar bea intreg Nilul. Si dupa mancare "porneste necuratul si pe cel al curviei, anuntandu-i acestuia faptul". Demonul acesta al inrobirii pantecelui merge la intalnirea demonului curviei si ii spune: "cuprinde-l, cuprinde-l, nelinisteste-l; caci pantecul acestuia fiind ingreunat, nu te vei osteni mult". Si intr-adevar, pantecul fiind plin, nu va gasi nici o dificultate demonul curviei sa lucreze pierderea omului.
10) In razboiul de dreapta, pe care l-am mentionat anterior, trebuie sa incerce si intelesurile bune pe care le creeaza pe durata rugaciunii. Adica, se intampla cand ne rugam, si mai ales mental, sa vina diavolul si sa ne aduca ganduri bune, lucrari filantropice, ganduri bune pentru ca tinteste sa reuseasca in indepartarea mintii de rugaciunea curata. Si acest lucru este foarte viclean si criminal. Sfantul Nil invata ca, atunci cand demonii vad omul ca are dorinta pentru adevarata rugaciune, atunci "inchipuie ganduri "ale unor lucruri, chipurile necesare". Dar dupa rugaciune tot el atata din amintire aceste lucruri pe care le-a gandit anterior in rugaciune, "miscand mintea spre cautarea acestora, si deoarece nu le gaseste, tare se mahneste si se intristeaza". Alta data demonii aduc ganduri bune si in continuare nu sunt de acord cu acestea. Pentru ce insa aceasta lucrare a lor ? Ca sa ne convinga ca "si sincerele amintiri ale noastre le cunoaste" (Sfantul Ioan Sinaitul). Astfel, diavolul se straduieste sa se prezinte omului ca profet care cunoaste multe adevaruri si chiar multe evenimente ;ale viitorului. Dar aceasta este o arta a diavolului. Demonii nu cunosc viitorul omului. Cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, "nimic din cele viitoare nu cunosc demonii din previziune; deoarece nici magicienii moartea n-ar putea sa ne prezica". ; Sfintii cunosc bine acest lucru. Cati se supun in mod obisnuit diavolului au impresia ca sunt profeti: "Cel supus acestui demon de multe ori profet a devenit" (Sfantul Ioan Sinaitul).
11) Socotesc ca, dincolo de acestea pe care le-am mentionat, trebuie sa vedem scornirile speciale pe care le foloseste diavolul ca sa indeparteze omul de Dumnezeu. Poate, desigur, unele din acestea sa para inteligente, dar sunt atat de inteligente pe cat de inteligent e diavolul. in realitate diavolul este prost. Crestinii care se lupta sunt mult mai inteligenti decat el si pot sa-l nimiceasca precum au facut sfintii. Sfintii cu harul lui Hristos au distrus toate scornirile si inselaciunile diavolului. Mai mult, unii dintre sfinti ajung intr-un asemenea punct, incat, vazand demonii ca fac atatea lucruri ridicole, rad.
La inceput vom vedea inselaciunile diavolului care sunt descrise de Sfantul Ioan Sinaitul, suficient de experimentat in razboiul impotriva demonilor.
Demonii lucreaza si sa straduiesc prin diferite modalitati sa rataceasca omul. Unii ne inalta si altii ne umilesc. Unii ne inaspresc si altii ne roaga. Unii ne intuneca si altii se prefac lumina. Unii ne fac molai si altii rautaciosi. Unii ne fac mohorati si altii veseli. Drept care este necesar omul sa cunoasca de fiecare data care demon lucreaza.
Multora le creeaza demonii lacrimi in mijlocul cetatii si al zgomotelor "ca astfel unii necrezand ca sunt vatamati de zgomote, sa se alature lumii". Fac acest lucru ca sa creeze iluzia ca .este posibil sa traiasca cineva cucernicia si in zgomote. Aceasta cucernicie este curat satanica ! Nu este sigur ca nu poate cineva sa se afla in lume si sa aiba asemenea experiente. Dar aici are, in principal, in atentia lui pe monahii care cu iluzia aceasta parasesc sihastriile lor si se muta in locuri foarte zgomotoase si lumesti.
Demonii ne ataca printr-un razboi ridicol. Cand suntem satui ne jignesc si cand postim ne inaspresc. Acest lucru este ca sa fie creata impresia ca poate oricine sa manance si sa aiba cucernicie. Dar aceste lacrimi sunt false.
