Pătimirea Sfîntului Mucenic Ioan cel Nou, care a pătimit în Constantinopol de la mahomedani (18 aprilie)

 

Patria acestui fericit Ioan era ţara grecească, ce se numea Epir, adică cetatea Ioania, care odată era scaun al lui Pir, împăratul elinesc cel de demult. Părinţii lui Ioan erau creştini dreptcredincioşi, de care rămînînd orfan în anii tinereţilor sale, a mers la Constantinopol, căutînd ca din osteneala mîinilor sale să-şi aibă cele de trebuinţa vieţii, şi şi-a cîştigat în tîrg un loc, între alţi lucrători cu mîinile. Astfel, cu oarecare meşteşug şi cu neguţătorie se hrănea, avînd îndestulare de cele ce îi erau spre trebuinţă. Pentru că Dumnezeu îi sporea lucrurile lui, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, de vreme ce tînărul era înţelept, temîndu-se de Dumnezeu şi poruncile Lui păzindu-le. Şi era numit de constantinopolitani, Epirotul, de vreme ce era cu neamul de la Epir.

În vremea aceea, Constantinopolul era stăpînit de agareni, care ţineau de credinţa lui Mahomed, de a căror păgînătate mulţi creştini s-au amăgit, precum şi cei ce şedeau la prăvăliile lor în tîrg, adică neguţători şi meşteri. Şi erau mulţi din aceia, care, fiind mai întîi creştini, se abătuseră după aceea la credinţa cea rea a lui Mahomed şi se uniseră cu agarenii. Între unii din aceia, fericitul Ioan, adevăratul creştin se întîmplase să-şi aibă prăvălia. Şi era înconjurat din toate părţile de vecini călcători de lege, care se lepădaseră de Hristos şi se lipiseră de Mahomed, cu care Ioan adeseori se certa, mustrînd depărtarea lor. Pentru că era tînăr, înţelept şi îndrăzneţ în grăire, vorbind pentru adevăr fără de frică.

Deci, au început mahomedanii a-l urî foarte, pe de o parte fiindcă îi mustra şi-i ocăra adeseori, iar pe de altă parte, pentru că îl vedeau fericit la neguţătoria ce se făcea de dînsul, de vreme ce toate se înmulţeau în mîinile lui, şi-l zavistuiau, gîndind ce fel de pricină să găsească asupra lui, ca să-l piardă. Înţelegînd fericitul Ioan Epirotul, răutatea gîndită de dînşii, nu s-a temut, ci mai ales a dorit din tot sufletul să pătimească pentru adevărul lui Hristos.

Deci, mergînd la întîiul preot al Constantinopolului, la duhovnicescul lui părinte, în ziua Vinerii celei Mari, în anul 1500, a făcut mărturisirea greşelilor sale. Şi a spus părintelui său despre vrăjmăşia vecinilor săi, care pizmuiau asupra lui şi căutau să-l piardă. Apoi i-a spus a sa dorire, că voieşte să pătimească pentru Hristos, cerînd de la dînsul sfat folositor. Iar întîiul prezbiter, văzîndu-l tînăr de ani, nu l-a sfătuit să se dea la mucenicie, zicîndu-i: "O, fiule, vezi ca nu cumva să-ţi aducă diavolul un gînd ca acesta; pentru că acela aduce la mulţi gînduri ca acestea, îndemnîndu-i spre mucenicie, ca mai pe urmă, după ce vor slăbi, nesuferind muncile şi căzînd, să-i dea spre batjocură şi rîs la toată lumea, ca cei ce au început şi n-au sfîrşit, nerăbdînd pînă la sfîrşit".

Atunci a zis tînărul: "Nădăjduiesc spre Hristosul meu, că nu mă va da spre batjocura vrăjmaşilor mei, ci mai ales mă va întări, ca să biruiesc puterea vrăjmaşului". Iar întîiul preot i-a zis: "Fiule, scris este: "Duhul este osîrduitor iar trupul neputincios". Iar un lucru ca acesta pe care tu îl doreşti, are trebuinţă de multă pregătire, îi trebuie neîncetat post şi rugăciuni, cu care, după ce te vei curăţi de toată prihana păcatului, Dumnezeu îţi va da înştiinţare, ce trebuie să faci; pentru că Dumnezeu voieşte să Se sălăşluiască în sufletele celor curaţi. Deci, ia aminte, iubitule, şi mergi în pace. Iar eu voi ruga pe Dumnezeu, ca pe tine de toţi vrăjmaşii tăi cei văzuţi şi nevăzuţi, de oameni şi de diavoli, să te păzească şi biruitor peste ei să te facă". Aceasta zicînd, a liberat pe tînăr cu pace.

