☦ Arhimandritul Rafail Karelin. Despre patima desfrânării

Nicio patimă nu este atât de strâns legată de imagini, amintiri și senzații precum patima desfrânării . Aici apar imediat asocieri subtile, de parcă plasa unui pescar invizibil – diavolul – ar fi aruncată în subconștientul uman și și-ar extrage de acolo prada. Lumea își apără cu deosebită înverșunare dreptul la patimă și plăcere, considerând că acesta este scopul principal al vieții. Tocmai de aceea, aproape toată arta se ocupă cu îmbrăcarea cadavrului în descompunere al plăcerii în haine de mătase. Mulți se amăgesc singuri, afirmând că reprezentările artistice pline de desfrau nu le fac rău. Aceasta este o înșelăciune a diavolului: o astfel de falsă impasibilitate se sfârșește cu o explozie a patimii, asemenea valurilor unui râu învolburat care sparg gheața subțire de primăvară. Omul trebuie să se poarte întotdeauna cu cumpătare și modestie. Chiar și când este singur cu sine însuși sau când se culcă, trebuie să-și amintească că nu este singur, ci se află în prezența îngerului său păzitor. Domnul cere cumpătare nu numai în fapte, ci și în gânduri, și nu numai în gânduri, ci și în dorințele ascunse ale inimii. Stăpânirea asupra propriului trup este o condiție necesară, este una dintre pietrele de temelie pe care se ridică clădirea întregii vieți duhovnicești.


Patima desfrânării, combinată cu patima mâniei, dă naștere la gelozie și crime. Desfrânarea, combinată cu patima lăcomiei, duce la înșelăciune, seducție, încălcarea jurămintelor și prostituție. Desfrânarea, combinată cu tristețea, duce la cultul sexului și la desfrau, iar combinată cu deznădejdea – la lipsă de rușine și la uciderea copiilor. Îmbinarea desfrânării cu mândria naște violență, cruzime față de victime și umilirea acestora, ajungând până la sadism, precum și trecerea rapidă la ură. Dacă mândria este o provocare împotriva credinței, înlocuirea lui Dumnezeu cu sine însuși, iar lăcomia este dușmanul speranței, întrucât nu Dumnezeu, ci bogăția devine sursa și garanția bunăstării omului, atunci plăcerea este un păcat împotriva iubirii. Un monah care trăiește în desfrâu este un încălcător permanent al jurământului. Conform canoanelor bisericești, dacă o astfel de persoană moare fără pocăință, nu poate fi nici măcar înmormântată creștinește. Este deosebit de îngrozitor dacă este preot și slujește liturghia: în fiecare strigăt de rugăciune, parcă ar rosti anatemă asupra sa. Desfrânatul parcă se umple de răutate, sufletul său pare negru, ca și cum ar fi învăluit într-o întunecime impenetrabilă. De la desfrânat se degajă un fel de duhoare spirituală, care amintește de mirosul cărnii putrezite. Adesea, când trece printr-o cădere neașteptată, omul nici măcar nu înțelege ce s-a întâmplat, de ce a cedat brusc unei astfel de ispite pe care înainte o disprețuia și o ura. Iar acest lucru s-a întâmplat pentru că, fără să-și dea seama, și-a slăbit controlul asupra inimii sale: a adunat un combustibil care a luat foc deodată la o scânteie – ispita. Căderea, repetându-se, se transformă în obicei, iar obiceiul se înrădăcinează în însăși natura omului, precum rugina în fier. Omul nu este în stare, prin propriile forțe, să reziste obiceiului păcătos; el se dovedește în mod permanent un trădător în fața lui Dumnezeu și a propriei conștiințe.
Cu ajutorul Bisericii, al tainelor sale, al mărturisirii sincere și al rugăciunilor, desfrânatul pocăit poate fi mântuit, asemenea unui om care se îneacă – din vârtejul râului. Totuși, aici este nevoie de o ascultare și o smerenie deosebite. Postul slăbește puterea patimii desfrânate, smerenia o leagă, iar rugăciunea însoțită de pocăință o aruncă în adâncurile întunecate ale sufletului, ca și cum ar îngropa-o în pământ. În lupta împotriva desfrânării, cel mai important este să nu ne lăsăm pradă gândurilor păcătoase și să nu ne jucăm cu imaginația imaginând scene desfrânate ca și cum ar fi foc, crezând că putem întotdeauna să trasăm granițe și să punem o limită păcatului gândit. Trebuie să ne amintim că în noi trăiește o sete de plăceri de neînfrânt, în special pofta trupească. Iar o scânteie căzută într-un morman de fân îl poate arde din temelii în câteva clipe. Pentru a lupta împotriva patimii desfrânării, trebuie să nu ne încredem în noi înșine, să evităm orice prilej și motiv de ispită, să ne păzim inima de impresiile păcătoase și să rostim Rugăciunea lui Iisus. Pentru a ține în frâu pofta desfrânată și atracția întunecată, este util să vizităm cimitirele și spitalele, pentru a ne aminti în ce se transformă trupul omenesc – obiectul poftelor pătimașe Pentru a învinge desfrânarea, trebuie să te îndepărtezi de persoanele față de care simți pasiune sau, dacă este necesar, să te limitezi la contacte cât mai scurte. La vederea unor astfel de oameni, apar involuntar amintiri și se ridică de pe fundul sufletului noroiul care s-a așezat de mult, ca de pe fundul unei mlaștini – nămolul amestecat cu un băț. Arhimandritul Rafail (Karelin)