Viclenia diavolilor este mare. Ne induc ganduri sa nu ne despartim de oamenii lumesti, indeosebi acest lucru este valabil pentru aceia care au ganduri sa se calugareasca, "spunand ca multa rasplata castigam noi daca vazand femeia ne stapanim pe noi insine". Creeaza gandul ca ramanand in locuri unde sunt satisfacute simturile vom avea mai multa rasplata daca ne stapanim pe noi insine. Aceasta, desigur, ca sa amane omul plecarea si mai tarziu sa fie inrobit acestor lucruri la care credea ca ar putea sa fie indiferent.
Un parinte vizionar a povestit urmatoarele: Cand s-a aflat intr-o adunare au venit doi demoni, adica demonul slavei desarte si demonul trufiei si s-au asezat la dreapta si la stanga lui. Si primul il atata sa mentioneze o vedere sau o fapta oarecare pe care a reusit-o in pustiu. Cand respingea acest indemn, atunci celalalt demon il lauda pentru aceasta izbanda: "Si mare ai devenit invingand pe mama mea cea mai nerusinata". Un demon invinuia pe celalalt ca sa aduca ascetul in pacat.
A vazut Sfantul Ioan demonul slavei desarte unui frate ca-i sugereaza ganduri si altui frate ca ii dezvaluie gandurile primului frate, ca sa fie fericit ca vizionar. Mai mult, demonul slavei desarte atinge trupul omului si creeaza palpitatii ca sa creeze simtamantul venirii lui Hristos.
Un demon prigoneste alt demon. Un monah era manios. Si cand au sosit vizitatori; atunci s-a aratat ca bland acestora. Astfel, un demon, adica demonul slavei desarte prigonea demonul maniei.
De multe ori, demonul avaritiei mimeaza umilinta in timp ce demonul slavei desarte indeamna omul la milostenie. Acelasi fapt il face si demonul iubirii de placeri. Adica exista situatia cand demonul avaritiei sa recomande sa nu fie milostiv omul, pentru ca va cadea in vanitate si astfel mimeaza smerenia. Precum, de asemenea, demonul vanitatii si al senzualitatii ne indeamna sa dam milostenie, pentru ca astfel poate sa lucreze mai bine. Adevaratamilostenie se face cand omul se purifica de demonul avaritiei, al vanitatii si al senzualitatii.
De multe ori demonii ne impiedica sa infaptuim cele mai usoare si folositoare fapte si ne indeamna sa lucram pe cele mai obositoare. Fac acest lucru deoarece cunosc ca ori de cate ori suntem obositi, atunci suntem descurajati sa continuam calea noastra duhovniceasca.
Cineva a povestit Sfantului Ioan o vicleana scornire a diavolului. De multe ori demonul carnii se strecoara si se asunde pe el insusi si sugereaza monahului gandul ca are evlavie, in timp ce ii da si izvorul lacrimilor, mai ales cand discuta cu femei si ii sugereaza ganduri sa converseze cu acestea despre amintirea mortii, a judecatii si a intelepciunii. Si toate acestea le face diavolul ca sa convinga femeile sa provoace monahul si sa apropie astfel lupul ca pastor. Si dupa ce a fost castigata obisnuinta si curajul, "atunci nefericitul sufera caderea". Foloseste chiar si cele mai sfinte lucruri, scopul fiind sa arunce omul in pacatul trupesc.
Cand ne straduim sa plecam dintr-o adunare in care cineva povesteste lucruri hazlii, atunci demonii ne ataca in doua moduri. "Sa nu mahnesti pe povestitor" sau "Sa nu te arati pe tine insuti mai pios decat cei prezenti", ca sa ne faca sa ramanem. Si celalalt gand este sa fugim,dar asta ca sa ne conduca spre iubirea de slava. Adica ne spune al doilea gand: "indeparteaza-te, sa nu intarzii; daca nu, in rugaciunea ta vei intipari sensuri ale unor lucruri ridicole". Ne indeamna nu numai sa fugim, dar si sa ne straduim sa dizolvam vicleana adunare, mentionand cele ale Judecatii si amintirea mortii. in aceasta situatie trebuie sa preferam pe al doilea, adica sa preferam sa ne ude anumite picaturi ale iubirii de slava, care poate sa devina cauza a folosului celorlalti. Si in Pateric exista exemple asemanatoare care arata deosebitele scorniri ale diavolului. Sfantul Macarie a mers candva sa doarma intr-un sanctuar in care existau schelete de idolatri. Si-a pus drept perna un schelet de idolatru. Demonii l-au invidiat pe sfant pentru curajul sau. Si atunci au vrut sa-l inspaimante. Strigau ca unei femei: "Cutare, hai cu noi in baie". Si alt demon a raspuns cu voce femeiasca, ca si cand inainta dintre morti: "Am un oaspete deasupra mea si nu pot sa vin". Si acest lucru il faceau ca sa inspaimante sfantul. "Si batranul nu s-a inspaimantat".
