„Odată, într-o parohie săracă, era un om care, în toată casa lui, avea doar un bec de 75 W. El a pus zece pensii deoparte pentru a dărui un candelabru aurit bisericii unde duminica își alină inima plânsă.
Un altul, care noaptea-și odihnește oasele pe un sac de paie, a făcut apel la nepoți, și a donat o strană de stejar, scupltată cu măiestrie.
Bunica Aspazia, din capătu' satului, mănâncă zilnic dintr-o strachină veche, primită în dar la propria-i nuntă. Când părintele a lansat o rugăminte comunitații pentru a cumpăra un set de sfinte vase, întrucât cele în funcțiune ruginise, Aspazia s-a oferit imediat să le cumpere.
Să nu mai spun și de veșminte... Tot cei cu hainele peticite le donează cu voioșie, lăcrimând ca niște prunci când le sfințești.
Acești oameni nu simt nicio discontinuitate între templu și viață. Între altar și inimă. Liturghie și cotidian. De aceea vor sări mereu să împodobească biserica lui Hristos cu ce au ei mai scump.
Suntem acuzați că prin luxul din biserică sfidăm starea jalnică în care poporul zace. Fals. Splendoarea din locașul de cult reflectă prețuirea comunității pentru Cel Frumos, răspunsul lor empiric pentru Cel Bun, și preludiu al creației celei noi.”