„... îndeobște ele stau la marginea drumului, uneori în singurătate impunătoare; uneori în grupe; uneori sunt din piatră ciudat săpată; uneori sunt de lemn, crud zugrăvite de figuri de sfinți arhaici. Fără îndoială aceste pioase monumente au fost înălțate ca să însemne locurile unde s-a petrecut ceva: poate moartea vreunui erou sau numai omorul unui singuratec călător care nu era menit să ajungă la capătul drumului său. De cele mai multe ori stau lângă puțuri, purtând numele acelora cari, gândindu-se la drumeții setoși, au ridicat aceste mijloace de adăpat în locuri depărtate. Ciudate la făptură, ele atrag ochiul de departe; țăranul își descoperă fruntea înaintea lor, șoptind o rugăciune pentru morți. La răscruci, am dat uneori peste dânsele strânse câte zece supt un coperiș; când se află în așa de mare număr, sunt cioplite din lemn. Formele și mărimea lor sunt felurite: unele sunt grozav de zdravene, acoperite original cu șindilă; adesea desenul lor e încurcat, și mai multe cruci, ieșind una din alta, fac o alcătuire curioasă, zugrăvită peste tot cu colorile cele mai tari, pe carele soarele și ploaia răpede le îndulcesc spre o plăcută armonie. Ocrotite de tovarășele lor mai mari, multe cruciulițe se grămădesc alături: cruci rotunde și cruci pătrate, cruci care sunt supțirele și drepte, cruci care par a se pleca smerit spre pământ... Pe drumuri singuratece aceste dovezi rustice de credință au un farmec ciudat. Te miri ce dorinți s-au ridicat când ele au fost puse acolo de mâni evlavioase și de inimi care credeau... Dar, mai presus de toate, crucile de piatră săpată mă ispitesc. Le-am descoperit în tot felul de locuri: unele sunt de o rară frumuseță, acoperite cu inscripții care șerpuiesc în minunate desenuri. Am dat de ele pe câmpii pustii, pe margeni de drumuri prăfoase, la capătul pădurilor întunecate, pe singuratece cline de munte. Le-am aflat pe ape pierdute lângă Mare, unde porumbeii valurilor se rotiau în jurul lor, desmierdându-le ușor cu vârful aripilor. Multe leghi de cale am călărit ca să am alt punct de vedere asupra acestor simbole misterioase, pentru că ele-mi umplu sufletul totdeauna cu o puternică dorință de liniște; ele sunt așa de solemn impresionante, așa de tăcute, așa de liniștite.... Una mai ales mi-a fost scumpă inimii. Stătea singură singurică într-o singurătate demnă, pe un câmp gol, privind amenințător la un smoc de scai cari-și suciau tulpinele spinoase în umbra brațelor ei. Nu-i știam povestea, nici de ce păzia la un loc așa de singuratec; pare că fusese acolo de la însuși faptul vremii.. Obosită de zădarnica veghere, se apleca ușor într-o parte, și în amurg umbra-i sămăna straniu cu umbra unui om...”[2]
----- Regina Maria a României - „Țara Mea”, Editura „Neamul Românesc”, Iași, 1917, pag. 29-31 https://ro.wikipedia.org/wiki/Crucea_Eroilor_de_pe_Muntele_Caraiman
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.