Sfantul Nil Ascetul scrie ca in timp demonii se "impart pe ei insisi". Si in timp ce unii dintre ei supara omul, ceilalti in chip de inger alearga in ajutorul lui, daca cere. Si aceasta in scopul sa insele omul ca, intr-adevar au fost ingeri. Alteori demonii arunca ganduri impotriva noastra si, in acelasi timp, ne atata sa ne rugam, chipurile impotriva lor sau sa nu fim de acord cu ei. Si atunci se retrag. Si acest lucru il fac ca sa creeze in noi impresia ca am inceput sa-i invingem si ca acum se tem de noi.
Sfantul Nichita Stethatos spune: "inaintea incaierarii si a infrangerii, de multe ori demonii agita simtirea sufletului si rapesc somnul din pleoape". Adica iau somnul din pleoapele noastre ca sa creeze tulburare. Deoarece cunoastem ca in starea nesomnului omul se infurie cand nu cunoaste sa foloseasca aceasta stare pentru rugaciune. De multe ori "si prin anumite spasme iau somnul din pleoapele lor, sa faca viata acestora mai chinuitoare si plina de durere prin nascocirile de acest fel". Insa alteori diavolul creeaza somn, cand omul se roaga. Deoarece cunoaste ce rau ii face rugaciunea, creeaza somnolenta.
Am mentionat numai unele invataturi ale sfintilor privitoare la tehnica diavolului. in orice caz, exista mult mai multe. Cine se lupta in aceasta lupta, va verifica in orice caz salbaticele atacuri ale diavolului. Va simti prezenta lui. Ascetii au sa descrie multe evenimente de acest fel. Nu este vorba despre iluziile lor si personificari ale unor trairi interioare. Este vorba despre o realitate, pentru ca diavolul exista si este cel mai mare dusman al mantuirii noastre. Un ascet la Sfantul Munte imi spunea: "Daca se asaza cineva zece ani in Sfantul Munte, atunci va intelege ce este diavolul". Noi care traim in lume nu putem sa intelegem acest lucru, pentru ca printr-o foarte mica putere ne tine aproape de el. Nu este nevoie sa depuna o stradanie deosebita. Ne-a facut robii lui prin atatari exterioare, creand chiar si iluzia ca nu exista.
Cine insa se lupta sa se curete de patimi si exerseaza in rugaciunea mentala, va cunoaste vicleana putere a diavolului. Exact in acea clipa il ataca diavolul, si cunoscand foarte bine cat ne iubeste Dumnezeu, diavolul ,,ne innebuneste de dragostea Lui,,. Si intelege bine ca, orice ar face diavolul, in realitate este colaborator la mantuirea noastra. il uram mai mult si astfel il atacam cu mai multa putere. De aceea scrie Sfantul Grigorie Palama: "Caci colaborator este diavolul totdeauna la vointa lui Dumnezeu, dar el nevoind acest lucru, si neprivind catre acest lucru"'.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos
sursa http://www.crestinortodox.ro
sâmbătă, 6 decembrie 2025
Uneori oamenii nu te iubesc…
"Uneori oamenii nu te iubesc… doar se încălzesc la tine, ca la un foc pe care nu l-au aprins ei.
Le place liniștea ta, felul în care îi faci să se simtă mai puțin singuri, mai puțin goi, mai puțin rătăciți.
Le place cum le așezi lumea, cum îi faci să creadă pentru o clipă că sunt mai buni decât sunt.
Dar nu pe tine te vor.
Te vor doar cât timp le netezești umbrele și le ții inimile în echilibru. Iar când nu mai ai putere să porți și greutatea lor… dispar. Fără explicații, fără scuze, fără să privească înapoi.
Și atunci înțelegi ceva dureros, dar eliberator: nu orice prezență caldă e iubire, iar nu orice braț în care te odihnești e un loc în care să rămâi.
Uneori ești doar adăpostul lor temporar, și e în regulă să închizi ușa când începi să îngheți tu."
⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Dragă Eu,
Într-o zi vei fi recunoscătoare ție însăți pentru că ai ales să te pui pe primul loc și nu te-ai mulțumit cu mai puțin decât ceea ce meriți cu adevărat. Într-o zi vei înțelege că durerea pe care o simți acum face parte din vindecare. Că durerea nu durează pentru totdeauna. Îți vei da seama că ai făcut ceea ce era corect atunci când te-ai îndepărtat de oamenii și locurile în care nu te-ai simțit apreciată sau valoroasă. Ai fost suficient de curajoasă să te alegi pe tine. Ai fost suficient de curajoasă să lași în urmă tot ceea ce te-a rănit, chiar dacă ai iubit acele lucruri mai mult decât orice. Dragă eu, ești suficient de puternică să supraviețuiești tuturor momentelor prin care ai trecut, și știu că într-o zi vei fi mândră de asta.
Aș vrea să știi că meriți să îți oferi o pauză de la tot ceea ce îți apasă inima și sufletul. Meriți fericirea, indiferent prin ce durere ai trecut. Meriți liniște, chiar dacă mult timp nu ai cunoscut-o. Într-o zi vei fi recunoscătoare pentru că ai avut grijă de tine mai mult decât au făcut-o alții. Și, poate atunci, la fel ca toți ceilalți, vei înțelege în sfârșit că totul se întâmplă cu un motiv.
⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
AM VĂZUT OAMENI
AM VĂZUT OAMENI
“Am văzut măști frumoase care ascundeau multă agresivitate.
Am văzut oameni care se prefaceau a fi smeriti, "cu frica de Dumnezeu", însă care emanau o răutate copleșitoare.
Am văzut oameni care propovaduiau bunătatea și iubirea, însă urau cu înverșunare.
Am văzut oameni care îți zâmbesc, dar care atunci când le întorci spatele îți "infig cuțitul în spate".
Am văzut oameni care păreau aroganți, însă în interior erau buni, blânzi și calzi.
Am văzut oameni duri care știau ce înseamnă empatia și ajutorul necondiționat.
Am văzut oameni săraci care ofereau cu bucurie din puținul lor.
Am văzut oameni, cu chipul brazdat de urme ale durerii, care erau nespus de frumoși în interiorul lor.
Nu te lăsa impresionat de aparente.
Oricum ți-ar părea la prima vedere un om, straduieste-te să vezi și dincolo de masca lui.
Caracterul unui om se reflectă în congruenta dintre aparență, gândurile, cuvintele și faptele sale. “
Legea cauza efect, nu ocolește pe nimeni.
Legea cauza efect, nu ocolește pe nimeni.
Stim ca sufletul are nevoie de experiente, ca nu ajunge o viata. Într una înveți sa ai succes, sa calci în picioare, sa ai tot ce ai avea nevoie prin orice mijloace, sa manipulezi, sa afectezi vieți, tu sa fii în vârf, plin de putere, autoritar, sa deții controlul, unei mase de oamnei, ceilalți sa fie la picioarele tale. Sigur ca vine vremea sa plătești. Vei trai în alte vieți opusul a ceea ce ai dat.
Omului de succes, manipulatorului i se va lua "darul", nu vei ști de ce nu te poți exprima, de ce în viata nu trăiești abundenta, de ce oamenii dețin controlul asupra ta. E doar un exemplu sa înțelegi ca acolo unde nu e iubire, e tiranie, iar karma o plătești mai repede sau mai târziu.
Ca viata îți oferă atât de multe posibilități sa trăiești, dar nu leza pe nimeni ca totul se întoarce.
Dacă ai părinți care te au făcut sa suferi e pentru a te vedea în oglinda, a înțelege ca ai atras prin vibrația ta exact ce ai oferit tu ca suflet la un moment dat.
Nu te întreba de ce în viata asta ți e atât de greu, nu ști ce restante ai și ce plătești pentru a aduce echilibru în existenta ta.
Nu te mai întreba de ce nu poți ieși dintr o situație, în viata asta plătești.
Nu genera alte și alte plăti ca nu vei ieși din roata samsarei.
Fii conștient ca soarele din viata ta e efectul a ceea ce ai trăit, iar furtuna sunt consecințele, greutatea pe care ai lăsat o în urma ta prin efectele tale.
Îndreaptă te, fii bun cu tine și nu ți mai produce alte greutăți.
