Cine mulţumeşte Lui Dumnezeu în boală, este un martir de bună voie Sfântul Efrem Sirul zice aşa:

 

"Dumnezeu, de la omul bolnav, două lucruri cere: Să mulţumească Lui Dumnezeu pentru boală şi să se roage neîncetat."

Numai atât. Nu cere post, nu priveghere, nu plecare de genunchi, nu culcarea pe jos, nu târzia mâncare, nu uscata mâncare, nu puţina mâncare, nu starea de toată noaptea; nu cere de la dânsul nimic, decât aceste două lucruri.

Orice bolnav care crede în Hristos şi are dreapta credinţă, atât trebuie să zică:

"Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că-mi dai suferinţă şi certare! Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că mă iubeşti şi mă cerţi!" şi "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" Acestea se cer de la tot sufletul, fie bolnav, fie sănătos, dar de la bolnav numaidecât.

Că Dumnezeu ştie că trupul se smereşte prin boală şi nu mai trebuie să-l înfrânezi cu postul, cu asprimea, cu cutare; deja trupul este smerit, mai mult decât puterea lui de suferinţă. Şi de aceea se cere osteneala duhului, rugăciunea. De la aceasta nu-i scutit nimeni până la ultima suflare, iar în ceea ce zice Sfântul Efrem, că trebuie să mulţumeşti Lui Dumnezeu pentru boală, Sfântul Ioan Gură de Aur, în acelaşi duh vorbeşte despre bolnavi:

"Atât de plăcută este limba bolnavului care mulţu­meşte Lui Dumnezeu în boală, în vreme de suferinţă, încât nu este cu nimic mai prejos decât limba martirilor, care-L mărturiseau în chinuri, când îi răstigneau şi-i băgau în căldări şi-i fierbeau. Că şi aceia sufereau, şi acesta suferă într-o măsură."

Deci, cine mulţumeşte Lui Dumnezeu în boală, este un martir de bună voie. Şi de aceea să-i spui să se bucure că e bolnav(ă). Da! Să nu se întristeze. Știi cine se întristează? Trupul. Că el are să sufere ceva. Dar sufletul trebuie să se bucure totdeauna. Să-şi aducă aminte, că zice marele Apostol Pavel:

"Când sunt slab, atunci sunt tare. Căci, cu cât slăbeşte omul nostru cel dinafară, adică trupul, cu atât se înnoieşte cel dinlăuntru, din zi în zi."