Poveste cu tâlc!

 

Undeva într-o căsuță, când eram odată eu,

Se vorbea de-un doctor care nu credea în Dumnezeu.

Într-o zi, când sta la masă și citea dintr-un roman

Iată că la dânsul vine un biet copilaș sărman.

"Mama mea e grav bolnavă și tăticul a murit

Iară eu, care-s mai mare după leacuri am venit

Domnul doctor, fie-ți milă căci suntem cinci copilași

Dacă moare și mămica, ce ne facem noi orfani?"

Doctorul se-ngrijorează, de la masă se ridică

Dar cu gândul tot la carte îi de-te o alta sticlă.

Bucuros copilul fuge la mămică lui bolnavă

Neștiind că duce-n mână în sticluța lui, otrava.

Doctorul îl mai petrece cu privirea pe orfan

Se-ntoarce dinou la masă și citește din roman.

Dar de-o dată, se-nfioară. De la masă se ridică

"Oare ce medicamente i-oi fi dat în a lui sticlă?"

Când zărește eticheta, inima i se oprește.

"Ce crimă poate sa fie! Grav e ceea ce-am făcut!

N-am să mai ajung copilul ce-a fugit la a lui mamă

Dacă gustă din sticluță, va muri de bunăseamă!"

Atunci el cu disperare în genunchi s-a aplecat

Și cu ochii plini de lacrimi către ceruri a strigat:

"Dacă e Divinitate, dacă este Dumnezeu,

Să-mi asculte rugăciunea căci strig din sufletul meu!

Fă Doamne să nu ajungă la mămică lui bolnavă

Copilașul care duce în sticluța lui otrava!"

Deodată ușa se deschide și intră copilu-n goană

Și cu ochii plini de lacrimi îi arată mâna goală.

"Domnul doctor, eu din fugă am căzut și-am spart sticluța

Fie-ți milă și dă-mi alta să nu moară mămicuța!"

Doctorul cu bucurie îl servește-n goana mare

Și-l petrece cu privirea, copilașul la plecare.

Și-a plecat atunci genunchii, fața până la pământ

Și-ntr-un gest de umilință s-a 'nchinat Domnului Sfânt.

"Recunosc acum că este sus în cer un Dumnezeu

Vreau sa fiu și eu de-acuma un mic slujitor al Său!"