Impaca te cu trecutul, ca să poți sa te regasesti pe tine.
Tot ce trăim, chiar dacă nu suntem mândri de ceea ce am făcut, e nevoie sa înțelegem ca acea experienta am trăit o la un alt nivel de conștiința, unul mai scazut, azi din alta perspectiva mai înaltă poți sa îndrepți lucrurile, sa le vezi cu alti ochi, cu o alta conștiința.
Atât ai înțeles atunci, ai avut nevoie de acea lecție pentru experienta ta, pentru a înțelege prin propria traire ce e bine, ce e rău. De fapt nimic nu e rău sau bine, sunt doar experiențe pentru a trai în adevăr.
Ne rătăcim de multe ori în călătoria noastră. Dacă nu suntem fericiți înseamnă că nu suntem pe drumul nostru și ar fi de dorit sa ne întoarcem la cele mai bune sentimente.
Chiar și înțelegerea, conștientizarea, accepatea sunt sentimente plăcut, apoi vine iertarea,MATURIZAREA.
Fără experiențe nu am avea de ce sa fim pe acesta planeta, e un câmp unde se învață lecții.
Fii luminat în căutarea ta și încrezător ca exista iubire, ca tu ești iubire,dar prea te ai pierdut călătorind.
Nu regreta niciodată nici măcar o zi din viața ta:
Nu regreta niciodată nici măcar o zi din viața ta:
⚫️ Zilele bune aduc fericire.
⚫️ Zilele rele ne oferă experiență.
⚫️ Cele mai groaznice zile ne dau lecții.
⚫️ Cele mai frumoase zile ne oferă amin
tiri.
Totul începe cu noi.
Pentru ca această lună magică și sfântă să fie perfectă, nu trebuie să ne lipsească în primul rând iubirea de sine, încrederea și prețuirea de sine necondiționat, așa cum suntem acum în momentul prezent și orice am face , să începem cu ea. Iar fiecărei persoane care la rândul ei ne-a făcut viața ușoară prin anumite acțiuni și ajutor în momentele de maximă urgență sau ne-a schimbat întreaga viață, trebuie să-i atribuim toată considerația noastră, să fim profund recunoscători și să-i iubim și prețuim. Tot ceea ce simțim în concordanță cu noi înșine, iubire, încredere și apreciere va reflecta în cei de lângă noi. O adevărată binecuvântare își va spune cuvântul prin însăși reflexiile noastre asupra vieții.
Cuvintele lui Dalai Lama, oamenii nu înțeleg absența prețuirii de sine pe care o experimentează majoritatea oamenilor, au un mare adevăr și valoare. Iubirea de sine, încrederea și prețuirea de sine nu înseamnă aroganță sau vanitate- afirma Louise Hay-, este însuși recunoștința care ne umple de pasiune, entuziasm, de siguranță, de vitalitate, încărcați cu energie pozitivă și îndrăgostiți de viață. Ca să ajungem să ne iubim, să avem încredere și să ne prețuim pe noi înșine, este să ne acceptăm necondiționat așa cum suntem acum în momentul prezent, fără să ne criticăm, fără să ne gândim dacă merităm sau nu și fără să negăm propria bunăstare și valoare.
Iar oamenii care au aceste valori, sunt convinși că iubirea a tot ce-i înconjoară îi va găsi, că merită tot ce-i mai bun de la viață și că merită să fie iubiți .
-TWINKLE.gif){kind=avatar}
Acum în luna decembrie așteptăm cu drag sărbătorile de iarnă, cu acele festivaluri religioase sărbătorite în diferite moduri, în întreaga lume.
Legende, tradiții, toate sunt adunate în această luna magică care ne inspira și ne face să fim mai buni.
De ce iubim sărbătorile de iarnă ?
Eu iubesc sărbătorile de iarnă pentru colindele care se cântă în pragul sărbătorilor , fiind străvechi cântece populare de urare , care dau valoare simbolistică obiceiurilor , care ne încântă cu mesajele lor din moși stramoși. Le iubesc deoarece este cea mai deosebita perioada a anului cu acea magie aparte a sarbatorilor , prin reintoarcerea in timp a copilariei , pentru cozonacii abia scosi din cuptor , pentru aromele de scortisoara , vanilie si portocala si bineinteles pentru a impodobi bradul de Craciun . Dar cel mai mult iubesc sarbatorile pentru ca ma fac sa cred mai mult in iubire si in dorinta de a-i face pe cei din jurul meu sa se simta bine, deoarece cred in aceasta magie a visurilor care trezeste in mine emotii speciale.