A doua zi, fericitul Ioan a mers iarăşi la acelaşi duhovnicesc părinte, cu faţa luminoasă şi cu sufletul plin de bucurie. Şi i-a grăit: "Cinstite părinte, în această noapte în vedenia somnului m-am văzut fiind în mijlocul unei văpăi, dar nearzîndu-mă, ci veselindu-mă şi dănţuind, precum odinioară cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Deci, nădăjduiesc căci cu ajutorul Celui Preaînalt, lucrul cel cugetat de mine va ieşi la bun sfîrşit. Dar te rog, cinstite părinte, să mă înarmezi cu ale tale rugăciuni". Iar duhovnicescul părinte i-a grăit: "Dumnezeu să te întărească, fiule, ca să biruieşti pe lup, pe balaurul cel nevăzut şi pentru Hristos cu mucenicia să te încununezi". Şi, astfel, a slobozit pe tînăr, întărindu-l pe el cu cuvinte folositoare, făgăduindu-i că se va ruga pentru dînsul lui Dumnezeu, ajutătorul său.

După ce a mers fericitul Ioan la prăvălia sa, l-au văzut duşmanii lui, care se sfătuiseră, mai înainte pentru pierderea lui şi au zis unul către altul: "Oare nu este acesta cel care s-a lepădat la arătare în Tricu? Deci, cum se face că este creştin?" Acestea auzindu-le, tînărul cu mînie căutînd spre dînşii, a zis: "Oare despre mine grăiţi unele ca acestea, sau despre altcineva?" Iar ei au zis: "Pentru tine, iar nu pentru altul; oare nu grăim adevărul?" Răspuns-a fericitul: "Să nu-mi fie mie, ca să mă lepăd de Hristos Dumnezeul meu, nici în Tricu, nici în altă parte şi niciodată să nu-mi fie mie aceasta; pentru că în această credinţă vieţuiesc şi voi vieţui totdeauna şi sînt gata a muri pentru El". Iar ei, fiind foarte necăjiţi pe dînsul, s-au umplut de mare mînie şi, degrabă sărind de la locurile lor, au pornit spre dînsul şi, punînd pe el mîinile lor cele ucigaşe, îl trăgeau la judecată. Iar sfîntul tînăr, ca la ospăţ mergea, cu faţa luminoasă şi cu sîrguinţă. Şi l-au dat judecătorului cel nedrept, făcîndu-se singuri asupra lui clevetitori, martori şi judecători. Şi puneau asupra lui o vină mincinoasă, cum că în Tricu, cetatea Tesaliei, s-ar fi lepădat de Hristos în văzul tuturor şi ar fi primit credinţa mahomedană. Dar după ce a venit în Constantinopol, iarăşi s-a făcut creştin şi pe Mahomed îl huleşte. Deci, începîndu-se judecata, mai întîi se prefăceau că au durere în suflet şi că le-ar fi milă de el, de aceea au început cu lacrimi a-l amăgi să se lepede de Hristos.

