Este un adevăr crud, dar salvator: dacă nu spui „nu” când trebuie, vei ajunge să nu mai poți spune „da” niciodată cu inima întreagă. Pentru că inima ta va fi deja sfâșiată în prea multe bucăți date altora, în timp ce ție nu ți-ai păstrat nimic.
Ne-au învățat să fim buni. Să nu supărăm. Să fim disponibili. Să oferim, să înțelegem, să fim pe plac. Dar n-au spus nimic despre cât costă asta pe termen lung. Cât din noi se pierde când spunem „da” din frică, din vină, din nevoia de a fi acceptați. Câtă viață se consumă când nu știm unde ne terminăm noi și unde încep ceilalți.
A pune limite nu este egoism. Este igienă emoțională. Este actul suprem de respect față de propria ființă. Este declarația clară: „Știu cine sunt. Știu ce merit. Și știu ce nu mai accept.”
Și când cineva se supără pentru că le-ai pus o limită, nu e semn că ai greșit. E semn că limitarea era necesară. Că acel om era obișnuit să consume din resursele tale fără să întrebe dacă mai ai. Și nu, nu trebuie să explici. Nu trebuie să te justifici. Nu trebuie să-ți ceri scuze că exiști și că ai dreptul să te protejezi.
Pentru că ce cred ceilalți despre tine… e doar ecoul percepțiilor lor. Nu te definește. Nu îți construiește destinul. Nu îți hrănește sufletul. E doar părerea lor – și părerea lor nu e viața ta.
Pune-ți limitele ca pe niște porți din aur. Nu pentru a ține lumea afară, ci pentru a-ți proteja comoara din interior. Cine te iubește cu adevărat va respecta acele porți. Cine nu, își va arăta adevărata față.
Iar tu? Tu vei înflori, în sfârșit, în grădina ta proprie. Nepăzit de vină. Neumbrit de rușine. Neînfrânt de așteptări.
Tu vei fi tu. Complet. Neatins de judecata celorlalți. Plin de viață. În sfârșit, viu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.