Dar sufletul... sufletul omului e sacru.

 

Nu pune mâna dacă nu știi să atingi. Nu atinge dacă nu știi să mângâi. lar dacă știi să mângâi, întreabă-te mai întâi dacă meriți să fii atât de aproape. Pentru că nu orice apropiere este iubire. Uneori, mainile se apropie înainte ca sufletul să fi învățat să aibă grijă de ceea ce atinge. Sa mângâi un om nu înseamnă doar să-i atingi pielea. Înseamnă să-i simți fragilitatea fără să profiți de ea. Să-i cunoști rănile fără să le apeși. Să-i vezi temerile fară să le folosești împotriva lui. Înseamnă să înțelegi că, dincolo de trup, există un loc în care nu ai voie să intri cu jumătăți de măsură. Sufletul. Acolo nu se intră din curiozitate. Nu se intră pentru o clipă. Și, mai ales, nu se intra doar ca să vezi cum este. Dacă ai fost primit acolo, ai primit ceva ce nu ți se cuvine de drept. Ți s-a oferit încredere. Și încrederea unui om nu se ține în palme ca un obiect. Se ține cu grija. De aceea, dacă ajungi să atingi un suflet, fă-o cu mâini curate și cu intenții limpezi. Dacă știi să mângâi, mângâie-l în zilele în care nu mai știe să zâmbească. Dacă știi să iubești, rămâi și atunci când iubirea nu mai este ușoară. lar dacă simți că meriți să fii acolo, nu te opri la simpla atingere. Desävârşește. Fa din apropierea ta un loc sigur. Fa din cuvintele tale liniște. Fa din mâinile tale adăpost, nu posesie. Fa-l pe omul de lângă tine să simtă că, în sfârșit, poate să lase jos toate armurile pe care viața I-a obligat să le poarte. Pentru că o mângâiere adevărată nu se termină atunci când mâna se retrage. Ramâne. În felul în care omul se simte după ce ai plecat. În liniștea pe care i-ai lăsat-o. În curajul cu care va mai avea voie, poate, să iubească. Altfel... nu pune mâna. Nu toate sufletele au nevoie de cineva care să le atingă. Unele au nevoie de cineva care să știe, în primul rând, sa nu le rănească. Pentru că trupul poate fi atins de multe mâini. Dar sufletul... sufletul omului e sacru.

Nebunul schimbă muzica. Regina schimba atmosfera. Și dintr-o dată, totul devine periculos de frumos. Nu pentru că s-ar fi schimbat ceva în jur. Ci pentru că ea intrase în încăpere cu acel fel inexplicabil de a face liniștea să pară mai zgomotoasă decât orice melodie. El nu știa dacă să râdă, să plece sau să mai schimbe o dată muzica. A ales muzica. Poate pentru că un nebun nu știe întotdeauna ce caută, dar știe foarte bine când ceva îl provoacă. lar ea îl provoca fără să spună nimic. O privire. Un zâmbet abia schitat. Un pas făcut exact pe ritmul pe care el tocmai il alesese. Și atunci a înțeles. Nu orice nebunie merită urmată. Unele sunt doar zgomot îmbrăcat frumos. Altele te duc spre locuri din care te întorci la fel cum ai plecat. Dar exista și nebunii care te schimba. Cele care apar fară avertisment, îți răstoarnă liniștea și îți amintesc că uneori viața începe exact acolo unde încetezi să mai fii prudent. lar când regina intra în ritm... nu mai există spectatori. Exista doar muzica, privirile și acel spațiu mic dintre doi oameni în care se poate întâmpla absolut orice. Ea nu dansa pentru el. Și tocmai asta îl făcea să nu-și poată lua ochii de la ea. Nu încerca să-l cucerească. Nici măcar nu părea interesată să o facă. Pur și simplu era acolo. Sigură pe ea. Liberă Periculos de frumoasă în felul în care sunt oamenii care nu au nevoie să demonstreze nimic. El zâmbi. Ea îl privi. Și pentru o clipă, muzica deveni aproape irelevantă. Pentru că nebunul schimbase muzica. Regina schimbase atmosfera. lar acum amândoi știau că adevărata nebunie nu era să o urmeze. Adevarata nebunie ar fi fost să privească în altă parte.