După aceea, văzîndu-l tare în credinţa creştină, cu îngroziri îl înfricoşau pe el. Dar nici aşa sporind, l-au bătut fără milă şi foarte mult muncindu-l cu bătaia, l-au aruncat în temniţă, spre a se socoti ce îi vor face. Iar a doua zi, scoţîndu-l, îl întrebau: "Te-ai gîndit să te lepezi de Hristos şi să fii una cu noi?" Şi văzîndu-l neschimbat, iarăşi l-au bătut cu toiege pînă la sînge. Apoi se ruga încetişor lui Dumnezeu, zicînd: "Întăreşte-mă, Unule Atotputernice, Dumnezeule! Dă-mi putere şi tărie şi-mi întinde mîna cea ajutătoare din sfîntul Tău locaş". După aceea grăia către vrăjmaşii săi: "Nimic din cele ce sînt în lume, bune sau rele, nu vor putea să mă întoarcă de la scopul meu niciodată, să nu-mi fie vreodată să cred în alt chip altfel decît creştinii, să nu-mi fie ca, ori cu îmbunările să fiu amăgit, ori cu muncile să fiu biruit. Faceţi ceea ce voiţi, ca mai degrabă să mă trimiteţi din această viaţă de scurt timp, la veşnica viaţă. Sînt rob al lui Hristos, lui Hristos Îi urmez şi pentru Hristos mor, ca să locuiesc cu Dînsul în veci". Atunci nedrepţii judecători au poruncit, ca iarăşi să arunce pe sfîntul în temniţă. Dar ei nu îl duceau pe mucenic, ci îl tîrau de păr, într-o parte şi în alta, lovindu-l peste obraz şi călcîndu-l în picioare; apoi l-au închis în temniţă.

A doua zi scoţîndu-l iarăşi şi aceleaşi cuvinte ca mai înainte cu îndrăzneală grăindu-le şi fiind neplecat în creştineasca credinţă, a poruncit ca iarăşi să-l bată fără milă. Iar mucenicul, fiind bătut, cînta cu bucurie cîntări bisericeşti: "Hristos a înviat din morţi...", şi celelalte, pentru că erau zilele Paştilor. Deci, tot trupul lui s-a rănit de bătăi şi pămîntul s-a roşit cu sîngele lui, iar sfîntul mucenic răbdînd ca în trup străin, uneori cînta, iar alteori grăia către cei ce-l munceau: "Bateţi, bateţi, cu toată puterea voastră, bateţi şi pe cît puteţi înmulţiţi bătăile; dar să ştiţi că niciodată nu veţi putea să mă înstrăinaţi de la Hristosul meu şi să mă faceţi la un gînd cu voi". Iar muncitorii, ruşinîndu-se, l-au aruncat iarăşi în temniţă pe mucenic; şi-l munceau cu nevoia temniţei, cu strîmtorarea legătu-rilor, cu foamea şi cu setea cîteva zile.

După aceea iarăşi scoţîndu-l şi cu nici un fel de munci nemişcîndu-l din credinţa lui Hristos, l-au judecat spre ardere. Deci, cînd îl duceau la moarte, legat cu lanţ de fier, ca pe o oaie la junghiere, unii îl loveau cu mîinile peste grumaji, alţii îl dosădeau cu cuvinte ocărîtoare, iar alţii cu durere îl sfătuiau să-şi cruţe tinereţile sale. Dar mucenicul lui Hristos, mergea nu ca la moarte, ci ca la o mare cinste. Şi, ajungînd la un loc unde era aprins un foc mare, n-a aşteptat pînă ce îl vor arunca în foc; ci singur a sărit în mijlocul văpăii. Iar muncitorii apucîndu-l de capul lanţului de care era legat, au tras afară din foc pe mucenic, dar el cu greu socotind lui aceasta, a zis către muncitori: "Pentru ce nu-mi daţi parte ca să ard în văpaie? Pentru ce nu mă lăsaţi să fiu jertfă bineplăcută Hristosului meu?" Iar judecătorii, deşi ştiau că este amară moartea prin arderea focului, însă de vreme ce dînsul o dorise, sărind în foc, altă judecată au hotărît. Deci, s-au gîndit ca nu cu foc, ci cu sabia să-l omoare. Şi au poruncit speculatorului să taie capul nebiruitului tînăr; iar după aceea trupul şi capul să le arunce în foc, ca să ardă desăvîrşit.

Astfel a primit cununa muceniciei, Sfîntul Noul Mucenic al lui Hristos, Ioan Epirotul, în 18 zile ale lunii aprilie. Iar după arderea lui stingîndu-se focul, credincioşii au luat oarecare părţi din oasele lui, rămase din foc. Şi, luîndu-le cu cucernicie, cu cinste le-au ţinut la dînşii, slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel lăudat împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.