Cand aceasta emotie este pe aceeasi lungime de unda cu dorintele mele, coloreaza cu adevarat aceste sarbatori sfinte si magice care domina intreg corpul prin vibratia iubirii. Iar aceasta emotie e iubirii naste in inima mea o atractie cu o frecvena uluitoare. Astfel, asa decurg lucrurile in tot ce iubim nu doar de sarbatori, ci in fiecare zi a anului, o putere irezistibila.
Aceste emotii nu le am in cursul anului , ele revin in fiecare an in perioada Craciunului , cu cele mai deosebite si intime ganduri.
Iar aceasta magie a Craciunului , este magia propriilor mele vise.
Voi de ce iubiti sarbatorile de iarna ?
Sunteți în armonie ?
Deoarece sărbătorile vin cu pași repezi , avem nevoie de armonie , de armonie în familie și cu cei din jurul nostru. Noi nu suntem niciodată singuri, nici atunci când suntem singuri . Cu toții dorim să ne bucurăm și să avem o armonie în familie ori cu persoana iubită , chiar și cu cei din jurul nostru : vecin , prieteni . Această senzație este deosebită , deoarece câmpul energetic nu dispare , nici dacă cineva este singur. Atunci când cineva este singur , gândul de a face conversație îl poate epuiza de energie , dar ei pot să-și schimbe acea lipsă , prin eliberarea și eliminarea blocajelor mentale care duc la acea stare de dizarmonie. Că de fapt , singurătatea este sentimentul că ei sunt deconectați de ceilalți oameni.
Chiar dacă sunt singuri , această conectare cu Dumnezeu și cu viața însăși , atrage în viața lor oameni plini de iubire și îi inspiră ,îi face sa aibă un sentiment plăcut care corespunde cu armonia.
" Dacă este adevarat că gândurile tale îți modelează întreaga viață , îți dorești sincer ca gândul tău actual să devină o realitate pentru tine" ? by Louise L. Hay
Este povestea unui cuplu oarecare , care locuiau într-o casă obișnuită și se strofocau să o ducă bine și să-și crească copii cum trebuie . Ei se certau destul de des , chiar deveniseră o obișnuință . Tot ce discutau ei , era "identificarea lucrurilor rele din viața lor ".
Dar într-o bună zi , totul s-a schimbat . El a început prin a-i spune soției cât de mulțumit este că găsește ordine în casă si in dulapuri și că-i mulțumeste .În altă zi , i-a mulțumit pentru evidența corectă a cheltuielilor din luna respectiva , iar într-o seara a fost bucuros de cina pregătită și a apreciat-o pentru toate eforturile depuse. Dar într-o frumoasă zi i-a mulțumit , deoarece de câte ori venea acasă , a observat că găsea casa curată si a apreciat-o pentru toată munca pe care a depunea.
La toate astea , soția , l-a început , nu a băgat în seama și a ignorat incidentul cu registrul , știind că întotdeauna se certau , iar în final a început să se îngrijoreze de comportamentul soțului ei . Mai mult, și copii observasera schimbarea tatălui lor .
De fapt , ce făcea el ? În fiecare zi continua să se concentreze asupra lucrurilor pozitive din viața lui După o perioada de timp , soția a observat si s-a obișnuit cu comportamentul soțului ei , chiar era mulțumită și îi făcea plăcere că toată strădania ei de a întreține casa erau remarcate și apreciate .Soțul a continuat cu dovezi de încredere și iubire față de familia lui , dar nici soția nu s-a lăsat mai prejos și și-a schimbat și ea încrederea în sine , comportamentul și starea de spirit pe care a dobândit-o datorită soțului ei .Acesta nu i-a povestit niciodată soției motivele dramatice care l-au făcut să se schimbe pe el însuși , atât ca și comportament , cât și ca încredere în el însuși și iubirea față de familia sa .
În final , soția a acceptat cu ușurință toate aceste schimbări radicale, fără să o mai intereseze alt motiv .
" Răspândește iubirea oriunde te-ai duce . Începe întotdeauna acasă la tine ".
Maica Tereza
O poveste de Jo Ann Larsen,
Stirile Deseret ( din volumul "Supă de pui pentru suflet")
Abonați-vă la:
Postări (Atom)