Un om mândru şi necredincios se lăuda mereu ca el e deja bun şi n-are nevoie de Dumnezeu. Mergând într-o excursie ajunse la o mănăstire foarte retrasă, în mijlocul pădurii. Acolo se afla un călugar vestit pentru înţelepciunea sa iar omul nostru voi să stea şi el puţin de vorbă cu bătrânul pustnic. Ajuns în chilia monahului, acesta îi vorbi despre Dumnezeu şi despre păcat. Trufaşul se abţinu cât putu, dar la plecare zise: – Eu n-am nevoie de Dumnezeu, de vreme ce viaţa şi sufletul meu sunt ca o coală albă de hârtie! Călugărul dădu din cap şi-i spuse zâmbind: – Bine, bine, să zic şi eu aşa cum zici dumneata, dar atunci bagă bine de seamă să nu-şi scrie diavolul numele lui pe ea! Trufaşul tăcu, dar ieşind din chilie căzuse pe gânduri şi mergând pe drum se întreba: „Oare viaţa mea este chiar aşa de albă cum zic?” şi gândindu-se mai adânc la faptele sale își văzu multele păcate! Văzu astfel păcatele pe care le săvârşise şi simţi mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu!