Despre rugăciunea în Biserică

Ia aminte, iubite frate, la sfatul acesta care slujeşte mântuirii sufletelor noastre: scoală-te negreşit la miezul nopţii, înainte de slujba de dimineaţă, stai înaintea lui Dumnezeu şi varsă înaintea Lui rugăciunea ta din toată inima o vreme, aşa cum se va arăta mai jos.

Sosind ceasul slujbei de dimineaţă, scoală-te cu toată sârguinţă şi către începutul dumnezeieştii slujbe a Bisericii grăbeşte; şi ajungând la biserică pentru rugăciunea cea de obşte, stai în locul potrivit, adună-ţi toate puterile cugetului, în aşa chip încât să nu visezi ori să rătăceşti în toate părţile, urmând relelor însuşiri şi lucruri ce stârnesc patimile voastre.

Sileşte-te pe cât poţi a pătrunde adânc cu inima citirile şi cântările din biserică şi a le încrusta pe ele pe tablele inimii.

Fii cu luare-aminte, fără trândăvie, nu slăvi cu trupul, nu te sprijini de perete ori de stâlpii din biserică; ci stai cu picioarele drepte şi înfipte cu tărie în pământ, ţine-ţi mâinile împreunate, pleacă-ţi capul spre pământ şi mintea ţi-o îndreaptă către lăcaşurile cereşti.

Ai grijă cât poţi de mult să nu îndrăzneşti nu doar a vorbi despre ceva, ci chiar a fi cu ochii la cineva sau la ceva. Ia aminte la citirea şi cântarea din biserică şi te străduieşte pe cât poţi să nu-ţi laşi mintea să se lenevească.

Dacă ascultând cântarea şi citirea din biserică nu le poţi înţelege, atunci cu evlavie zi întru sine Rugăciunea Numelui lui Iisus astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!". Sileşte-te a pune rugăciunea aceasta adânc în suflet şi în -inima ta; spune-o cu mintea şi cu gândul şi n-o lăsa nici o clipă să plece de pe buzele tale; împreuneaz-o pe cât îţi este cu putinţă cu răsuflarea, şi cu toată puterea ta străduieşte-te ca dimpreună să te sileşti către zdrobirea din toată inima, astfel încât cu lacrimi să te pocăieşti de păcatele tale. De nu ai lacrimi, atunci să ai măcar zdrobire şi tânguire a inimii. Bagă de seamă să nu stai la vreo slujbă bisericească fără aceasta.

Totodată, sileşte-te a păstra o adâncă linişte, astfel ca, în vremea cântării, citirii sau ascultării să ai minte nerăspândită, inimă neîndoielnică şi gânduri curate; că prin aceasta poţi sătura sufletul tău cu duhovniceasca hrană care este cuvântul lui Dumnezeu.

Şi tot aşa, nu te înălţa pe sine, ci fii smerit (Luca 14, 11); că Domnul mândrilor le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Pilde 3,34).

Întipăreşte acestea în inima ta şi în sufletul tău şi priveghează cu luare aminte ca nu cumva să te înalţi pe sine. Şi de îţi vin cumva din aceasta lacrimi, sileşte-te ca ele să-ţi fie spre sufletesc folos şi să curăţească păgânătatea şi nedreptăţile tale.

Rămâi întotdeauna întru această pocăinţă şi înţelepciune a smereniei, rugându-te şi aşteptând harul lui Dumnezeu să-ţi cerceteze de sus sufletul cu dumnezeiască luminare.

Rogu-te, iubitorule de virtute, primeşte toate graiurile acestea cu dragoste din inimă şi aşază-le temei virtuţii tale. Că tot cel ce doreşte a trăi cu evlavie şi a plăcea lui Dumnezeu săvârşeşte tot lucrul lui Dumnezeu nu cu nebăgare de seamă, ci cu sârguinţă şi osârdie, ca să ajungă cât mai grabnic a se preschimba întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos.

În lăcaşul lui Dumnezeu stând, închipuieşte-ţi că te afli chiar în ceruri, că stai înaintea lui Dumnezeu împreună cu puterile cele de sus şi faci tot ceea ce fac şi ele. Şi închipuindu-te astfel, pune-ţi legământ ca în nici un chip să nu ieşi din biserică înainte de sfârşitul slujbei.

De vei sta astfel cu desăvârşită rânduială, aşa cum s-a spus, iar din aceasta osteneşti foarte tare ori eşti istovit din pricina vreunui beteşug trupesc sau a vârstei înaintate, atunci aşază-te oriunde este vreun loc în biserică, pentru a nu ispiti pe fratele tău.

Cercetează-te pe sine: de nu cumva osteneala ţi se trage de la deznădejde sau neglijare, ori de nu cumva răspândirea minţii şi patimile trupeşti te fac să-ţi pierzi tăria şi bărbăţia. Cugetând astfel, învinuieşte-te cu nerăbdare de neputinţă, de slăbiciune, de trândăvie şi iarăşi te ruşinează înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor Săi şi a oamenilor, şi cugetă întru sine că cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui (Marcu 13, 13).

Dacă stând în rugăciune ajungi cu totul neputincios a răbda vreo firească trebuinţă ori dacă te loveşte vreo mare durere, învinuieşte-te tot pe tine, aşa cum s-a scris mai sus.

Iar de pleci din biserică cu vreo ascultare dată ţie, chiar şi atunci cugetă întru tine cu înjosire, că te-ai lipsit de împreună-şederea cu locuitorii cerului şi de bucuria de a fi de faţă cu ei.

Dacă vei cugeta astfel, şi sufletul tău îl vei învinovăţi, şi dacă până în sfârşit vei răbda, spori-vei din putere în putere şi în chip nevăzut vei primi de la Dumnezeu sănătatea trupului şi luminarea sufletului.